Căile teologiei ruse

Capitolul doi
Întâlnirea cu vestul
I
Ortodoxia în Rusia de Vest
Secolul al şaisprezecelea constituie o perioadă tragică şi problematică în viaţa Rusiei de Vest. A fost o vreme a conflictelor politice şi a neliniştii sociale şi deasemea un timp al grevei religioase, a unor controverse teologice amare şi a facţionalismului. Prin amestecul politic al Lituaniei şi Poloniei a avut loc în unirea de la Liublin (1596)¹⁰⁶ şi a creat o nouă situaţie pentru minoritatea ortodoxă sub controlul lor. Putea această minoritate să îşi menţină identitatea sa şi să îşi continue tradiţiile culturale în noile condiţii? Problema era naţională şi religioasă. Polonia era duhovniceşte o ţară romano catolică, dar cetăţenii ei slavi de est aparţineau sferei bizantine. Chiar şi mai înainte ca Rusia de vest să devină o parte a marelui ducat al Lituaniei¹⁰⁷ şi împărăţia Poloniei, populaţia ei ortodoxă a fost dusă între bizanţ şi Roma. Din 1299, când scaunul mitropolitan „al întregii Rusii” a fost transferat din Kiev în nord (şi mai apoi la Moscova), această regiune a cunoscut o direcţie constantă pentru autonomie ecclesială. Motivul a fost mai mult politic, în special după anexarea Poloniei şi a Lituaniei: o mitropolie nedivizată se putea deschide influenţei unor puteri străine. Patriarhatul din Constantinopol a preferat o mitropolie singură şi nedivizată şi epitetul „întregii Rusii” a fost menţinut cu vigoare în titlul mitropoliei Moscovei. Adevărat, plecările de la acest principiu au fost făcute ocazional, cum ar fi numirea unui mitropolit special de Galicia¹⁰⁸ şi apoi de Lituania. Aceste „autonomii” nu au durat.

Ca o înclinaţie în favoarea vestului roman care a acompaniat această grabă pentru autonomie ecclesială în Rusia de vest. Este cu greu o coincidenţă că, imediat după ce a fost numit, Grigorie Ţamblac,¹⁰⁹ primul mitropolit de Lituania, care a participat la sinodul din Constanţa 1417-1418,¹¹⁰ aparent el a făcut aşa la cererea prinţilor lituanieni care în acel moment negociau cu papa o unire ecclesială. În mod sigur separaţia eventuală a Bisericii Ortodoxe în Lituania de mitropolia din Moscova a fost împlinită în circumstanţe legate de Roma. Isidor,¹¹¹ care a fost numit mitropolit „al întregii Rusii” mai înainte de sinodul din Florenţa,¹¹² s-a dovedit a fi unul dintre cei mai puternici partizani ai „uniaţiei” în timpul sesiunilor sinodului. La scurt timp după aceasta, papa l-a ridicat la rangul de cardinal. Când Isidor s-a întors la scaunul său, Moscova nu a fost de acord şi a respins aceasta, dar el a găsit primire în Lituania. Incapabil să mai rămână în Moscova, el s-a retras în Roma. Dar povestea nu se termină aici. În 1457, patriarhul uniat al Constantinopolului aflat în exil, Grigorie Mammas,¹¹³ dimpreună cu sinodul episcopilor greci care locuiau în Roma, l-au numit pe un anumit Grigorie ca mitropolit de Kiev şi Lituania şi totius Russiae mingerioris, sperând ca pe parcursul timpului Grigorie să îşi extindă jurisdicţia la toată „Rusia.” Acest Grigorie a fost un stareţ al mănăstirii Sfântul Dimitrie în Constantinopol şi un asociat al lui Isidor. Destul de ciudat, numirea nu a introdus Unirea Florentină în Lituania. În loc, se pare că Grigorie a căutat recunoaştere de la patriarhul ortodox în Constantinopol. Voind să păstreze legăturile, succesorii lui au făcut acelaşi lucru. Aceasta a creat o situaţie ambiguă. ¹¹⁴ Papalitatea nu a crezut în acest fel de preferinţe divizive. De vreme în secolul al şaisprezecelea legăturile cu Roma au fost rupte şi prin urmare Biserica ortodoxă din Lituania a continuat să fie în ascultare faţă de patriarhatul ecumenic.

