Căile teologiei ruse

VII
Mitropolitul Macarie şi sinodul cel o sută de capitole
R. Wipper, în biografia sa populară despre Ivan cel Groaznic, a comparat cu agerime epoca mitropolitului Macarie cu cea a „reformei catolice”⁹⁶ una dintre cele mai dificile şi complexe probleme în istoria vieţii şi a legii vechii Rusii. Principala dificultate stă în lipsa notabilă de corespondenţă şi disjuncţia evidentă în protocoalele Sinodului şi între întrebările puse şi la cele răspunse. Întrebările au fost ridicate de ţarul Ivan IV, adică de sfătuitorii unui Sinod Selectat cu privire la acele vremuri. Întrebările sunt în general liberale sau în orice caz reformiste. Ele conţin multe acuzaţii severe. În acelaşi timp, există un efort clar de a obţine uniformitate. „Oscilaţiile” despre care se plângea ţarul Ivan semnifică tocmai o expresie variată a obiceiurilor regionale. Petiţionarii nu au întrebat pe cine întrebau sau cui trebuiau să ofere replici. Cei care ofereau răspunsuri arătau nemulţumire prin insistenţa lor tenace şi încăpăţânată pe obiceiurile trecute. Chiar şi mitropolitului Macarie nu îi păsa de o reformă reală.

Sinodul celor o sută de capete, conceput ca un sinod „reformaţional” a fost realizat ca unul reacţionar. Acest sinod de la mijlocul secolului nu a exprimat ceva nou: voinţa de a construi şi fortifica ceva cu o ordine definită. Un astfel de plan este cuprins în cel mai tipic monument al veacului, Ordinarea casei [Domostroi]. Uneori văzută ca o portretizare a vieţii actuale zilnice sau ca o ilustraţie luată din natură (un punct de vedere total nejustificat), program sau proiect, un plan exemplar sau idealizat sau o varietate de utopie. Cartea este didactică şi nu descriptivă. Schiţează un ideal teoretic, dar nu portretizează realitatea zilnică. De fapt, multe elemente ale tradiţiei ruseşti sunt respinse şi condamnate. Procesul lui Matei Başvin⁹⁷ oferă o ilustraţie desăvârşită pentru o astfel de respingere. O serie întreagă de anumiţi tranvolgani au fost chemaţi la acest proces, nu ca martori sau ca oameni cu puncte de vedere similare, ci cu scopul de a îi condamna. Artemie,⁹⁸ stareţul recent al mănăstirii Sfânta Treime şi Feodorit, „iluminatorul lapşilor,”⁹⁹ a fost şi el condamnat. Pentru istoric, acuzele individuale din aceste cazuri nu sunt cruciale. Fără îndoială liber-cugetătorii actuali au fost ascunşi în schiturile tranvolgane şi fără îndoială ei au mers prea departe cu „îndoielile” lor. Feodosii Kosoi¹⁰⁰ a făcut-o în mod sigur. Mult mai instructivă este dorinţa din partea judecătorilor de a generaliza rezultatele şi descoperirile lor pentru a le oferii acelor rezultate o circulaţie mai largă.

Afacerea lui Ivan Viskovatyi, cancelarul proeminent şi influent al Oficiului Stărin este cât se poate de instructiv şi caracteristic. Lui Viskovatyi i-a fost frică să critice inovaţiile introduse de mitropolitul Macarie şi Silvestru. Controversa s-a centrat pe inovaţii cu privire la iconografie. Viskovatyi a fost ofensat de noile icoane pictate de iconografii de la Novgorod şi Pskov după o directivă de la preotul Silvestu în timpul renovării catedralei după incendiul din 1547. Noile picturi pe perete făcute în Camera de Aur, care în acel moment era sub construcţie, l-au agitat pe Viskovatyi. Viskovatyi a fost cel care a fost condamnat pentru inovaţii. Deşi un sinod l-a acuzat de erezie şi lipsă de ordine, nu a oferit nici un răspuns satisfăcător la uimirile şi întrebările lui.

Semnificaţia dezbaterii despre icoane este mai largă şi mai adâncă decât se crede. Viskovatyi nu ar trebui portretizat ca un apărător orb al unui trecut muribund sau ca unul care a negat admisibilitatea oricărei renovări creative a iconografiei. „Îndoielile” lui Viskovatyi arată o înţelegere religioasă profundă şi penetrantă.

