Căile teologiei ruse

II
Epoca păgână
Istoria culturală a Rusiei începe odată cu botezul ruşilor.⁹ Epoca păgână a servit numai ca şi un prag. Aceasta nu însemnă că trecutul păgân nu a avut nici o semnificaţie. Ele au rămas nişte urme sleite de păgânism (deşi uneori destul de vizibile) a căror pomenire a fost păstrată îndelung în gândirea şi obiceiurile populare [byt] şi stil. Mai mult, Vladimir Soloviov¹⁰ descrie justificabil botezul ruşilor ca o formă de respingere naţională, o întrerupere sau o pauză în tradiţia naţională. Botezul nu a semnificat o pauză. Păgânismul nu a murit, a fost făcut neputincios. Ca şi printr-un trecut istoric, această viaţă ascunsă, simultan două minţi şi două credinţe, au curs prin adâncurile problematizate ale subconştientului popular. În esenţă, două culturi au fost amestecate una prin zi şi alta prin noapte. Bineînţeles că aderenţii culturii „zilei” au fost minoritatea. Orişicum, după cum a fost întotdeanuna cazul, o ecuaţie a unor potenţiale duhovniceşti nu indică orice capacitate de formaţie istorică pentru viaţă şi creştere. Nou dobândita cultură creştină bizantină nu a devenit imediat o cultură „populară”; a rămas vreme îndelungată proprietatea şi posesiunea unei minorităţi educate şi culturalizate. Acesta a fost un stadiu inevitabil şi natural în proces. Trebuie să ţinem minte că istoria acestei culturi creştine „zilnice” nu a constituit tot destinul duhovnicesc al Rusiei. În regiunile subterane s-a dezvoltat o a doua cultură, născocind un nou şi unic sincretism în care „supravieţuirile” păgâne s-au amestecat cu o mitologia antică împrumutată şi cu imaginaţia creştină. Această a doua viaţă a curs în subteran şi a izbugnit frecvent la suprafaţa istoriei. Totuşi se detectează prezenţa ei ascunsă ca o lavă spumoasă şi zbuciumată.

Bariera între aceste două strate sociale şi duhovniceşti a fost fluidă şi difuză şi pătrunsă permanent din fiecare parte de acest proces de osmoză. Aceste state nu au fost independente unul de altul. Calităţile religioase diferite au fost mult mai importante şi pot fi definite după cum urmează: cultura „din timpul zilei” a fost cultura duhului şi a minţii. Aceasta a fost o cultură „intelectuală.” „Cultura” de noapte a cuprins domeniul viselor şi al imaginaţiei.

Ca să sumarizăm, dinamica lăuntrică a vieţii culturale a fost întotdeauna definită de o interpretare mutuală a unor astfel de calităţi şi aspiraţii. Lipsa de sănătate a dezvoltării vechii Rusii a stat cel mai mult în faptul că imaginaţia ei de coşmar mult prea mult şi cu încăpăţânare s-a ascuns şi a fugit de examinare, verificare şi de curăţire de „gândire.” Polemiştii timpurii şi predicatorii au notat deja durabilitatea de stadiu a unor astfel de „fabule” sincretice. Prin urmare ei au detectat în acest capriciu al imaginaţiei populare una din trăsăturile fundamentale ale duhului naţional rusesc. În timp ce este acurată, această afirmaţie trebuie calificată imediat. În orice caz, avem de a face cu o cantitate istorică, nu cu una pre-istorică sau extra-istorică. În alte cuvinte, sincretismul este un produs al dezvoltării, rezultatul unui proces, sau unei concretitudini istorice şi nu numai o trăsătură moştenită în ciuda interpunerii forţelor istorice.

Defectul şi slăbiciunea dezvoltării duhovniceşti şi istorice a Rusiei a constat parţial din temperamentul ascetic defectiv (în mod singur nu a fost nici un exces de ascetism) şi parţial a constat din insuficenţa duhovnicească a sufletului, o „evlavie” excesivă sau „poetică” la fel de bine ca şi amorfism duhovnicesc. Dacă se preferă, a constat din spontaneitate.

Aceasta este sursa acelui contrast care poate fi descris ca punctul de cotitură între „ariditatea” bizantină şi „plasticitatea” slavă. Trebuie notat că nu se referă la o anumită lipsă de raţionalism „ştiinţific” (deşi disjuncţia de „evlavie” şi raţiune sau îndoială raţională este cu atât mai puţin o boală decât o imaginaţie visătoare). Dar ceea ce este în discuţie aici este sublimarea duhovnicească şi transformarea evlaviei în duhovnicie prin disciplină „intelectuală” şi prin dobândirea introspecţiei şi a contemplaţiei.

Calea nu este una care trece de la „naivitate” la „conştiinţă,” de la „credinţă” la „cunoaştere” sau de la încredere la necredinţă şi criticism. Dar este o cale de la o lipsă elementară a voinţei la o responsabilitate voită, de la vârtejul ideilor şi patimilor la disciplina şi cuminţenia duhului; de la imaginaţie şi argument la un întreg în viaţă, introspecţia şi experienţa duhovnicească; de la „psihologic” la „pneumatic.” Această cale îndelungată şi grea, această cale de împlinire intelectuală şi lăuntrică, este calea imperceptibilă a construcţiei istorice.

Tragedia duhului rusesc a fost mai întâi îndeplinită în mijlocul unor astfel de apori duhovniceşti şi psihologice. Fragmentarea acestor două strate este numai o foarte formală expresie a acestei tragedii. Nu ar ajunge să fie descrisă ca şi o categorie formală, mitologie sau structura duhului rusesc. Destinul istoric este împlinit în acte şi evenimente specifice, în voinţa sau refuzul de a face decizii atunci când suntem confruntaţi cu datori concrete vii.