Căile teologiei ruse

IV

A doua influenţă „sud slavică,” renaşterea eremitică a lui Ivan III şi a vestului
Invazia tătară²⁸ a fost un dezastru naţional şi o catastrofă politică. „Distrugerea teritoriului rusesc,” după cum se exprimă un contemporan. „O năpastă păgână.” „Un popor crud a venit peste noi, violându-l pe Dumnezeu şi golind teritoriul nostru.” Nu este nevoie să albim culorile în timp ce portretizăm o astfel de devastare şi distrugere.

Orişicum, jugul tătar nu constituie o perioadă separată în istoria culturii ruse. Nu se poate observa nici o întrerupere sau pauză în eforul cultural al Rusiei sau în dispoziţia şi aspiraţiile creative. Este adevărat că cultura se mişcă şi este transferată nordului. Se dezvoltă noi centre, în timp ce cele vechi intră în declin. Totuşi această nouă creştere a izbugnit din rădăcini care au fost sădite şi cultivate mai înainte, nu din „transmiterea iluminării” din sudul culturalizat al Kievului la nord-estul semi-barbar, după cum până mai recent unii istorici s-au bucurat în descrierea procesului. Nordul de multă vreme a încetat a fi sălbatic şi necunoscut. Situat la o răscruce majoră, tărâmul Suzdal cu greu poate fi luat ca un avanpost singur.

În orice caz, secolul al treisprezecelea nu a fost un timp al declinului sau al înrobirii în istoria literelor şi culturii ruse.²⁹ O serie importantă de sarcini culturale şi ideologice a fost începută în acele vremuri şi inclusă în Paterikon³⁰ al mănăstirii Peşterilor Palaea³¹ (Vechiul Testament) şi ca o serie de polemici anti-iudaice, ca să nu mai menţionăm nivelul istoric al scrierilor deja dobândite în cronici. Încă din secolul al treisprezecelea se detectă în aceste lucrări literare noi legături cu sudul slavon şi cu coasta dalmaţiană. Secolul următor a văzut aceste legături întărite şi multiplicate, făcând posibil vorbirea despre un nou val de influenţă „sub slavică.” Această nouă vitalitate nu a fost numai un ecou simplu ci a continuat direct această nouă mişcare culturală în bizanţ numită pe bună dreptate „renaşterea paleologă”³² care a captivat împărăţiile sud slavice. Ruşii au fost într-un contact intim cu patriarhul Eutimie.³³ În timpul secolului al paisprezecelea Bulgaria şi pentru acest motiv exemplul mitropolitului Ciprian este instructiv. El a fost născut în Trnovo. Mai târziu a devenit un monah la mănăstirea Studion şi apoi monah la muntele Athos. Ca şi candidat şi protejat grec el a venit în Rusia pentru a ocupa biroul mitropolitului. Moscova a primit cu întârziere şi reluctanţă. Totuşi această primire nu l-a prevenit de lăsa un semn semnificativ pe istoria culturii ruse. Ca un om educat şi un bibliofil, Ciprian s-a dedicat traducerilor dar nu cu mare succes. „El a scris totul în sârbă.” Şi mai importante au fost interesele şi scrierile lui liturgice. El a încercat să introducă Rusia în reforma liturgică a binecunoscutului patriarh palamit Filoteu al Constantinopolului.³⁴ Ar părea că sărbătorirea lui Grigorie Palama³⁵ ca sfânt în Biserica rusă merge înapoi la Ciprian. Ciprian a fost un non-posesor convins.³⁶ În Moscova el a fost un străin şi un nou venit şi cât se poate de tipic al mişcării incipiente care nu începuse. Legăturile ruseşti cu Constantinopol şi Muntele Athos au fost întărite sau curăţate, fiind locuite de mulţi locuitori care s-au angajat în copierea cărţilor. Se poate remarca cantitatea remarcabilă de manuscrise şi cărţi în bibliotecile monahale ruseşti care datează din această perioadă. Cel mai important, aceste noi scrieri formează un nou val. De această dată conţinutul lor a fost mistic şi ascetic, dar a constituit o literatură completă. Această nouă activitate de traducere la muntele Athos şi în Bulgaria a ieşit din mişcarea isihastă cu adâncul ei duh contemplativ. Aceste traduceri au făcut lucrările Părinţilor Ascetici cunoscuţi literaturii slave. Astfel de lucrări includ cele două omilii ale Sfântului Vasile cel Mare³⁷ despre post intitulate De Jejunio, scrierile binecuvântatului Diaodoh al Foticeii,³⁸ Isaac Sirul,³⁹ Hesychie,⁴⁰ Scara Sfântului Ioan Scărarul,⁴¹ Despre iubire [O liubvi] şi „Capitotele” [Glavizni] de Maxim Mărturisitorul⁴² şi diferitele „Imne ale iubirii divine” de Simeon Noul Teolog⁴³ la fel de bine ca şi Dioptra de monahul Filip.⁴⁴ O notă specială este traducerea Areopagitului⁴⁵ dimpreună cu comentariile făcute pe muntele Athos în 1371 de monahul Isaia la cererea lui Teodosie, mitropolit de Serres. Cineva în Rusia citea astfel de cărţi mistice şi ascetice.

