Căile teologiei ruse

IV

Constantin Ostrozhkii
Prinţul Constantin Osrozhskii (1526-1608), întemeietorul comunităţii Ostrog şi mai târziu monahul Vasile a fost o figură controversată. El a fost mai presus de toate un politician şi un diplomat, dacă nu cumva un om de stat. Modalitatea lui de abordare a problemelor religioase a fost pragmatică şi culturală, decât teologică. Un nativ din Lituania; Ostrozhskii a fost mai mult „occidentalizat” decât prietenul lui Kurbskii, care în ciuda greţei pentru tendinţele politice şi culturale din Moscova şi multă din cărturărimea lui se baza pe texte şi publicaţii latine rămânând chiar şi în exilul polonez un moscovit puternic şi un grecofil ardent. Din cei doi, orizonturile culturale ale lui Ostrozhskii au fost mai largi, dar în viziunea lui a fost mai puţină coerenţă. El a fost mai dedicat îmbunătăţirilor şi compromisului şi politica lui a fluctuat de mai multe ori. Fără nici o discuţie un apărător înfocat al ortodoxiei, în acelaşi timp el a jucat un rol în pregătirea căii pentru uniaţie, care a conferit o cauză pentru cei care l-au numit un simpatizator.

Într-un anume sens prinţul Ostrozhskii poate fi privit ca primul „ecumenist” slav. El a avut un interes profund în reconcilierea tuturor comunităţilor în Polonia şi Lituania de a asigura ordinea în domeniu. El a pledat cu creştinii pentru a coopera şi a trăi într-o existenţă onestă. Chiar şi poziţia lui personală a fost cu grijă implicată. Deşi un ardent tare al Bisericii Ortodoxe, Ostrozhskii a fost căsătorit cu o romano catolică şi a ţinut legături de familie strânse cu calvinii şi unitarienii. Cel mai în vârstă fiu, prinţul Janusz, a fost botezat după ritualul catolic şi ceilalţii copiii, unul a rămas ortodox, dar şi el a avut o soţie romano-catolică.¹⁶⁸

Interesele ecumenice ale lui Ostrozhskii au creat suspiciune în câteva centre. El a fost mai întâi acuzat de o simpatie excesivă faţă de socinieni, care şi ei pretindeau lăuntric că se împărtăşeau de aceleaşi convingeri: „quamvis religionem Unitariam, quam in corde amplectebatur no sit professus, Unitariorum tamen Fautor et Patronus fuerit.”¹⁶⁹ Este adevărat că Ostrozhski le-a admirat sistemul lor educaţional şi dedicarea faţă de valorile culturale. El nu a ezitat să îi întoarcă spre ajutor. De partea ortodocşilor el l-a împuternicit pe socinianul Motovilă.¹⁷⁰ Pentru a scrie o respingere a celebrei cărţi despre Petru Skarga, Despre unitatea Bisericii lui Dumnezeu sub un păstor [O ideosci kosciola Bozego pod iednym pastrzem y o Grekim od tey iednosci odstapentu, z prezest oroga y upominaem do narodow ruskich przy Grekach stojacych, Vilna, 1577]¹⁷¹ cu care iezuiţii şi-au lansat campania lor literară pentru a îi câştiga pe ortodocşi pentru Polonia la unirea cu Roma.¹⁷² Kurbskii a fost tămâiat cu actul lui Ostrozhskii. Pentru el Motovilă era „un deputat al lui Antihrist” şi un ucenic al lui Arie,¹⁷³ Fotinus¹⁷⁴ şi Pavel de Samosata.¹⁷⁵ „Liderii creştini au mers la extreme de insolenţă şi prostie,” se plângea el,” că ei hrănesc şi cultivă aceşti dragoni otrăviţi în casele lor, dar ei le angajează ca apărători şi ca asistenţi.” Ceea ce este şi mai uimitor, ei îi cheamă să păstreze Biserica duhovnicească a lui Dumnezeu împotriva duhurilor satanice şi i-a obligat să scrie cărţi împotriva latinilor pe jumătate creştini.” Probabil intransigenţa lui Kurbskii a fost împărtăşită numai de câţiva, cu mult mai mulţi din cei care Ostrozhskii îi citează ca „eretici” în cauza ortodoxă. Pentru a ezita sau a lâncezi în scrupule era un risc şi o luptă mult prea mare în această luptă.”

