Căile teologiei ruse

Nopţile de la Villa. Mai există două surori, Sofia care s-a căsătorit cu scriitorul Vladimir Sologub şi Ana, de care Gogol a devenit extrem de ataşat. Alexandra Smirnova, o doamnă la dispoziţia împărătesei, a fost una dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai lui Gogol şi se pare că ea a funcţionat ca şi un mentor duhovnicesc.

123 Jean Baptiste Henri Lacordaire, (1802-1861) a fost un predicator francez romano-catolic care a luat partea Republicii în 1848. Gustave François Xavier de Ravignan (1795-1858) a fost un orator iezuit popular care în 1836 i-a urmat lui Lacordaire la amvonul din Notre Dame.

124 Alexandra Osipovna Smirnova (1809-1882) a fost o scriitoare şi p prietenă a împărătesei Maria Fedorovna şi Alexandra Fedorovna. Ea a frecventat cercurile literare din Sank Petersburg şi s-a împrietenit cu Puşkin, Lermontov, Zhukovski, Gogol şi alţi scriitori proeminenţi ai acelor vremuri. O parte din Corespondenţa selectată a lui Gogol i se adresează ei.

125Silvio Pelliko a fost un moralist, liberal şi naţionalist italian din secolul al XIX-lea şi închis din cauza viziunilor lui în 1821.

126 Părintele Matei Constantinovski, un preot in Rznev, a devenit duhovnicul lui Gogol creându-şi asupra lui o influenţă puternică începând din 1847. Aparent el l-a îndemnat pe Gogol să se călugărească.

127 A se compara influenţa cărţii asupra lui A. A. Ivanov. [Nota autorului]. A. A. Ivanov (1806-1858) a fost un pictor rus. Tabloul său, „Hristos apare poporului” a produs un efect critic profund asupra lui Gogol, care include un fragment din Corespondenţa aleasă („Pictorul istoric Ivanov”) unde discută despre pictor şi munca sa.

128 Jacques Bénigne Bossuet (1627-1704) a fost un scriitor, predicator şi apărător francez al galicanismului împotriva protestantismului şi împotriva quietismului condus de Fénelon. Lucrarea sa Opere duhovniceşti include mult celebrata instrucţie faţă de Dauphin intitulată, Doctrina politică extrasă din Sfintele Scripturi, o apărare viguroasă a dreptului dumnezeiesc al monarhiei.

129 Toma de Aquino, Summa theologiae. Greşala de traducere îi aparţine lui Gogol.

130 Cărţile i-au fost traduse din Rusia, dar unele i-au fost oferite de un preot parizian, Părintele D. Verşinski, un fost profesor la Academia din Sank Petersburg.

131 Jacques Goar (1601-1653) a fost un istoric renumit al liturghiilor orientale, el şi-a publicat Euchologium seu rituale graecorum în Paris în 1647. Conţin ceea ce este încă privit ca şi cea mai autoritativă versiune a textului tainelor în greacă, dimpreună cu o paralelă a traducerii latine.

132 O explicaţie istorică şi sacramentală a dumnezeieştii liturghii [istoricheskoe i tainstvennoe ob’iasnenie bozhestvenoi liturgii], care a apărut pentru prima dată în 1804 a fost o lucrare cu un standard ridicat de teologie liturgică. În Introducere la teologia liturgică (Bangor, Maine, 1966), p. 10, Alexandru Schemann se referă la autorul ei, ca şi la un „conferenţiar rus.”

133 A se vedea mai sus, vol. I, p. 277, nota 49.

134 A se vedea mai sus, vol. I, pp. 9-11 şi 276, nota 47 pentru Sfântul Maxim; pp. 23 şi 156-161 şi 282, nota 95 pentru Filocalie, Paisie şi Sfântul Tihon. Sfântul Ioan Hrisostom (345-407), „Gura de Aur,” unul dintre cei mai mari predicatori din Biserica Ortodoxă, care a vorbit de mai multe ori împotriva moravurilor lumii greco-romane, inclusiv cursele de cai, farsele populare şi pantonima. Efrem Sirul, puternicul predicator din secolul al IV-lea, a scris mai multe imne scrise pentru scopuri liturgice. A se vedea volumul VII din Lucrările colectate ale lui Georges Florovski pentru capitolele despre Hrisostom şi Efrem [Părinţii estici ai secolului al patrulea].