Secolul al paisprezecelea a fost martorul unei renaşteri eremitice şi monahale: este epoca Sfântului Serghei de Radonej.⁴⁶ Se simte în aceste decade intensitatea puternică a noului impact bizantin al Artei Bisericii Ruse, în special iconografia. Ar fi destul să îl menţionăm pe Teofan Grecul⁴⁷ şi celebrarea sa lucrare în culori. Teofan nu a fost singur, căci el a avut mulţi ucenici vrednici. Astfel, în secolul al paisprezecelea şi al cincisprezecelea, cultura rusă a experimentat un nou val de influenţă bizantină.

O astfel de nouă influenţă a avut loc în evul crizei şi a schismei. Adevărat, criza a fost de multă vreme în facere, totuşi conştiinţa de sine culturală nu a fost pregătită pentru pauză. Criza a fost mai presus de orice una politică şi naţională şi una care se lega de creşterea statului moscovit şi cu apusul conştiinţei de sine politice. O astfel de deşteptare a cerut independenţă ecclesiastică de Constantinopol. Cu câteva întreruperi, dar cu incisivitate şi intensitate, Moscova şi Constantinopolul au dezbătut aceste teme pe tot parcursul secolului al paisprezecelea. Disputa a fost mai mult frântă decât rezolvată. Sinodul de la Florenţa⁴⁸ şi călătoria la „sinodul al optulea nesfânt” de candidatul grec pentru scaunul din Moscova, mitropolitul (şi mai târziu cardinalul) Isidor⁴⁹ a slujit ca un pretext pentru o pauză. Apostazia lui Grigorie la Florenţa a oferit justificarea şi baza proclamării independenţei. A fost un act de politică ecclesială. Dar au existat reverberaţii şi consecinţe pentru construcţia culturală. Îndoielile şi neliniştea cu privire la credinţa grecilor au avut nişte temelii raţionale. Căderea Constantinopolului a slujit ca un indiciu apocaliptic şi mărturie (nu i s-a dat o astfel de interpretare numai în Rusia). Chiar şi mai târziu Kurbinschi⁵⁰ putea scrie că „Satan a fost eliberat din închisoare.” Trebuie să ne reamintim că în secolele paisprezce şi cincisprezece conştiinţa religioasă de devenit agitată şi confuză din cauza unor aşteptări eshatologice şi ne prevestiri generale: „nopatea se apropie, viaţa noastră se termină.” În curând Iosif Voloţchii a scris, „iată apostazia a venit.”⁵¹

Primele urme ale celebrei „A treia Rome” sunt schiţate tocmai din astfel de perspective şi de o nelinişte apocaliptică. Teoria este intrinsec una eshatologică şi monahul Filotei îi susţine tonul şi categoria eshatologică. „Căci două Rome au căzut, o a treia stă şi o a partea nu poate fi.”⁵² Modelul este unul familiar luat din literatura apocaliptică bizantină: este translatio imperii sau mai precis, chipul Împărăţiei călătoare – Împărăţia sau oraşul care oscilează sau stă până ce ora vine ca să fugă în deşert.