Uverturile „ecumenice” ale lui Ostrozhskii nu s-au limitat numai la prostestanţi; ele au ajuns şi la romano catolici. Cu mai multe ocazii el a fost de acord cu celebrul misionar iezuit Antonio Possevino,¹⁷⁶ la fel şi cu nunţiul papal Bolognetii.¹⁷⁷ Ambii au raportat în Roma că trebuiau să fie convertiţi. Ostrozhskii a adus aceste deliberaţii un număr de laici şi clerici şi când problema unităţii Bisericii a ajuns la regele Ştefan Batory. În acest moment Ostrozhskii a considerat în a obţine uniaţii greci de la colegiul Sfântul Atanasie în Roma pentru a învăţa în Ostrog, deşi după planul lui şcoala de la Ostrog a trebuit să rămână în fortăreaţă a unei ortodoxii stricte. Mai târziu el l-a convins pe Adam Pociej (Potyi),¹⁷⁸ viitorul mitropolit uniat şi adevăratul arhitect al Bisericii Uniate din Polonia, care a luat sfintele ordine şi apoi deşi sărăcia romană a lui Pociej nu erau secrete, a sponsorizat promoţia lui la episcopie.

Ostrozhschii îşi avea propria schemă pentru reunire cu Roma şi a fost pregătit să meargă la Roma pentru a discuta cu papa. Când în cele din urmă unirea s-a realizat, Ostrozschii nu a urmat şi la sinodul din Brest convenit în 1596 pentru a promova reunirea, el a condus forţele opoziţiei care au perturbat începuturile. Mulţi ani mai apoi el a fost organizat ca un lider al mişcării rezistenţei ortodoxe care a început pe teritoriile vestice. Ostrozhschi nu a fost inconsistent în aceste acţiuni. Viziunea sa a unităţii era destul de diferită de cea negociată cu unia. Totul de acolo a fost împlinit de episcopii locali care au acţionat clandestin şi singuri. Aceasta a conturat direct planul lui Ostrozhschi pentru o discuţie deplină şi comună a toate subiectele implicate, precum şi aprobarea de la Bisericile din Moscova şi Moldova. Când la sfârşitul Sinodului, Biserica Ortodoxă a fost declarată ilegală în Polonia şi Lituania, Ostrozhschii a început o campanie ferventă pentru a aduce în discuţie această decizie. Bazându-şi lupta sa pe dreptul şi necesitatea „libertăţii religioase,” el s-a găsit din nou tras spre protestanţi, care de o anumită perioadă de timp sufereau de discriminare sub lege şi a căror ameninţare faţă de ortodoxie a fost acum eclipsată de catolicismul roman.

Cu mult mai înainte ca ortodocşii şi protestanţii să caute să se alăture forţelor în lupta lor comună pentru libertate religioasă. Singura şansă de succes constă în acţiunile lor concentrate. Unindu-şi propriile lor forţe în 1570 prin Mărturisirea Sandomirez [Confessio sandomiriensis],¹⁷⁹ protestanţii în 1595 la finele Sinodului din Turn au preluat subiectul cooperării cu ortodocşi. Într-o scrisoare, Ostrozhschi a avertizat aceste sinod că unirea ortodoxă-romană era în pregătire şi şi-a programat propria solidaritate cu protestaţii. El a declarat că în opinia lui ortodocşii erau mai distanţi faţă de romani dar apropiaţi de evanghelici (calvini).¹⁸⁰ În 1599 a conferinţă unită s-a întâlnit în Vilna, cu reprezentativii ortodocşi de către un mic grup condus de Ostrozschi.¹⁸¹ Ordinea imediată a afacerilor a fost de a formula o poliţă comună în lupta pentru libertate religioasă. .Odată ce cele două grupuri au fost împreună, s-a ridicat imediat ideea de unitate. Faţă de aceasta membrii clerici ai părţii ortodoxe s-au dovedit reticenţi şi evazivi, dacă nu chiar ostili. Principalul vorbitor pentru unire a fost în delegaţia protestantă Simon Teofil Turnovschii, preşedintele Frăţietăţii cehe boemiene în Polonia.¹⁸² El a argumentat că în anumite condiţii protestanţii şi ortodocşii puteau fi uniţi şi citea negocierile ţinute în 1451-1452 între Calixtins de Praga şi Biserica din Constantinopol, care s-a finalizat în înţelegere.¹⁸³