135 Ştefan Iavorski (1658-1722), capul nominal al Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul domniei lui Petru cel Mare şi care a fost profesor la Academia din Kiev şi un orator remarcabil. Scrierile şi lucrările lui arată o puternică influenţă romano-catolică. Lazăr Branovici (1620-1693), un remarcabil poet ucrainean din secolul al XVII-lea, predicator şi polemist romano-catolic, a fost rectorul colegiului din Kiev şi Arhiepiscop de Chernigov. Despre lucrările lui a se vedea volumul 1, p. 107. Despre Dimitrie al Rostovului a se vedea mai sus, nota 122.

136 Despre Inochentie Borisov, a se vedea nota 36. Iakov Vecherkov (mort în 1850) a fost episcop de Saratov şi mai târziu de Nizhni Novgorod. El şi-a dedicat un efort considerabil ca să îi aducă pe sectari înapoi la Biserică.

137 Cf. M. O. Gerşenzov, „Zaveşchanie Gogolia,” Russkaia Mysl (mai, 1909).

138 Sfânta Alianţă a fost prezentată Europei de Împăratul Alexandru I în 1815 şi a obligat pe cei care se conduceau pe sine în conformitate cu nişte pincipiile mistice, monarhale bazate pe moralitatea creştină. Alexandru a formulat această „alianţă” pe baza victoriei sale asupra lui Napoleon, atunci când a fost convins că eliberarea lui Dumnezeu a Rusiei din această duşmănie a fost o chemare pentru el de a conduce o misiune specială. Alianţa în sine nu a avut nici o semnificaţie practică şi a ajuns să simbolizeze numai reacţia extremă într-un timp de activităţi revoluţionare în toată Europa.

139 În 1817 departamentele religioase şi cele educaţionale din guvernul imperial rus au fost amestecate într-un Minister Dual al Afacerilor Religioase şi a educaţiei publice, condus de prietenul de lungă durată şi sfătuitorul lui Alexandru I, francmasonul A. N. Goliţân. „Slujirea combinată” i-a oferit lui Goliţân nişte puteri enorme în societate şi a semnificat o dictatură a unui guvern virtual asupra vieţii intelectuale, care a favorizat în special tendinţele mistice şi cele pietiste. A fost împărtăşită de Nicolae I.

140 A se vedea mai sus, nota 133.

141 Ignatie Birancianinov (1807-1867), un om cu un temperament ascetic sever, care a fost mai multă vreme capul pustinului din Sergheev afară din Sank Petersburg şi apoi episcop de Stavropol. A se vedea mai jos capitolul VII. Grigorie Postnikov (mort în 1860) a fost rectorul Academiei din Sank Petersburg, unde a întemeiat jurnalul Khristiasnkoe chtenie. Un binecunoscut scriitor religios, a fost mitropolit de Sank Petersburg din 1855.

142 Noua tablă a poruncilor (Moscova, 1804) a fost scrisă de Veniamin Rumovski (mort în 1811), Arhiepiscop de Nizni Novgorod. O carte destul de populară în vremea sa, s-a bucurat de câteva ediţii.

143 Aceasta a fost omisă de cenzura primei ediţii. [Nota autorului].

144 Felicité Robert de Lammenais (1782-1854), un romano catolic francez, care se opunea galicanismului. Cuvintele unui credincios (1834) au expus în loc un umanism liberal.

145 B. N. Chichernin, în Vospominaniia, Moskva sosrokovyck godov (Moscova, 1929), admite că Homiakov a avut o minte destul de capabilă dar consideră aceasta numai o gimnastică logică [Nota autorului].

146 Pavel Florenski (mort în 1882), un filosof rus, teolog şi om de ştiinţă, pretă în propriile scrieri doctrina lui Homiakov din Sobornost ca şi un principiu de organizare a Bisericii. Despre Florenski a se vedea mai jos, capitolul opt, secţiunea şase.