Modelul are două părţi: unul minor şi altul major; o dimensiune apocaliptică şi una hiliastă. Partea minoră a fost primară şi fundamentală în Rusia. Chipul celei de a Treia Rome este adus într-un centru mai deschis împotriva unui final iminent. „Noi aşteptăm o împărăţie care nu are nici un sfârşit.” Filotei îşi aminteşte avertismentul apostolic: „Ziua Domnului v-a venii ca un hoţ noaptea.” Istoria este abreviată şi perspectiva istorică este scurtată. Dacă Moscova este a treia Romă, atunci este şi ultima. Adică, ultima epocă, ultima împărăţie pământească a început. Sfârşitul se apropie. „Împărăţia creştină nu poate rămâne.” Cu cea mai mare semerenie şi cu „cea mai mare înţelegere,” o credinţă păstrată curat trebuie observată şi poruncile ei ţinute. În epistola sa către marele prinţ, Filotei avertizează şi face chiar ameninţări, dar nu foloseşte glorificarea. Scriitorii oficiali au interpretat numai mai târziu această temă apocaliptică într-un înţeles panegiric. Făcând aşa, teoria a devenit transformată într-o doctrină specială de hiliasm semi-oficial.⁵³ Dacă uităm de a doua venire, este o altă problemă să afirmăm că toate împărăţiile ortodoxe sunt aduse şi combinate în cea de la Moscova căci astfel ţarul de la Moscova este ultimul şi unul universal. Chiar şi în forma originală a Treia Romă înlocuieşte şi nu o continuă pe a doua. Datoria nu este de a continua sau păstra nefrântă tradiţia bizantină. Cumva bizanţul trebuie înlocuit sau recreat. O nouă Romă trebuie construită pentru a o înlocui pe cea veche care s-a destrămat. „Ţarii moscoviţi au dorit să devină moştenitorii împăraţilor bizantini fără să părăsească Moscova sau să intre în Constantinopol” după cum s-a exprimat Kapterev. ⁵⁴ Cucerirea de către hagareni⁵⁵ a oferit o explicaţie obişnuită pentru a doua cădere a Romei şi „captivitatea hagarenă” a fost înţeleasă ca o ameninţare constantă la puritatea credinţei greceşti. Acest fapt mărturiseşte pentru precauţia intensă şi neîncrederea în tratamentul cu acei greci care trăiau „în teritoriul ţarului păgân al păgânilor turci.” Astfel, orizontul ortodox a început să se îngusteze.

A luat numai un mic pas de a face o pauză completă cu tradiţia greacă şi a şterge orice pomenire a trecutului grecesc, adică, trecutul patristic. Pericolul s-a ridicat că tradiţia istorică ecumenică a devenit obscurizată şi înlocuită de una locală şi naţională care a ascuns tradiţia ecumenică în limitele arbitrare ale pomenirii specifice şi naţionale ale Rusiei. Vladimir Soloviov a numit-o pe bună dreptate „o tradiţie a unui protestantism naţional.” Bineînţeles nimeni nu s-a împărtăşit de această viziune. La astfel de concluzii nu s-a ajuns dintr-o dată şi probabil nu mai repede de mijlocul secolului al şaisprezecelea. Dar este indicativ al felului în care meditaţia greacă a devenit a fi complet exclusă şi respinsă. De fapt, înţelesul povestirii predicii apostolului Andrei în Rusia,⁵⁶ după cum a fost înţeleasă în secolul al cincisprezecelea, mulţi au perceput vestul ca ceva mai real decât Bizanţul cucerit şi distrus. O astfel de simpatie este de înţeles şi naturală pentru practicienii politicii reale, adică între oamenii politicii. Simpatie faţă de vest s-a ridicat şi între alte segmente ale societăţii.