Urmând conferinţei din Vilna, anumiţi protestanţi au schiţat un memorandum care a citat proeminent puncte de acord între evanghelici şi ortodocşi şi a plasat subiecte care cereau o discuţie mai detaliată. Aceasta a fost trimisă la Costantinopol. Deşi ortodocşii nu s-au împărtăşit de această acţiune, Ostrozhschii se pare că a simpatizat cu ea. Meletie Pigas, patriarh de Alexandria şi locum tenes al tronului ecumenic, a încunoştinţat că a primit mesajul,¹⁸⁴ dar reluctant de a intra în afacerile poloneze, el şi-a ţinut replica evazivă şi fără nici o dedicaţie. Meletie l-a autorizat pe exarh, Chiril Lucaris, care atunci locuia în Polonia, să discute propunerea la nivele locale. Aparent nu s-a făcut nimic. În cele din urmă, era utopic să se aştepte că o unire evanghelică ortodoxă putea fi formată pentru a contracara Unirea de la Brest. Totuşi, tot episodul a avut o semnificaţie sobră pentru viitor. În timpul negocierilor între protestanţi şi ortodocşi, problema unirii a fost pusă în termenii care defineau „unitatea credinţei” ca o opoziţie comună cu credinţa latină. Ca şi consecinţă ortodocşii s-au găsit în poziţia unde punctul lor de vedere trebuie realizat în schema tensiunilor europene: Roma sau Reforma.

Deşi planul înţelegerii doctrinare pus de Vilna nu a mai primit nici o dezvoltare, cooperaţia ortodox-protestantă a continuat. Polemiştii ortodocşi au folosit extensiv literatura anti-romană, în special cu privire la supremaţia papală, unde au folosit regulat argumente avansate la cele mai mari sinoade Reformatorii din Basel şi Constanţa.¹⁸⁵ Destul de popular a fost De republica ecclesaitica, celebra carte a lui Marco Antonio de Dominis (1566-1624), odată arhiepiscop roman de Spalatro, care a părăsit Biserica Angliei. În traducere, cartea lui a circulat în formă de manuscris de la slavii din Rusia de vest.¹⁸⁶ Probabil şi mai polemică a literaturii polemice adoptate de scriitori ortodocşi în acest moment a fost Apokrisis, publicată în 1597 sub numele lui Christopher Filalet (Philalethes). A fost intenţionată ca o replică la cartea lui Skarga despre sinodul din Brest. Pretinzând că această carte era o traducere, care probabil a prostit numai câţiva, autorul s-a distins (într-un fel tipic pentru socinieni care au venit să apare ortodoxia) în spatele unui pseudonim literar, deşi se pare că identitatea lui era cunoscută pentru mulţi contemporani. Erudiţia curentă a stabilit, deşi nu cu o certitudine finală, că el nu a fost nici un slav şi nici un ortodox, ci calvinul Martin Bronschi, un diplomat polonez care pentru o vreme a slujit ca secretarul lui Ştefan Batory.¹⁸⁷ Deasemenea el a fost un participant activ la întâlnirile între Evaghelici şi ortodocşi şi un prieten a apropiat al familei Ostrozhschi.¹⁸⁸ Dacă întradevăr Bronschii a fost autorul la Apokrisis, atunci este plauzibil că Ostrozhschi pentru a doua oară a fost instrumental în listarea unui protestant pentru a contracara romano catolicismul „din partea celor de religie greacă.”¹⁸⁹