Problema majoră nu a fost rezolvată. Conceptul unei societăţi pluraliste nu era cunoscut şi nu era binevenit în timp ce dreptul la libertate religioasă era rar recunoscut şi adesea puternic contestat. Stadiul majorităţii era „confesional,” plin de o „non-conformitate” religioasă sau de „disensiuni religioase” privite ca o ameninţare la unitatea naţională şi politică. În mod sigur aceasta a fost un subiect fundamental şi de neevitat în regatul unit al Poloniei şi Lituaniei: problema slavilor vestici nu a fost una şi aceiaşi cu problema polonezo lituaniană, căci implica integritatea domeniului. Putea „minoritatea ortodoxă” să rămână o unitate culturală independentă fără să implice o legătură culturală comună? Puteau cele „două Biserici” (şi aceasta însemna cele „două culturi”) să coexiste în pace într-un domeniu singur? Putea „minoritatea ortodoxă” să fie cu adevărat integrată în viaţa corporată a pământului fără acordul sau cel puţin compromisul Romei? Putea tradiţia bizantină să fi permisă într-o ţară din ce în ce mai mult plecată spre căile vestice ale vieţii? Aici stă întreaga problemă a uniaţiei. Unirea cu Roma a fost inseparabilă faţă de problema mai largă a unităţii civile în regatul polonezo-ceh. În contextul secolului al şaisprezecelea era o problemă sociologică şi culturală mai mult decât una teologică.

Creşterea rapidă a stadiului ortodox vast şi impresiv al Moscovei a agravat toată situaţia. Credincioşii ortodocşi din împărăţia polonezo lituaniană cu greu puteau să se întoarcă la Moscova în timpuri de necaz. Ridicarea şi expansiunea Reformei în Lituania şi Polonia la fel ca şi în provinciile Rusiei de vest au complicat situaţia. Luteranismul nu a înaintat mult în special în Lituania, unde a câştigat susţinerea magnaţilor locali ai ierarhiei romano catolice. Fraţii chei [boemieni],¹¹⁵ exilaţi din propria lor ţară, s-au refugiat în Polonia şi pentru o vreme şi-au asumat un rol proeminent în mişcarea „evanghelică.” Şi mai suspicioasă a fost creşterea „noilor arieni,” după cum au fost denumiţi antitrinitarienii.¹¹⁶ Pentru o vreme Polonia a slujit ca unul dintre centrele mişcării pe continentul bizantin.

În general ţara a devenit un adăpost pentru tot felul de exilaţi religioşi persecutaţi în propriile lor teritorii. Polonia a fost descrisă cu ironie ca un „paradisus haereticorum”. Trăsături radicale au fost dominante în timpul domniei lui Sigismund II Augustus (1548-1572).¹¹⁷ Situaţia s-a schimbat sub conducătorii subsecvenţi Ştefan Batory (1576-1586)¹¹⁸ şi Sigismund III al curţii Suedeze de Vasa (1587-1632),¹¹⁹ pe drept numit regele iezuit. Biserica Romană a recâştigat în cele din urmă controlul cu ajutorul părinţilor iezuiţi care au fost numiţi la sfatul lui Nuncio Commendone¹²⁰ şi cardinalul Stanislav Hosius, episcop de de Courland.¹²¹ Iezuiţii şi-au concentrat eforturile pe educaţie dar au reuşit în a îşi face simţită influenţa în curtea polonezo-lituaniană.

Pe la finele secolului al şaisprezecelea, regatul Poloniei şi Lituania au fost din nou în domeniul romano catolic şi o fortăreaţă majoră a credinţei catolice în Europa. În acest mediul al unei aprinse probleme a „non-confomităţii” şi-a asumat o nouă urgenţă şi gravitate. Ortodocşii Rusiei de vest se găseau între două câmpuri opuse. Pentru un anumit timp o mai mare ameninţare a dominaţiei catolice a adus să susţină protestanţii într-o luptă comună pentru „libertate religioasă.” În aceste circumstanţe, libertatea religioasă pentru ortodocşi însemna „identitate naţională.” Alianţa a fost mai mult forţată decât voluntară, dictată mai mult de politică decât de doctrină. Din nou independenţa lor a recâştigată, incomplet după cum părea, ortodocşii au terminat unindu-se într-o coaliţie. Împlinirea nu a fost una simplă şi lupta a lăsat o imprimare distinctă şi adâncă.