147 Serghei Mihailovici Soloviov (1820-1879), tatăl filosofului, a predat la Universitatea din Moscova mai mulţi ani şi a fost autorul unei monumentale Istorie a Rusiei din timpurile antice în 29 de volume (Moscova, 1851-1879). Titlul acestor note autobiografice este Moi zapiski dlia detei moikh, a esli mozhno, i dlia drugikh (Sank Petersburg, fără datare).

148 Cuvântul byt, tradus aici ca şi „obicei” sau „viaţă obişnuită, este un termen care nu poate fi tradus, dar în controversele ideologice ale secolului al XIX-lea s-a spus de mai multe ori că reformatorii Petru cel Mare au împărţit naţiunea în două părţi: elita educată mai superioară şi masele ale căror vieţi au rămas relicvele vechii Rusii şi care au fost denotate prin termenul de byt. [Nota traducătorului].

149 Despre Florenski, a se vedea mai jos, capitolul VIII, secţiunea şase.

150 După cum era obiceiul în astfel de scrieri, Herzen se referă la sine ca şi la a treia persoană. Johann August Wilhelm Neander (1789-1850) a fost un evreu care s-a convertit la creştinism şi a devenit un celebru istoric bisericesc. Câteva din istoriile sale, inclusiv cele cinci volume ale sale Istoria generală a religiei creştine, sunt disponibile în traducerile engleze. August Friederich Groerer (1803-1861) a fost un istoric german şi liderul ultramontanismului german. Cea mai mare lucrare a sa a fost Papst Bregorius VII und sein Zeilalter, 7 volume, (Schaffhausen, 1859-1861).

151 Despre Maistre, a se vedea mai sus, vol. 1, p. 168 şi p. 350, nota 30. François René de Chauteubriand (1768-1848), celebrul scriitor francez şi politician, a devenit după 1800 cel mai strălucit membru al cercului reformatorilor religioşi. Cea mai celebră lucrare a sa a fost Mémoires d’outre tombe (începută în 1803, a fost publicată postum). Despre Bonland, a se vedea mai sus, acest capitol, nota 87. Charles Montalembert (1810-1870), un istoric catolic liberal şi orator, a încercat s reconcilieze politica liberală cu o credinţă catolică ardentă. Sub influenţa romantică a lui Iosif von Görres şi alţii de la şcoala din Munich, el a produs binecunoscutele sale volume de istorie scrise într-un duh catolic şi cu un mare entuziasm pentru Evul Mediu. Acestea includ Istoria Sfintei Elisabeta a Ungariei (1836) şi Monahii occidentului (7 volume., 1860-1877).

152 Jean Baptiste Bordas Demoulin (1798-1859) a fost un filosof francez. Ernst Sartorius 81797-1859) a fost un teolog luteran german care a predat la Universitatea din Dorpart din 1824 până în 1835, în timpul căruia el a scris un atac la adresa raţionalismului, Beiträge zur Verteidigung der evanghelischen Rechtgläubigkeit (Heilderbserg, 1825-1826).

153 Trebuie luat în considerare nu atât de mult Symbolika lui Möhler, cât mai mult cartea lui despre Biserică.

154 Nu se ştie încă clar care dintre clerici au citit lucrarea lui Homiakov Opyt (Ispovedanie) în manuscris, dar în cuvintele sale proprii, „toţi cei care au citit-o au fost de acord că este deplin ortodoxă şi numai formatul ei este îndoielnic şi nepotrivit. Evident acesta a fost mitropolitul Filaret. În timpul anilor 1840 relaţiile între Filaret şi Homiakov au fost bune şi mitropolitul a ascultat cu o simpatie deosebită la poveştile lui Homiakov despre Anglia, viaţa ei religioasă şi aspiraţiile contemporane. [Nota autorului].

155 Această înţelegere a conceptului de sobornost nu ar trebui comparată cu cea a lui Vladimir Soloviov în Temeliile duhovniceşti ale vieţii [Dukhovnye osnovy]. [Nota autorului].

