Căile teologiei ruse

III

Botezul ruşilor
Ruşii au primit botezul din bizanţ. Acest act a definit imediat destinul istoric şi calea culturală şi istorică. Ruşii au fost imediat incluşi într-o schemă definită şi elaborată a acţiunilor şi legăturilor. Botezul a marcat deşteptarea duhului rusesc. A fost o chemare din visarea „poetică” la temperanţă duhovnicească şi la gândire. În acelaşi timp creştinismul a fost plasat ca un eveniment singur pentru care o dată precisă poate fi oferită. Botezul a fost un proces complex şi cu mai multe faţete; un eveniment lung şi punctuat frecvent care s-a extins nu numai asupra decadelor ci asupra secolelor. În orice caz, a început mai înainte de începutul domniei lui Vladimir. „Creştinismul mai înainte de Vladimir” este o cantitate mai bine definită decât se presupune de obicei. Mai înainte de ziua Sfântului Vladimir, legăturile religioase şi culturale au fost deja bine stabilite între Kiev şi ţarul Simeon în Bulgaria¹¹ şi probabil cu Moravia. Botezul a pus pretenţie pe moştenirea lui Chiril şi Metodie. Influenţa bizantină nu a fost numai directă şi imediată (s-ar părea că influenţa indirectă a venit mai întâi şi a fost cea mai semnificativă şi decisivă). Acceptarea moştenirii lui Chiril şi Metodie, nu numai primirea directă a culturii bizantine, s-a dovedit a fi decisivă. Contact duhovnicesc şi cultural direct cu bizanţul şi elementul grec a fost secundar celui din Bulgaria. Ar fi posibil să putem vorbii de o lovitură şi o luptă în Kievul antic între elemente şi influenţe, între cele din Bulgaria şi cele direct din Grecia.

Nu ştim în detaliu istoria acestei lupte şi nici nu poate fi sumarizată şi reconstituită. Diferenţele şi divergenţele între astfel de influenţe care se luptă între ele nu trebuie exagerate. O teorie sugerează că „credinţa greacă” şi „credinţa bulgară” au fost în esenţă destul de diferite, astfel că la apusul creştinismului rus au competiţionat una împotriva alteia două doctrine şi idealuri religioase. Victoria nu a fost creştinismul bucuros al evanghelilor care l-a influenţat şi inspirat pe Sfântul Vladimir. În loc, un alt fel de „doctrină religioasă întunecată” şi diferită, bogomilismul a triumfat.¹² Multe obiecţii pot fi ridicate cu repeziciune împotriva unei astfel de interpretări îndrăzneţe. Mai întâi, toate eforturile de a separa „credinţa lui Vladimir,” de acea perspectivă bucuroasă şi triumfantă creştină „liberă de rigorism ascetic” de cel al Bulgariei trădează o neînţelegere incomprehensibilă. S-ar potrivi mai mult să deducem această „doctrină întunecată” din Bulgaria din zilele preotului Cosma¹³ căci bogomilismul a fost tocmai o „erezie bulgară.” În al doilea rând, cu greu ni se permite să înveşmântăm toată viaţa religioasă din Mănăstirea Peşterilor¹⁴ sub alineatul acestei „doctrine întunecate” şi ca a atribuit al vieţii ascetice al mănăstirii, fanatismul. În orice caz, o astfel de caracterizare cu greu descrie pe Sfântul Teodosie¹⁵ care este cel mai puţin dintre toate a fost o persoană „întunecată.” Fără îndoială el este o personalitate grecofilă legată de mănăstirea Studion¹⁶ şi nu trebuie să ne imaginăm că „credinţa greacă” a posedat numai o singură faţă. Mare precauţie şi precizie în facerea de distincţii este necesară în acest moment, dar am face bine să îl comparăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog¹⁷ cu oponenţii lui în secolul al unsprezecelea. În al treilea rând, sunt aruncate îndoieli asupra lucrărilor lui Chiril şi Metodie. Nu a fost munca lor o greşeală sau o prezumţie extrem de lipsită de grijă?¹⁸ În al treilea rând, se aruncă îndoieli asupra lucrărilor lui Chiril şi Metodie. Nu marchează limbajul slavic al bisericii o „ruptură cu cultura clasică?” Traducerea obscurizează originalul şi reduce nevoia de a învăţa latina Bisericii. Această „absenţă a unei moşteniri clasice,” ca una din principale trăsături care au distins cultura rusă de cea „europeană” a fost remarcată mai demult de slavofili în special de Ivan Kireevski.¹⁹ Suprasimplificarea nu ar ajunge. Adevărat, nici Homer şi nici Vigiliu nu au fost cunoscuţi în Kievul antic, dar nu rezultă că limbajul slavic al liturghiei a oferit un impediment. Numai o hiperbolă iresponsabilă putea sugera că toate bogăţiile elinismului creştin, că ruşii au primit de la bizanţ numai „cartea”, Biblia. În orice caz, este cu greu adevărat că numai Biblia a fost tradusă, căci o lungă listă de alte monumente literale diverse au fost traduse la fel de bine. Nu trebuie să admitem că „tradiţia ştiinţifică, filosofică şi literară a Greciei este absentă” în inventarul cultural al vechii Rusii. Din nou, aceasta nu a fost greşala limbajului slav.