Ţelul autorului în Apokrisis a fost de a analiza procedeurile Sinodului din Brest dintr-un punct de vedere legal şi canonic. Având un puternic tact de discernere în lucrarea sa, cel puţin în părţile cheie, este influenţa lui Institutiones Christianae a lui Calvin.¹⁹⁰ Etosul protestant este evident în accentul pe drepturile laităţii în Biserică şi pe autoritatea minimă a episcopilor. O trăsătură similară caracterizează secţia de încheiere a tratatului, dedicat papalităţii. Aici autorul a folosit noua şi voluminoasa carte de cărturarul danez Sigrandus Lubbertus (1556-1625), intitulată De papa romano (1596), în care papa este identificat cu Antihristul.¹⁹¹ Aparent cartea lui Lubbertus a avut o largă circulaţie între ortodocşi, cu câţiva scriitori importanţi care au pus-o în folosinţă: Meletie Smortriţchi,¹⁹² în Lamantaţie pentru o biserică ecumenică apostolică [Threnos, 1610]; Zaharia Kopistenschi, în Palinodia; Ştefan Zizani, în „Predici despre Sfântul Chiril al Ierusalimului despre Antihrist şi vremurile lui.”¹⁹³

Impactul pe care literatura protestantă a avut-o asupra credincioşilor ortodocşi nu trebuie să fie neglijată. O „rămăşită” de protestantism a rămas ca o parte din mentalitatea Rusiei de vest şi fiind şi mai puternică influenţa latină nu a eradicat-o. Mult mai periculoasă şi de o semnificaţie mai mare a fost obiceiul scriitorilor ortodocşi de a aborda probleme teologice în schema de referinţă vestică. Respingerea romano-catolicismului nu însemna întărirea ortodoxiei şi multe din argumentele protestante împotriva catolicismului sunt incompatibile cu principiile ortodoxe. Totuşi polemiştii ortodocşi fără să voiască sau fără grijă le-au angajat, cu rezultatul că un număr de probleme protestante l-au acaparat fără percepţie. Literatura patristică era rară, circumstanţă cuprinsă de bazarea generală a literaturii contemporane greceşti. Teologia greacă trecea în acele momente printr-o criză, cărturarii greci au studiat la şcolile din vest, în Veneţia, Padova, Roma, în Geneva sau Wittenburg. Ei erau acasă mai mult în inovaţiile moderne în loc de tradiţia bizanţului. În secolul al şaisprezecelea ele erau de fapt culori protestate, în timp ce de late ori erau de culori latine. Ar fi destul să numim Mărturisirea ortodoxă (1633) a lui Chiril Lucaris, un document calvin în duh şi literă. Lucrările lui Lucaris erau apreciate în Rusia de vest. Probabil această infuzie de protestantism era inevitabilă. Indiferent care a fost cazul, sub influenţa vestică, idealul antic al culturii occidentale începea să se epuizeze şi să dispară.

Mai exista o altă soluţie la problema Romei: abandonarea „învăţăturilor străine” şi abţinerea de la discuţii şi dezbateri. Acest punct de vedere s-a răspândit în ţinuturile vestice în aceiaşi perioadă. Cel mai mare exponent a fost Ivan Vişenschi (mort mai înainte de 1625). Se ştiu puţine de biografia lui, cu excepţia a ceea ce poate fi privit din multele sale scrieri. Născut în Galicia, Vişenschi, aparent a primit puţină educaţie. Trebuie că a plecat spre muntele Athos destul de tânăr, unde a rămas pentru tot restul vieţii. (Odată, în 1606 s-a întors în pământul său natal, dar fără să se mai găsească în largul său a plecat înapoi în Athos). Vişenschi s-a referit la el ca un om simplu, „un peregrinator sărac” [goliastrrannik] şi într-un mod similar, sofisticaţile intelectuale ale vestului cu o „simplitate asemănătoare porumbelului” şi „o prostie în faţa lui Dumnezeu.” Acestea nu trebuie luate prea literar. O analiză grijulie a scrierilor lui sugerează că era dincolo de mişcările literare şi filosofice curente din Polonia şi Rusia de Vest.

