Căile teologiei ruse

Capitolul I
Criza bizantinismului rus

I

Introducere
Istoria gândirii ruse conţine multe lucruri problematice şi incomprehensibile. Cea mai importantă întrebare este aceasta: care este înţelesul lungii tăcerii antice intelectuale a Rusiei? Cum putem explica deşteptarea târzie şi uitată a gândirii ruseşti? Istoricul este uimit când trece de la bizanţul dinamic şi limbut la rusul tăcut şi placid. O astfel de dezvoltare este perplexă. Era Rusia tăcută, pierdută în gândire şi cuprinsă de contemplaţia lui Dumnezeu? Sau a fost încorsetată în lene şi stagnare duhovnicească? A fost pierdută în vise sau într-o existenţă dormitantă?

Nici un istoric nu ar fi de acord cu Golubinski¹ că mai înainte de revoluţia deschisă de Petru cel Mare,² vechea Rusie poseda cu greu civilizaţie sau literatură sau educaţie. În acest moment o astfel de generalizare prăpăstioasă ar părea numai curioasă, lipsindu-i o polemică sau pasiune. Mai mult, numai câţiva istorici ar repeta afirmaţia lui Kliuchevskii că toată puterea şi intensitatea gândirii vechii Rusii nu a depăşit limitele „cauzalităţii ecclesiale şi morale.” În adăugare la Întrebările lui Kirik [Voproşania Kirika], mai există şi Instrucţia [Pouchenie]³ lui Vladimir Monomack.⁴ În aceste secole petrine s-au înregistrat lucruri bune. Icoana rusă mărturiseşte irefutabil la complexitatea şi profunditatea, la fel de bine ca şi la frumuseţea genuină a vieţii religioase ruse vechi şi la puterea creativă a duhului rusesc. Pe bună dreptate, iconografia rusă a fost descrisă ca o „teologie în culori.”⁵ Totuşi, cultura rusă veche a rămas neformulată şi mută. Duhul rus nu a primit nici o expresie creativă şi literală. Calitatea inexprimabilă şi neexprimată a culturii vechilor rusii apare de mai multe ori ca fiind nesănătoasă. Mulţi au văzut-o ca şi o simplă înapoiere sau primitivism şi au exprimat-o prin legăturile fatale ruse ale vechii Rusii cu un bizantinism ruşinos. Acesta, în esenţă a fost punctul de vedere al lui Chaadaev (la misérable Byzance).⁶ În orice caz, o astfel de interpretare este insuficentă. Bizanţul secolului al optulea nu era în nici un caz în declin. Din contră, secolul al zecelea a fost o perioadă de reînnoire şi renaştere în imperiul bizantin. Strict vorbind, secolul zece a fost singurul secol al unei culturi genuine în întreaga lume „europeană” şi a rămas o sursă a unei culturi vii, a căror tensiuni creative au supravieţuit unei perioade de colaps şi declin politic. Cultura bizantină şi viaţa religioasă a experimentat un nou avans care a colorat toată renaşterea italiană.⁷ În orice caz, comuniunea cu cultura bizantină nu a putut în nici un fel a tăia sau a izola Veche Rusie de „marile familii ale rasei umane” după cum credea Chaadaev. În general nu se pot explica dificultăţile dezvoltării vechii Rusii prin lipsa de cultură. Criza vechii Rusii a fost o criză de cultură, nu una de necultură. Aspectul neavizat intelectual al duhului vechii Rusii este o consecinţă şi o expresie a îndoielilor lăuntrice şi a aporiilor. A fost o adevărată criză a culturii, o criză a culturii bizantine în duhul rus în momentul cel mai decisiv din eforul Rusiei de definiţie naţională şi istorică, tradiţia bizantină a fost întreruptă. Moştenirea bizantină a fost lăsată la o parte şi a rămas pe jumătate uitată. Miezul şi esenţa acestei crize culturale a constat în respingerea ruşilor şi a „grecilor.”

Nu mai este necesar să dovedim că există o „cronologie” în vechea cultură şi în scrierile ruseşti. Istoricul atent are cu suficentă claritate în faţa lui momentele istorice cu mai multe faţete şi separate, astfel că el nu îşi caută „formule” generale sau desemnări pentru „vechea Rusie,” după cum a fost un loc din vremurile domniei ţarului Alexei Mikhailovici.⁸ În realitate Vechea Rusie nu a fost o singură lume ci mai multe. Mai mult, este imposibil să construim şi să interpretăm istoria rusă ca un proces particular şi conţinut în sine. Rusia nu a fost niciodată izolată şi separată de „marile familii ale rasei umane.”