Cel mai important, faptul sau procesul traducerii nu poate fi diminuat. Traducerea biblică a fost întotdeuna un eveniment major în viaţa unei naţiuni şi a semnificat un efort şi o împlinire particulară. Sunetul constat al Evanghelilor în limbajul familiar al liturghiei a obligat şi a facilitat reamintirea lui Hristos şi păstrarea chipului Său viu în inimă. În general, traducerea cere mai mult decât o cunoaştere a cuvintelor; cere o mare tensiune creativă şi o prezenţă a gândirii. Traducerea este o priveghere şi un proces mental, nu o gimnastică simplă şi abstractă a minţii. Traducerea autentică înseamnă modelarea traducătorului. El trebuie să penetreze subiectul lui, adică el trebuie să fie îmbogăţit de eveniment şi nu trebuie doar să îşi crească cunoaşterea. De aici semnificaţia îndurătoare a scrierilor lui Chiril şi Metodie. Lucrările lor au format „limbajul slavic, care i-a dat o coacere creştină şi a infuzat-o cu viaţă ecclesială. Înseşi substanţa gândirii slave a de venit transfigurată. Limbajul „slavic” a fost modelat şi forţat în creuzetul creştin sub puternica presiune a limbajului ecclesial grecesc. Nu a fost numai un proces literar; a fost construirea gândirii. Influenţa creştină s-a simţit cu mult dincolo şi mai adânc decât orice temă religioasă particulară. Creştinismul a afectat înseşi maniera gândirii.

Astfel, după convertire, ruşii din secolul al noulea au văzut apariţia bruscă a întregii literaturi scrisă într-un limbaj familiar şi comprehensibil în întregime. În concluzie toată biblioteca ţarului din Bulgaria Simeon a devenit accesibilă scriitorilor ruşi. Jagic²⁰ a făcut odată următoarea remarcă despre lucrările literare cu conţinut literar şi religios, care a stat dimpreună cu cea mai bogată literatură a timpului indiferent dacă era greacă sau latină, depăşind în acest sens alte literaturi europene.” Istoricul zilei de astăzi al literaturi slave poate deplin gira această estimare.

În orice caz, perspectiva omului de litere ruseşti vechi nu poate fi descris ca fiind îngust. Dificultatea şi pericolul opus au fost mult mai mari: transferul unei literaturi complete putea depăşi cititorul sau scriitorul rus, căci în faţa lui a stat o lume nouă şi bogată – o lume care era mult prea bogată şi uitată de viaţa naţională înconjurătoare. Din nou de cea ce a fost nevoie a fost disciplină psihologică şi abstracţie de sine.

Bineînţeles dobândirea literelor bulgare nu putea fi văzută ca un act singur sau ca singur eveniment. În realitate „dobândirea” lor a însemnat că scrierile bulgare au devenit o sursă din care ruşii educaţi puteau lua ceea ce doreau. Scrierile bulgare, nu le-au obscurizat pe cele greceşti, cel puţin nu în timpul secolului al unsprezecelea. La curtea lui Iaroslav²¹ în Kiev (şi în curând la catedrala Sfânta Sofia la fel de bine), un cerc de traducători au lucrat la traduceri din greacă. Astfel o lungă serie de monumente literare necunoscute ţarului Simeon în Bulgaria au fost incluse în idiomul slavic.