Iconografia rusă a ajuns la un punct central în secolul al şaisprezecelea. Novgorod şi Pskov au ajuns primele şi de aici s-a răspândit un nou curent în Moscova. Era uşor să determinăm importanţa acestei noi plecări sau mişcări a iconografiei: a constituit o ruptură în realismul hieratic şi înlocuirea lui de un simbolism decorativ sau mai acut o alegorie. Ruptura a găsit o expresie formală în fluxul noilor teme şi a compoziţilor „teologico-didactice,” după cum le-a descris Buslaev¹⁰¹ atât de bine. Dominaţia decisivă a „simbolismului” a însemnat declinul iconografiei. Icoana a devenit prea „literară.” A început să fie portretizată mai mult idee decât faţa şi chiar şi idea religioasă a devenit frecvent uitată, pierdută sau dizolvată în înfrumuseţarea şi ingenuitatea artistică. Frecvent icoanele din acea perioadă au fost pur şi simplu convertite în ilustraţii ale unor texte literare, uneori biblice, alteori lumeşti şi cu o natură apocrifă. Ocazional, este transcrisă o miniatură asupra copertei cărţii. Diferite influenţe s-au combinat pentru a forma acest simbolism literar ilustrat. O influenţă considerabilă vine din sudul slav ca un val ultim al renaşterii bizantine. Dar influenţa inscripţiilor vestice îi formează exteriorul.

Viskovatyi a simţit şi a diagnosticat cu corectitudine această dezvoltare a în iconografie. „Cred că icoanele în formă umană a lui Iisus Hristos Domnul nostru au fost luate jos. „Cele pe care le-au pus acolo nu le-a ai cunoscut. Mi-a fost frică de contaminarea cu înşelăciune.” Nu erau inovaţiile cel care l-au problematizat pe Viskovatyi. Ceea ce l-a perturbat a fost ideea susţinerii lor. El a perceput această idee ca o retragere de la Vechiul Testament, o mutaţie de la „adevărurile” evangheliei spre „umbele” şi „tipurile” profetice. El a luat ca punct de plecare canonul optzecişişase al Sinodului de la Trulo (691-92): „trebuie portretizat în formă umană.”¹⁰² Viskovatyi şi-a reamintit că „nu era destul să venerăm chipurile mai mult decât adevărul.” Prin urmare, replica mitropolitului Macarie că este posibil să pictăm chipul lui Hristos în forma unui înger „după profeţia lui Isaia” sau că cele două aripi în roşu aprins pot fi pictate „în conformitate cu aripile marelui Dionisie” nu putea să nu îl uimească pe Viskovatyi. O astfel de replică era atemporală. Pentru „îndoielile” lui Viskovatyi centrate pe punctul că nu trebuie să pictăm profeţiile care s-au împlinit deja sau care au trecut, ci după Evanghelii, adică în plinătatea încarnării istorice. „Fie ca gloria măririi umane a lui Hristos să nu fie diminuată.” Viskovatyi nu a apărat trecutul, ci „adevărul”, adică realismul iconografic. Disputa sa cu mitropolitul Macarie a fost o lovitură a două orientaţii estetice şi religioase: realismul ierarhic tradiţional ca opus unui simbolism hrănit de o imaginaţie religioasă. A fost o întâlnire între o influenţă vestică întărită şi tradiţia bizantină. Paradoxal, această „occidentalizare” şi-a împlinit victoria sub masca „antichităţii” şi a „compilaţiei.”

