Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 760. Momentul executării obligaţiei de predare a bunului

(1) Obligaţia de predare a bunului se consideră executată în momentul:

1. 
   predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el;
   

b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale.

(2) Dacă din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a asigura transportarea bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.
(1) Momentul executării obligaţiei de predare de către vânzător se stabileşte reeşind din acele acţiuni pe care trebuie să le îndeplinească şi depinde de locul executării obligaţiei.

Dacă în contract este prevăzută obligaţia vânzătorului de a transporta marfa până la sediul cumpărătorului sau într-un loc indicat de cumpărător, momentul executării obligaţiei se consideră momentul predării mărfii către cumpărător sau către persoana indicată în locul stabilit prin contract.

În contractul de vânzare-cumpărare poate fi prevăzută predarea mărfii către cumpărător la locul aflării bunului, precum şi modalitatea şi termenii de predare. În această situaţie obligaţia de predare se consideră executată din momentul punerii mărfii la dispoziţia cumpărătorului, adică din momentul predăii mărfii.

De momentul executării obligaţiei de predare a bunului depinde transmiterea riscurilor pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.

În conformitate cu p.b), alin.1 al prezentului articol, obligaţia de predare a bunului se consideră executată de vânzător în momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicată de el, dacă bunul urmează a fi predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului şi în situaţia când este pregătit pentru predare în termenul stabilit. În acest caz, pentru ca bunul să se considere pus la dispoziţia cumpărătorului, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare. Bunul se consideră pregătit pentru predare dacă este individualizat. Individualizarea bunului se poate face prin marcare, ambalare, întocmirea documentelor referitoare la marfă sau prin alte mijloace, care permit stabilirea că bunul respectiv poate fi predat în baza contractului respectiv. Dacă bunul nu este individualizat, se consideră că el nu este pregătit pentru predare; 2) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare în locul stabilit în contract; 3) bunul este pregătit pentru predare la termenul stabilit în contract; 4) cumpărătorul este anunţat de către vânzător despre faptul că bunul este pregătit pentru predare. În unele situaţii obligaţia unei asemenea informări poate să rezulte din conţinutul contractului, de exemplu când în contract nu este prevăzut termenul de executare a obligaţiei de predare a mărfii.

(2) Normele articolului 760 sunt dispozitive, motiv pentru care în cazul când din contract nu rezultă obligaţia vânzătorului de a transporta bunul sau de a-l preda la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vânzătorului de predare a bunului se consideră executată în momentul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător.

Predarea mărfii de către vânzător şi preluarea acesteia de către cumpărător trebuie confirmată printr-un act de predare-primire, printr-o chitanţă eliberată de cumpărător sau prin alte modalităţi.

În cazul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal, confirmarea preluării mărfii de către aceştea se atestă prin documentele de transport sau prin chitanţa poştală eliberată de oficiul poştal. Data întocmirii documentelor menţionate constituie momentul executării obligaţiei de predare a mărfii de către vânzător.

Articolul 761. Recepţionarea bunului

(1) Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sunt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(2) În cazurile când cumpărătorul, încălcând prevederile legii sau ale contractului, nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea contractului.
Conform prevederilor art.753, obligaţia de preluare a bunului este una din obligaţiile principale ale cumpărătorului. Obligaţia cumpărătorului de recepţionare a bunului este corelată cu obligaţia vânzătorului de predare a bunului.

Din prevederile prezentului articol rezultă, că recepţionarea bunului include în sine două elemente. Primul element constă în efectuarea de către cumpărător a acţiunilor necesare pentru garantarea predării bunului de către vânzător. Aceste acţiuni constau în următoarele: comunicarea adresei şi numelui persoanei căreia vânzătorul trebuie să-i transmită marfa; încheierea contractelor de transport a mărfii, în cazul în care această obligaţie îi revine cumpărătorului în conformitate cu contractul; trimiterea reprezentantului său la sediul vânzătorului, dacă în conformitate cu contractul marfa trebuie predată în acel loc, obţinerea licenţelor pentru import, dacă aceasta este necesar, încheierea contractelor de asigurare etc. Cumpărătorul trebuie să efectueze toate acţiunile în conformitate cu uzanţele stabilite.