Biserica Ortodoxă din Polonia şi Lituania era greu pregătită pentru o întâlnire militantă cu vestul. Cu mare tristeţe şi nelinişte contemporanii ne spun despre „marea ruşine şi ignoranţă” a oamenilor obişnuiţi şi a clericilor locali. Ierarhii au fost cu mai puţin ocupaţi pentru bătălie. Ortodocşii au deplorat şi au expus standardele lor morale josnice şi lumescul. Se făceau plângeri că episcopii erau mai mult interesaţi în politică, prestigiul personal şi privilegii decât în probleme de credinţă sau nevoile duhovniceşti ale credincioşilor. Un mare campion ortodox al zilei, monahul atonit Ivan Vişenskii,¹²² a comentat acid că „în locul teologiei ei dobândesc cavaleriile oamenilor, decepţiile avocaţilor şi balivernele diavolului. Ei au fost mai interesaţi de „îndreptările” legii decât de „canoanele” Bisericii. Adevărat, retorica lui Vişenskii este pasională, dar arată o dezamăgire profundă şi o pierdere a încrederii pe care o aveau contemporanii lor faţă de ierarhi. Mai mult, episcopii au fost divizaţi între ei.

Pe la finele secolului al şaisprezecelea, fără să fie capabili să se opună presiunii externe, ei au capitulat în masă în faţa ascultării romane. Turmele lor nu i-au urmat. Cu scopul de a fi stabilită o unire ecclesială cu Roma, au fost necesare obligativitatea şi persecuţia. Această mărturisire poate fi construită diferit: episcopii nu şi-au părăsit turmele lor, ci mai mult laici au refuzat să se supună pastorilor lor. În orice caz, în comunitatea ortodoxă o tensiune nefericită a divizat ierarhia de oameni. Greutatea apărării ortodoxiei împotriva unirii forţate cu Roma a căzut în întregime pe umerii laicilor credinţei ortodoxe şi a clericilor. Eforturile lor devotate şi acţiunea concentrată păstrată în credinţa ortodoxă a făcut restaurarea canonică posibilă. O datorie majoră trebuia împlinită. Ortodoxia cerea urgent o „construcţie creativă a crezului,” o reafirmare a credinţei ortodoxe. O astfel de „reconstruţie” trebuia să derive dintr-o confruntare conştientă cu provocarea duală a vestului: catolicismul roman şi reforma. Putea tradiţia bizantină să se menţină strict după cum era sau trebuiau noile forme acoperite? Trebuia ortodoxia să rămână pur „estică” sau sub noile condiţii trebuia într-un anume fel „occidentalizată?” O astfel de datorie nu putea fi împlinită într-un moment. Evident, era un program pentru mai multe generaţii. În procesul unei noi tensiuni care se sprijinea pe o pauză ieşită între cei care au rămas ortodocşi. Rezultatul a fost o „pseudomorfoză” ambiguă a gândirii ortodoxe şi într-o oarecare măsură o viaţă ortodoxă. Deşi aceste eforturi ale secolului al şaisprezecelea a teologilor ortodocşi ai Rusiei de vest ar fi putut să se termine în eşec şi compromis, nobilitatea şi importanţa lucrării lor nu poate fi obscurizată.

Semnificaţia acestor evenimente variate poate fi înţeleasă numai într-o perspectivă europeană mai largă. Atunci Europa era divizată în două câmpuri ostile, blocuri politice şi confederaţii confesionale: liga catolică şi alianţa evanghelică. Minoritatea ortodoxă în Polonia şi Lituania nu puteau scăpa de legăturile în această putere de luptă mai largă. Nici o statură politică nu era posibilă dincolo de dedicaţia confesională şi fiecare alegere politică avea conotaţii politice. Patriarhul Constantinopolului a fost puternic implicat în acest concurs politic. Din moment ce el slujea ca şi cap al unei biserici largi şi ca un lider naţional al unei „naţiuni creştine” [rum milleti] din imperiul otoman, el a fost o figură politică proeminentă pe scena internaţională.¹²³ Semnificativ mai este interesul său arătat şi partea activă luată în soarta Bisericii Ortodoxe Ruseşti de alţii patriarhi estici începând cu ultimele decade al secolului al şaisprezecelea. Destinul istoric al Bisericii Ortodoxe din Polonia şi Lituania de depins în cele din urmă izbugnirea politică între puterile protestante şi catolice care v-a irumpe în curând în Războiul de Treizeci de ani (1618-1648). În acest conflict Polonia a devenit un centru strategic. Aceasta explică interesul viu al prinţilor moldoveni în afacerile ecclesiale ale Bisericii Ruse vestice şi de ce prinţul valah a fost numit mitropolit de Kiev.¹²⁴ Acest act a simbolizat mai mult solidaritate ortodoxă; reflecta un interes politic comun. Factori neteologici cântăreau mult în situaţia ecclesială şi culturală a Rusiei de vest, unde al treilea sfert al secolului al şaisprezecelea al Bisericii Ortodoxe s-a confruntat cu o provocare severă din vest, o provocare existenţială religioasă şi culturală.