V. Perets¹⁹⁴ a firmă că Vişenschi „a fost înzestrat cu vervă şi stil literar.” El a fost fără îndoială un scriitor de talent, direct, cu forţă, frecvent crud, dar original şi la punct. Proza lui este plină de vigoare şi umor, ocazional urcându-se la înălţimi profetice. Vişenschi a învăţat aceste argumente de la Părinţi; în mod sigur Areopagitica a lăsat o puternică amprentă pe stilul lui. El a fost adânc înrădăcinat în teren bizantin, deşi nu prin lipsa unei educaţii mai largi. Accentul lui central era pe tradiţie şi aceasta în cel mai elementar stil: mergeţi la Biserică, ascultaţi canoanele şi rânduielile, nu vă contraziceţi. Vişenschi a respins toată „înţelepciunea păgână” [paganskaia mudrost] „rafinamentele meseriei retorice” şi „raţionamentul ornat” fără nici o calificare [maskarii razum]. El s-a opus scolasticismului în stilul lui, metodă şi substanţă şi a respins toate „rafinamentele îndatoririlor istorice” precum şi restul „sofisticaţilor externe lumeşti.” Ca un monah adevărat, el nu a avut iubire sau gust pentru civilizaţie. El s-a adresat celor de jos: „o tu, rusule, simplu şi needucat, ţine Evanghelia în care se ascunde viaţa veşnică pentru tine.” Sofisticaţilor păgâne Vişenschi a opus simplitatea credinţei, „octoihul atotînţelept.”¹⁹⁵ Totuşi în propriul său fel el poate fi retoric. „Este mai bine pentru tine să slujeşti Horologhionul,¹⁹⁶ Psaltirea, Octoihul, Epistolele şi Evangheliisle şi restul cărţilor Bisericii şi să îl mulţumeşti pe Dumnezeu în simplitate şi prin urmare să câştigi viaţă veşnică sau să pătrunzi înţelesul lui Aristotel şi Platon şi să fi numit în această viaţă un filosof şi apoi să mergi în Gheenă? Vişenschi intră aici în inima problemei. Ameninţarea uniaţiei putea fi depăşită numai printr-un simplu efort, printr-o reînnoire şi revitalizare a vieţii lăuntrice. Ortodoxia nu putea triumfa prin dezbateri şi rezoluţii, ci numai prin ascetism, o înţelepciune smerită şi rugăciune intensă.

Dificultatea cu poziţia lui Vişenschi este că în realităţile istorice date era imposibil de evitat dezbaterea. Subiectele ridicate cereau răspuns sau altfel ortodocşii riscau să lase impresia că nu aveau nimic de riscat. Reticenţa şi tăcerea nu era o alternativă permanentă. Oponenţii trebuiau întâlniţi, provocările lor confruntate şi contraatacul trebuia să fie la nivelul şi în termenii lor. Victoria nu ar fi venit prin reţinere, ci prin depăşire. De fapt, Vişenschi nu s-a oferit de la intervenţie. Ar destul să menţionăm Epistola către episcopii apostaţi (1597 sau 1598).¹⁹⁷ Totuşi scrierea lui este interesată de predicaţia ultimă: lumescul bisericii contemporane şi înjosirea standardului creştin. Abordarea lui Vişenschi faţă de problemă a fost în întregime ascetică. Lumescul care ameninţa Biserica o vedea ca venind din vest şi antidotul ei trebuia să rămână fidel tradiţiei estului. Nu a fost numai o simplă chemare la o rezistenţă pasivă. A fost o invitaţie de a intra în luptă, dar o luptă a duhului, „un război nevăzut.”