156 În contras, Prinţul S. N. Trubeţkoi a accentuat că „teologia lui Homiakov şi a ucenicilor lui nu a corespuns normelor antice ale Ortodoxiei şi a conţinut o deviere d la ea, dar într-o direcţie romano-catolică: o învăţătură exagerată despre Biserică, transformând-o într-o dogmă primară a doctrinei religioase.” Sobronnaoe sochienie, vol. 1, pp. 445-446. [Nota autorului].

157 Donatismul a fost o mişcare schismatică din secolul al IV-lea, care are nişte rădăcini care merg înapoi la creştinismul African, care a divizat creştinismul în Africa de Nord. Donatişţi a avut o viziunea foarte rigoristă şi exclusivă a Bisericii, susţinând că alţi apostaţi şi alţi păcătoşi de reputaţie nu se pot pocăi şi nu se pot reunii cu trupul lui Hristos. Schisma a început când noul episcop de Cartagina hirotonit în 312 a fost găsit că a fost hirotonit episcop şi a căzut sub persecuţia lui Diocleţian şi mai apoi s-a pocăit. Donatişii au refuzat să îl recunoască şi au refuzat să menţină o comuniune cu oricine nu a făcut-o sau cu toată Biserica Ortodoxă.

158 Iosefinismul se referă la sistemul austriac al relaţiilor Stat-Biserică, construit în secolul al XVIII-lea ca şi o parte din Iluminism. Implementarea viguroasă a acestui sistem al lui Iosif i-a conferit numele, dar a fost în practică încă din anii 1760, în măsurile adoptate de prinţul Kanuiţ şi Maria Tereza pentru ca să o aducă sub controlul statului. Frebronianismul a fost o teorie construită de Iustin Febronius (Johann Nikolaus von Hontheim) în De praesenti statu Ecclesiae deque legitima postestate pontificis liber singularis (1763). Hontheim a intenţionat să expună papalitatea şi să îl oblige pe papă să se întoarcă la duhul creştinismului primar. Febronianismul a fost condamnat în 1764 de papa Clement XIII.

159 Sinodul de la Vatican I, cel de la XX-lea din sinoadele generale al Bisericii Romano Catolice care s-a ţinut în Basilica Sântului Petru din 1869 până în 1870 şi care promova două constituţii doctrinare: Dei Filius, care trata cu probleme de credinţă, raţiune şi legătura din ele şi Pastor aeternus, care definea primatul jurisdicţional papal şi infailibilitatea papei.

160 Ar trebui să comparăm aceasta cu extensiunea subsecventă a criticismului lui Homiakov despre toată istoria filosofie moderne ca fiind întemeiată pe „principiul convingerilor personale,” faţă de care a contrapus doctrina conştiinţei catolice şi conciliare [Nota autorului].

161 Ştefan Iavorschi i Feofan Prokopovici, cinci volume în revista lui Samarin Sochinenia (Moscova, 1880).

162 Scrisoarea circulară a fost scrisă de Patriarhul Fotie al Constantinopolului (820-891) către patriarhii estici. A fost reprodusă în Rusă cu o altă ocazie mai târziu decât 1848 şi a fost adăugată celei de a doua ediţie a lucrării Razgovory mezhdu ispyuiuşchim i uverennym o pravoslavii vestochnoi greko-rossiiskoi ţerkvi, s prisovokupleniem vypiski iz okruzhago pis’ma Fotiia, patriarka ţargradskago, k vostochnym patriarşim prestolam (Moscova, 1833), scrisă de Filaret al Moscovei în 1811. A se vedea mai sus, vol. I, p. 213. ase vedea traducerile profesorului Richard Haugh a scrisorii patriarhului Fotie şi a Mistagogiei lui. Ele au apărut gata de publicare în 1976. [Nota autorului].

163 Eunomie al Constantinopolului (335-394) a fost episcop de Cizic şi un apărător înflăcărat al anomoeanismului, apărarea radicală a arianismului. Cele care puţin se cunosc despre scrierile sale iasă din respingerile păstrate de Vasile cel Mare al Capadochiei, Grigorie de Nyssa şi Apolinarie. A se vedea volumul şapte, Părinţii estici ai secolului al IV-lea în Colecţia lucrărilor lui Georges Florovski pentru nişte capitole separate despre Sfântul Vasile şi Sfântul Grigorie de Nyssa. O critică a gândirii lui Apolinarie şi a apoloniarismului este conţinută în volumul şapte şi într-o măsură mai mare în volumul opt, Părinţii Bizantini ai secolului al cincilea în Lucrările colectate ale lui Georges Florovski.