Al doilea element constă în primirea bunului de către cumpărător. Cumpărătorul este obligat să recepţioneze bunul la data stabilită în contract. Dacă în contract nu este stabilită data predării, bunul se va recepţiona în conformitate cu prevederile art.757, 575 şi 576 ( a se vedea textul şi comentariul articolelor).

În cazurile când cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vânzătorul este în drept să refuze executarea contractului. Vânzătorul este în drept să ceară despăgubiri în conformitate cu art.602, care prevede, că debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. În baza art.609, vânzătorul are posibilitatea de a cere despăgubire în loc de prestaţie, dar numai în cazul când a stabilit anterior, fără succes cumpărătorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. Aceste consecinţe juridice survin doar dacă cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze marfa în pofida faptului, că el este obligat să facă acest lucru în conformitate cu prevederile legii sau contractului.

Recepţionarea bunului în sensul prezentului articol nu înseamnă, că odată cu recepţionarea cumpărătorul atestă conformitatea mărfii cu condiţiile contractuale sau renunţă la eventualele pretenţii faţă de vânzător ce ţin de această neconformitate. În baza art.765 cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt, cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntârziat pe vânzător.

Articolul 762. Vinderea bunului către mai multe persoane.

Dacă vânzătorul a vândut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care primul s-a încheiat contractul.
Articolul dat reglementează situaţia când vânzătorul vinde unul şi acelaşi bun mai multor persoane. Introducerea unui asemenea articol a fost dictată de existenţa unor asemenea situaţii în practică, fiind necesare şi unele soluţii. Astfel, norma dată propune două soluţii în dependenţă de faptul dacă bunul a fost transmis în posesiune sau nu. În cazul în care bunul vândut mai multor persoane este transmis în posesiune, prioritate are cumpărătorul care posedă bunul. Prin urmare, proprietar va deveni posesorul bunului, indiferent de faptul cu care dintre cumpărători s-a încheiat mai întâi contractul de vânzare-cumpărare. Această stipulaţie este în concordanţă cu prevederile art.321, alin.1, care menţionează, că dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

În situaţia în care bunul care a fost vândut mai multor persoane nu a fost remis nici uneia din ei, prioritate se acordă cumpărătorului cu care primul s-a încheiat contractul. Prin urmare, în acest caz, proprietar va deveni cumpărătorul cu care primul s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

De remarcat, că acest articol se referă doar la bunurile mobile.

Articolul 763. Viciile materiale ale bunului.

1. 
   Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale.
   

(2) Este fără vicii materiale bunul, care la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:

a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;

b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.

(3) Există vicii materiale şi atunci când asamblarea convenită contractual a fost realizată defectuos de către vânzător sau de către ajutoarele lui, precum şi atunci când bunul trebuie asamblat de cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate.

(4) Există viciu material şi în cazul în care vânzătorul nu predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită sau când este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazurilor când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.
(1) Prezentul articol stipulează expres obligaţia vânzătorului de a preda bunul fără vicii materiale. Viciile mărfii constituie lipsa unei însuşiri inerente mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare.

Vânzătorul poartă răspundere numai dacă viciile existau în momentul vânzării. Existenţa viciilor în momentul vânzării nu trebuie confundată cu existenţa în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar ulterior acestui moment. De exemplu, în momentul vânzării televizorul cumpărat funcţionează, iar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se defectează.

Cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta până în termenul stabilit în contract (art.783, alin. (1)). Dacă în contract nu a fost stabilit un termen de înaintare a pretenţiilor, dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni în cazul bunurilor mobile şi cel mult un an în cazul bunurilor imobile.