Iaroslav a iubit rânduielile religioase şi a fost devotat preoţilor, în special monahilor. El s-a dedicat cărţilor pe care le citea ziua şi noaptea. El a adunat mulţi scribi şi a tradus din greacă în slavă. A copiat şi colectat multe cărţi...

Este interesant de observat că literatura adusă din Bulgaria a fost legată de nevoile liturgice (Sfintele Scripturi şi scrierile patristice pentru citirea în catedrale), în timp ce la curtea lui Iaroslav cărţile istorice şi cele seculare au fost cel mai des traduse.

Kievul a stat la răscruce. Nimeni nu ar trebui să îşi imagineze că Biserica ruşilor kievieni au fost tăiată sau izolată. În timpul secolelor unsprezece şi doisprezece, Kievul a menţinut legături strânse cu Constantinopolul şi Muntele Athos²² la fel de bine ca şi cu Palestina distantă, care în acel moment era în mâinile cruciaţilor. Legăturile cu vestul au fost constante şi bine dezvoltate. Putem concluziona confident cum achiziţia literaturii bizantine creştine, acea comuniune cu cultura creştină a răsunat între ruşi. Primii cronicari ruşi, aghiografi şi biografi ai sfintei Rusii au fost ridicaţi tocmai de această literatură. Aceşti oameni au profesat o perspectivă definită şi senzitivă. Ei nu au fost naivi. Îi ei se detectează întotdeauna o tendinţă clară istorică şi religioasă sau concepţie în dezvoltarea cronicarilor.

Sunt relevante numai câteva nume acestei discuţii. Unul este mitropolitul Ilarion,²³ cel mai bine cunoscut ca autorul remarcabilei predici Despre legea lui Moise dată lui de către Dumnezeu şi depsre har şi advăr [O zakone, Moiseom dannom, i o blagodati i istine] pe care şi Golubinski a fost obligat să o descrie ca „un cuvânt academic impecabil cu care poate fi comaprat cele ale cărturarilor moderni ale lui Karamzin²⁴” şi „[el nu a fost un rector al celor mai puţin distinse zile ale oratoriei greceşti, ci un adevărat orator în perioada de înflorire].” Golubinskii a declarat că predica lui Ilarion a fost vrednică să stea cu Povestea campaniei lui Igor, [Slovo o polku Igoreve]. De fapt, este un model exemplar de îndemnare oratorică. Limbajul este liber şi simplu. Desluşeşte intensitatea experienţelor creştine şi posedează o structură bine făcută şi translucentă. Predicile lui Chiril de Turov²⁵ aparţin aceluiaşi tip literar.

Sunt puţine aspectele care vorbesc despre originalitatea acestor scriitori. Ei au fost sub influenţa formativă a literelor bizantine, repetând teme străine şi exploatând un material binecunoscut. Totuşi pentru istoric acesta este faptul cel mai important şi instructiv. Chiril Turov ne reaminteşte că el învaţă şi scrie „nu de la sine ci din cărţi.” „Din cărţi” a scris capabil şi liber. Predicile lui Chiril sunt dramatice, totuşi rafinamentul lui retoric nu depăşeşte inima sa vitală şi senzitivă. Predicile lui sunt compilaţii, deşi sunt inspirate şi vii. Trebuie menţionat Klimenti Smoliatici²⁶: „un astfel de filosof nu a existat în teritoriul rus,” spune cronica despre el. El a scris „din Homer, din Aristotel şi Platon.” Ar mai trebui menţionat Avraam din Smolensk.²⁷ Pentru a fi siguri, aceşti oameni erau o parte dintr-o minoritate sau dacă se preferă, dintr-o inteligenţă ecclesială. În timpul acestor prime secole nu au existat teologi între ei. Dar erau oameni de o cultură şi o civilizaţie creştină genuină. Ei au executat primele zboruri ale elinismului rus.