164 Nici chiar A. V. Gorski, în eseurile lui lipsite de convingere şi pătrundere despre Homiakov în Bogoslvski vestinik (noiembrie, 1900). [Nota autorului]. Gorski (mort în 1875) a slujit mai mulţi ani ca şi rectorul Academiei din Moscova. A se vedea mai jos.

165 Războiul din Crimea, care a început în 1853 şi care s-a finalizat în 1856, a fost o înfrângere majoră pentru Rusia şi a avut mari repercusiuni asupra Societăţii ruseşti. Rusia a provocat conflictul, nădăjduind că aceasta v-a fi o lovitură de moarte asupra Imperiului Otoman. Anglia şi Franţa, nu au simţit necesar să prevină expansiunea rusească fără să permită statului turc să se dezintegreze şi a declarat război Rusiei. În război forţele Statului turc s-au dezbinat şi au declarat război Rusiei. În război forţele ruseşti au fost umilite de englezi şi francezi şi a devenit aparent tuturor că Rusia a fost în urma Europei Occidentale cu privire la tehnologia şi capabilităţiile militare. Astfel, ţara a ieşit din războaiele napoleonice ca şi puterea militară ce domina în Europa suferit o pierdere a prestigiului pe care a mai fost recuperat decât în 1945. Pentru mulţi din Societatea Rusă acesta a fost un semn al unui sistem autocratic care pentru Alexandru şi Nicolae I nu putea supravieţui.

166 Ţarul Nicolae I a murit în 1855, mai înainte de finele Războiului din Crimea şi a căzut pe succesorul şi fiul lui Alexandru II ca să facă pace şi să încerce să vindece naţiunea rusă. Noul ţar şi-a întors imediat eforturile unor reforme majore asupra sistemelor politice, sociale, legale şi militare, începând cu consultaţiile care au condus la emanciparea serfilor în 1861. Reformele au survenit prea târziu şi nu au fost suficente pentru a rezolva probleme Rusiei şi să trunchieze reformele fundamentale şi represiunea unui ideal autocratic care s-a dovedit mai sterp în acele vremuri.

167 N.N. Strakov (1828-1869) a fost un scriitor şi un critic literar şi dimpreună cu Apolon Grigorev şi Dostoevski au format miezul comitetul editorial al jurnalului Vremia. Strakov aparţinea cercului „oamenilor pământului” [pochevnniki], care a chemat „o întoarcere pe la teritoriul rusesc” [pochevnniki] şi la Ortododoxie. Pentru o tratare recentă a lui, a se vedea Linda Gerstein, Nicolae Strakhov (Cambdridge, Mass., 1971).

168 N. V. Şelugov (1824-1891) a fost un scriitor asociat cu jurnalul Contemporanul. El a participat la stabilirea unor grupuri clandestine pentru distribuirea de manifeste şi stabilirea de contacte între studenţi şi ţărani.

169 Autorul unei autobiografii care oferă o portretizare valabilă a acestor vremuri, Nikita Procopovici Giliarov- Platonov (1824-1887) a absolvit la Academia din Moscova, a predat acolo şi a lucrat pentru guvern mai înainte de a îşi dedica deplin energiile jurnalismului. El a publicat un jurnal zilnic în Moscova care se bucura de nişte plecări slavofile şi a contribuit şi la alte publicaţii slavofile.

170V.V. Stasov (1824-1904) a fost un artist şi un critic muzical. .

171Se face referinţă la lucrarea lui Leontiev „Straniţi vospomianski,” Sochinenia (1904), vol. 3. Despre Leontiev, a se vedea mai jos şi nota 241

172 D. S. I Pisarev (1840-1868) a fost unul dintre nihiliştii de seamă ai anilor 1860. el a făcut nişte apeluri repetate ca estetica să fie distrusă şi îi populariza pe Drawin, Buckle şi Comite în tineretul rus din acea vreme. Bartolomeu Zaiţev (1841-1882), „Rochefortul rus” a fost un jurnalist care şi-a început carierea scriind Cuvintele ruseşti [Russkoe slovo]. Fiind un exilat politic din Rusia, el a participat mai târziu la întemeierea Primei Internaţionale.