(2) Scopul şi sensul acestui articol este de a stabili criteriile cu ajutorul cărora se determină dacă marfa livrată corespunde stipulaţiilor contractuale. Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece deseori în practică comercianţii nu stipulează unele clauze, considerându-le absolut evidente. În acelaşi timp sunt situaţii când în timpul executării contractului apar unele probleme, deoarece părţile au înţeles diferit unul şi acelaş lucru.

Conform prevederilor prezentului articol este considerat fără vicii materiale bunul care în momentul transferului riscurilor corespunde caracteristicilor convenite de părţi. Pentru situaţia în care părţile nu au convenit asupra caracteristicilor, se consideră că bunul nu are vicii dacă:

a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;

b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta, ţinând cont de felul bunului.

În primul rând, bunul trebuie să corespundă destinaţiei stabilite în contract. Astfel, dacă bunul nu poate fi utilizat într-un anumit scop, care a fost comunicat expres sau tacit vânzătorului la încheierea contractului, se consideră că el nu corespunde contractului. O situaţie similară există şi atunci când în contract este stipulat detaliat modul în care cumpărătorul intenţionează să utilizeze bunul dat. O asemenea descriere este necesară atunci când cumpărătorul nu cunoaşte de ce calităţi trebuie să dispună bunul de care are nevoie, dar expune foarte clar scopurile pentru care intenţionează să folosească bunul dat.

Deoarece norma dată se aplică atât situaţiilor când destinaţia bunului este prevăzută expres în contract, cât şi cazurilor când vânzătorul a fost informat tacit, o importanţă deosebită revine procesului negocierilor, corespondenţa partenerilor din perioada precontractuală, precum şi alte împrejurări care ar demonstra că vânzătorul a primit informaţia referitoare la scopul pentru care cumpărătorul cumpără marfa. Este important de remarcat, că informaţia referitoare la scopul utilizării bunului de către cumpărător să fie comunicată vânzătorului până la momentul încheierii contractului sau, cel târziu, în acest moment, în caz contrar cumpărătorul nu poate invoca necorespunderea destinaţiei bunului.

În practică se utilizează destul de frecvent vânzarea după mostră. Mostra, cunoscută şi sub denumirea de model sau eşantion, este o parte reprezentativă de dimensiuni reduse, fără utilizări uzuale sau un exemplar complet al mărfii care formează obiectul contractului. Prin încheierea contractului, mostra asupra căreia s-a convenit devine mostră contractuală, de referinţă. În cazul vânzării după mostră, marfa trebuie să prezinte caracteristicile mostrei.

Conform prevederilor prezentului articol se consideră, că bunul predat nu are vicii, dacă corespunde caracteristicilor pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi, prin reclamă. Excepţie face cazul în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare. Ţinem să remarcăm, însă, că este bine cunoscută simpla exagerare în scop de reclamă a calităţilor mărfurilor oferite spre vânzare. Uneori chiar lauda excesivă a mărfurilor a fost privită de judecători cu o anumită toleranţă. Este vorba de acel „dolus bonus” cunoscut de dreptul roman, care face parte din arta de a vinde.

(3) În conformitate cu alin. 3 al prezentului articol, bunul este cu vicii materiale şi atunci când asamblarea a fost realizată defectuos fie de către vânzător sau ajutoarele lui, fie de către cumpărător din cauza indicaţiilor de asamblare eronate ale cumpărătorului. În cazul în care bunul vândut nu este asamblat, vânzătorul este obligat să anexeze bunului instrucţiunile necesare în vederea asamblării acestuia de către cumpărător. Dacă de către cumpărător au fost respectate prevederile instrucţiunii şi ca rezultat a obţinut o asamblare defectuoasă, se consideră că bunul este cu vicii materiale.

(4) Alin. 4 enumeră situaţiile în care se consideră că bunul este predat cu vicii, şi anume:

- vânzătorul predă numai o parte a bunului;

- vânzătorul predă un alt bun;

- vânzătorul predă bunul într-o cantitate mai mică decât cea convenită;

- când bunul transmis este viciat parţial.

Excepţie face cazul când viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.