Căsătoria lui Ivan III cu Sofia Paleologa este văzută adesea ca o restaurare bizantină în Moscova.⁵⁷ În realitate, „căsătoria ţarului nostru cu Vaticanul” a simbolizat începutul occidentalizării Rusiei. Zoe sau Sofia a fost o prinţesă bizantină dar de fapt a fost crescută în atmosfera uniunii realizate de Sinodul din Florenţa. Cardinalul Bessarion⁵⁸ a fost gardianul ei. Căsătoria a avut loc la Vatican şi un legat papal a însoţit-o pe Sofia la Moscova. În ciuda plecării forţate a legatului din Moscova, legăturile cu Roma şi Veneţia au rămas intacte. Căsătoria a tras repede Moscova mai aproape de orbita Italiei contemporane şi nu a semnificat nici o conştiinţă ciudată a tradiţiilor şi pomenirilor bizantine. „El a ridicat perdeaua separându-ne de Europa” scrie Karamzin despre Ivan al III-lea. „Expirarea Greciei refuză rămăşiţele măreţiei antice; Italia îşi oferă primele fructe ale unei arte care se afla pe punctul naşterii.” Oamenii încă au rămas în ignoranţă şi brutalitate, totuşi statul opera deja în conformitate cu dictatele unei minţi iluminate.” Ivan al III-lea a avut un gust şi o preferinţă pentru Italia. El a adus arhitecţi din Italia pentru a reconstruii şi remodela Kremlinul, palatul şi catedralele.” „More Italico” după cum raportează Herberstein⁵⁹ despre aceste noi construcţii în Moscova construite sub arhitecţi celebri ca Aristotel Fioravanti,⁶⁰ Aloisio⁶¹ şi Pietro Solario.⁶² Influenţa bizanţului din aceste vremuri a fost mai puţin evidentă. La finele secolului al şaisprezecelea, diplomaţii ruşi au absorbit cu sârguinţă în construirea unei alianţe cu Suleiman I „Magnificul”⁶³ şi care a avut puţin timp pentru „patrimoniul lui Constantin” sau o cruciadă împotriva Constantinopolului. Stadiile vestice, calculând cu grijă puterea Moscovei de pe scena internaţională, au notat cu iuţeală dezvoltarea.

Există motive pentru a considera pe Ivan al III-lea un occidentalizator. O astfel de descriere se aplică mai cu grijă lui Vasile III. Fiul unei „encratite greaci” după cum a numit-o Kurbskii pe Sofia), Vasile şi-a luat ca a doua soţie (într-o cununie disputată) pe prinţesa Glinskaia⁶⁴ care a fost crescută într-o manieră occidentală. „Astfel, Marele prinţ a stricat obiceiurile noastre vechi.” Această remarcă nu ar trebui ascunsă faţă de schimbările politice sau sociale. „Din nou teritoriul nostru era în zbucium.” Este interesant de remarcat că doctorul preferat al lui Vasile III, Nicolai „Nemchin” („Germanul”) sau Bulev îi corespund teme ca reuniunea bisericilor. Mulţi bărbaţi ca el au înconjurat Moscova. (Acestea au fost „legăturile modeste” a unor cercuri ecclesiale mai înalte la care se referă Golubinski). A fost soarta lui Maxim Grecul⁶⁵ să se angajeze în polemică şi dezbatere. În mod ciudat, Nicolae „Nemchin” i s-a adresat ca şi lui Arhiepiscopului Vassian de Rostov (fratele lui Iosif Volotovski) ca şi cum ar fi contat pe simpatia sau cel puţin pe interesul lui. Mai mult, „Nemchin” a fost dedicat astrologiei.

Zabelin⁶⁶ a avut nişte temeiuri responsabile pentru a scrie prin care multe din poliţele lui Ivan III invocă chipul lui Machiavelli. Aceasta i se aplică cel mai mult lui Vasile III, a căruti conducere crudă şi despotică, a fost de atâtea ori obiectul plângerilor în cercurile boiereşti, adică aceasta mimează mai mult pe prinţii contemporani italieni decât pe un basilesus bizantin.