Acest element paradoxal este evident în facerea lui Ivan cel Groaznic. „Un contemporan spune despre el că „el era un orator cu o elocinţă naturală în înţelepciunea scrisă şi în gândire.” Ivan III nu a fost numai un om tolerabil de litere sau un cititor superficial. El a avut un dar genuin pentru scrieri. A scris cu vervă şi expresie, deşi a abuzat în citate. El a compilat astfel de citate în „cărţi, paramias [citiri din Vechiul Testament] şi epistole” după sarcasticele cuvinte ale lui Kurbski. Un cronicar de mai târziu avea să scrie că el era un om cu o înţelegere minunată în ştiinţa învăţăturii şi cu o elocinţă mare.” „În cuvintele sale există har şi în dialectele lui forţă” scrie Karamzin. Ivan cel Groaznic a posedat fără nici o îndoială o minte religioasă curioasă şi o privire religioasă deplină, deşi era un tip sumbru, greoi şi şchilod care suferea mult prea mult şi prea puternic. Totuşi, Ivan IV nu a privit numai spre trecut. Oamenii cu cultură vestică l-au atras, deşi îi acuza şi îi ameninţa. Celebra sa dispută cu Jan Rokyta,¹⁰³ „slujitorul fraţilor cehi [boemieni]”¹⁰⁴ este o ilustraţie suficentă. Nu este accidental că un influx enorm de „europeni vestici” din Moscova începe tocmai în cursul domniei lui. Ivan şi-a arătat preferinţele lui faţă de vest şi vestici în faţa contemporanilor lui. Mai târziu, celebrul oficial Ivan Timofeev şi-a reamintit cu obiectivitate: „iată, totul din el este în mâniile barbarilor.” Prin „barbari” el voia să spună străini. Nu numai politic ci şi cultural, Ivan IV a gravitat în jurul vestului şi nu către bizanţ. El nu a recunoscut nici o independenţă istorică a grecilor, nici nu a voit să îi încunoştinţeze. „Credinţa noastră este creştină şi nu greacă” i-a replicat el lui Possevino.¹⁰⁵

Între scriitori secolului al şaptespăzecelea, Zinnovii Otenskii ocupă o poziţie unică. Zinovii a fost autorul unei cărţi remarcabile Evidenţa adevărului pentru cei curioşi cu privire la noua învăţătură [Istiny pokazanie, k voprosişim o novom uchenii] compusă ca răspuns la confuzia care se ridica din propaganda lui Feodosii Kosoi. Zinovii scrie cu vioiciune şi cu un temperament literar genuin, deşi stilul lui nu este întotdeauna suficent de disciplinat. În el se poate simţii o mare erudiţie. El nu numai citează evidenţe, ci le şi cântăreşte. Aceasta este o nouă trăsătură susţinută de Zinovii. Principalul lui argument se bazează mai întotdeauna pe raţionament teologic legat de folosinţa textelor biblice care nu sunt scoase din context.

Poziţia lui Zenovie în polemica şi diviziunile care predomină nu este uşor de definit. El a fost aproape de Maxim Grecul. Tradiţia îl descrie ca „un ucenic al unui bătrân sfânt.” Duhul independenţei novgorodiene este puternic prezent în el. El judecă şi critică viaţa contemporană cu o mare convingere care îi face ecouri lui Maxim Grecul. Zenovie nu a fost de acord cu Maxim şi cu toată tradiţia tranvolgană cu privire la un lucru destul de important: el nu era un non-posesor şi el apăra proprietăţile monahale, uneori cu ironie, dar cu argumente iozefite la fel ca „prinţul monah.” De la mişcarea tranvolgană Zenovie a primit mai întâi duhul deliberării teologice, o experienţă învigoratoare a vieţii duhovniceşti, precum şi o tensiune religioasă generală şi morală cu privire la viaţa din jurul său. În acest sens el a fost diferit de veacul său. Prin urmare, cartea lui Zenovie despre eretici a rămas necunoscută. Numai Nicon se referă la ea.

Duhul stagnării şi al îndoielii a îngreuiat şi a congelat tocmai în această epocă a unui conflict şi a unei recriminări problematizante.

Erezia în Moscova s-a născut între proşti care înşelaţi murmură acestea: nu este necesar să studiem destul de mult cuvintele cărţilor, căci oamenii se pierd în cărţi, prin urmare ei îşi pierd minţile şi cad în erezie.

Adevărat, aceasta a fost scrisă de prinţul Kurbiskii şi nu rezultă că ar trebui să generalizăm această catracteristică. O astfel de atitudine a rămas dominantă şi victorioasă până la finele secolului. La începutul Timpului Necazurilor, în timpul domniei ţarului Fedor, deducţii politico-ecclesiale decisive au fost făcute din „teoria cele de a treia Romă” care în acele momente a devenit dint-o premoniţie apocaliptică un stadiu oficial al ideologiei. Patriarhatul de la Moscova s-a stabilit mai mult ca o evidenţă pentru independenţă şi preeminenţă pentru ţarii Rusiei decât pentru Biserica Rusă independentă (a se vedea stabilirea lui carter). Stabilirea acestui patriarhat a fost mai întâi un act politic care a avut reverberaţii în adâncurile duhului naţional. A marcat respingerea finală a bizanţului.