173 Critica raţiunii practice (1788) şi Critica facultăţii de judecare (1790) au apărut la finele lui 1780. Critica raţiunii pure a fost publicată în 1781.

174 Irinarh Vvedinski (1815-1855) a fost în secolul al XIX-lea considerat „întemeietorul nihilismului.”

175 Diferitele curente din nihilismul rus sunt trasate recent în Daniel R. Bower, Antrenamentul nihiliştilor. Educaţie şi radicalism în Rusia ţaristă (Ithaca: Tipografia Universităţii din Cornell, 1975).

176 A se vedea nota 182 din această secţie. Ieremia Bentham (1748-1832) a fost un utilitarist englez şi liderul radicalilor filosofi. James Mill (1773-1836), filosof scoţian, istoric şi economist şi-a crescut fiul său, John Stewart Mill (1806-1873), în duhul benthamit al radicalismului filosofic şi este considerat în general cel mai efectiv vorbitor pentru puntul de vedere liberal al omului şi al societăţii.

177 Afanasie A. Fet (1820-1892) a fost un poet rus de elită al secolului al XIX-lea. Teodor Tiutchev (1803-1873) a fost un poet liric adânc al iubirii şi al naturii. Din cele aproximativ 300 de poeme, probabil Siletium (1833) este cel mai binecunoscut cititorilor occidentali.

178 Valentin Alexandrovici Serov (1865-1911) a fost un artist şi pictor de portrete remarcabil. El este binecunoscut pentru portretele executate familiei imperiale a ţarului Alexandru III. Pert Ilich Chaikovski (1840-1883), celebrul compozitor de simfonii (şase la număr) şi de balete este cel mai bine cunoscut pentru Lacul lebedelor (1876) şi Spărgătorul de nuci (1892). Alexandru P. Borodin (1833-1887) a fost un compozitor şi om de ştiinţă şi unul dintre celebrii „cinci” compozitori, dimpreună cu Musgorski, Cui, Rimski-Korsakov (1844-1908), a cărui influenţă la instrumente şi programele de muzică a fost mare în Rusia şi afară din ea.

179 Despre Soloviov, a se vedea mai jos, acest capitol, secţiunea XI; despre Leontiev, as vedea mia jos acest capitol, secţiunea zece; despre Apolon Grigorev, a se vedea mai sus, acest capitol, nota 2; despre Feodorov, a se vedea mai jos, acest capitol, secţiunea XII.

180 Raznochinski au fost fi de clerici, slujitori mici sau quasi-profesionişti care au jucat nişte roluri majore în inteligenţă. A se vedea C. Becker, „Raznochinţi: dezvoltarea conceptului şi a cuvântului,” Revista americană de istorie şi filosofie, 4 volume, (Londra, 1845-1846) a ţintit la înlocuirea metafizicii cu un „pozitivism ştiinţific.”

181 George Henry Lewes, (1817-1878) soţul nuvelistului George Eliot, a fost un jurnalist englez, om de ştiinţă şi filosof. Istoria biografică a filosofiei, 4 volume, (Londra, 1845-1846) a încercat să înlocuiască metafizica cu un „pozitivism ştiinţific.”

182 Nicolae Mihailovski (1842-1904) a fost unul dintre liderii mişcării populiste din anii 1870. Pentru un studiu mai recent al lui, a se vedea James Bilington, Mihailovski şi populismul rus (Oxford, 1958).

183 Termenul de „jurnal gros” se referă la o tipografie de periodice lunară care este discutată în curentele de marcă sociale, literare, artistice şi într-o oarecare măsură cele politice ale vremurilor.

184 Se face referinţă la Simon L. Frank „Etika nigilizma,” în Vekhi (1909) şi retipărită în Filosofiia i zhizn (1910). Simon Frank (1877-1950) a fost un filosof care a predat la Universitatea din Moscova mai înainte de a fi exilat de guvernul sovietic în 1922. Eventual el s-a mutat în Londra.