Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1245. Repararea prejudiciului în cazul rambursării anticipate a creditului

Dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursarea anticipată cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atît de venitul ratat al creditorului, cît şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului.

Dispoziţiile prezentului articol constituie o concretizare a normei art.575 alin.2, care prevede că debitorul poate executa obligaţia înaninte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea.

Întrucît acordarea creditelor constituie pentru bancă (creditor) o activitate de întreprinzător, rambursarea anticipată a creditului o lipseşte de un venit scontat (dobînda şi alte plăţi aferente). De aceea creditorul este îndreptăţit la o despăgubire corespunzătoare venitului ratat. Creditorul trebuie însă să deducă din suma pretinsă debitorului cheltuielile neefectuate datorită rambursării anticipate a creditului, ca şi acele beneficii pe care le dobîndeşte prin utlizarea în alt fel a acestor fonduri (de exemplu, prin acordarea unui alt credit), sau pe care omite în mod intenţionat să le dobîndească.

S e c t i u n e a a 4-a

GARANTIA BANCARA

Articolul 1246. Garanţia bancară
(1) Garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară (garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a beneficiarului.

(2) Garanţia bancară asigură îndeplinirea obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.

(3) Ordonatorul este obligat să plătească garantului remuneraţia convenită.

(4) Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este independentă de datoria principală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanţia face referire la aceasta.
(1). Art. 1246 C. C. defineşte garanţia bancară, indicând concomitent participanţii la contractul de garanţie bancară, precum şi esenţa acestuia. Pentru a exclude din start ambiguitatea cu care poate fi recepţionat un subiect cu o natură ca cea a garanţiei bancare, vom concretiza că de fapt Codul Civil face referire la garanţia bancară care reprezintă un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară (garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a beneficiarului. Chiar din această definiţie se poate cu uşurinţă constata că subiectul nu face referire la garanţia ca mijloc de asigurare a rambursării creditului contractat de la bancă.

Legea instituţiilor financiare Nr.550-XIII din 21.07.95 (Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1/2 din 01.01.1996) în art. 26 stipulează printre activităţile financiare permise băncilor şi acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fără drept de regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.)

Astfel, al. I al art. 1246 indică asupra garanţiei bancare ce face obiectul unui contract bancar. În acest contract banca sau o altă instituţie financiară apare pe post de garant.

În acelaşi timp este absolut necesar a face distincţia dintre scrisoarea de garanţie bancară şi simpla confirmare scrisă a solvabilităţii clientului băncii. În cazul confirmării menţionate băncii nu-i revine nici o obligaţiune faţă de beneficiarul informaţiei acordate, cu excepţia celei de a furniza informaţie veridică.

În practicile bancare s – au conturat câteva tipuri de garanţii şi anume: cauţiunea – garanţia bancară de care poate beneficia beneficiarul doar la survenirea cazului asigurat şi la probarea lui documentară (în acest caz garantul poartă răspundere subsidiară, adică el îşi execută obligaţia doar dacă nu o face ordonatorul); garanţia bancară necondiţionată, adică cea care se execută la prima cerere a beneficiarului şi o formă intermediară între cele doauă enunţate anterior. În ceea ce priveşte tipul garanţiei prevăzute de Codul Civil al Republicii Moldova, este vorba de garanţia bancară condiţionată (documentară) sau cauţiune.

Natura pecuniară a obligaţiei ordonatorului faţă de beneficiar nu este de esenţa garanţiei bancare, astfel încât prin garanţia bancară se poate garanta executarea şi a altor tipuri de obligaţii precum participarea la licitaţie, buna executare a contractului sau alte acţiuni neexecutarea cărora ar prejudicia într – un fel sau altul beneficiarul garanţiei.

Din al. I al art. 1246 C. C. putem constata că se face referire la trei subiecte: garantul (o bancă sau o altă instituţie financiară), ordonatorul (persoană) şi beneficiar (creditorul ordonatorului). La fel se detaşează cu uşurinţă obiectul contractului de garanţie bancară-o sumă de bani, precum şi temeiul plăţii aceste sume-cererea scrisă a beneficiarului la survenirea condiţiilor prevăzute în contract.

În ceea ce priveşte subiectele implicate în relaţia ce-şi are sorgintea în contractul de garanţie bancară. acestea sunt:

Garantul – calitate ce poate reveni unei bănci sau altei instituţii financiare. Esenţial este să se stabilească care ar fi acele instituţii financiare care sunt în drept a acorda garanţii. Pentru aceasta trebuie să se facă referire nemijlocită la legislaţia în vigoare a Republicii Moldova care reglementează activitatea acestora, precum şi dreptul de acordare a garanţiilor bancare.În această ordine de idei se menţionează că instituţia financiară reprezintă orice persoană juridică ce acceptă depozite sau echivalente ale acestora netransferabile prin nici un instrument de plată şi care utilizează total sau parţial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc. În cazul băncilor, depozitelor sau echivalentelor acestora le este specific caracterul de transferabilitate prin diferite instrumente de plată. Dar va trebui să se ţină seama de restricţiile impuse de legislaţie instituţiilor financiare în activitatea lor, astfel că unele dintre ele sunt limitate în acordarea de garanţii în cadrul desfăşurării activităţii lor de bază chiar făcând parte din categoria instituţiilor financiare conform legii instituţiilor financiare. În acest sens menţionăm că fondurile de investiţii nu dispun de dreptul de a emite cauţiuni şi garanţii de asigurare a executării obligaţiilor altor persoane (Legea R. M. cu privire la fondurile de investiţii Nr. 1204-XIII din 05. 06. 1997); asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor nu sunt în drept să garanteze pentru obligaţiile membrilor lor sau ale unor terţi (Legea R. M. privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor Nr. 1505-XIII din 18. 02. 1998, M. O. al R. M. nr.38 – 39/268 din 30. 04. 1998); fondurile nestatale de pensii la fel sunt lipsite de dreptul de acordare de garanţii (Legea R. M. cu privire la fondurile nestatale de pensii Nr.329 – XIV din 25. 03. 1999, M. O. al R. M. nr. 87 – 89/423 din 12. 08. 1999). De aici se poate deduce cu uşurinţă că băncile şi instituţiile financiare, cu excepţia celor care nu au acest drept prin efectul legii, pot avea calitatea de garant într-un contract de garanţie bancară. Astfel, acesta (garantul) emite garanţia adăugând obligaţia sa de plată la obligaţia ordonatorului garanţiei faţă de beneficiar. El îşi va executa obligaţiunea conform condiţiilor contractuale.

Ordonatorul – persoana la solicitarea căreia şi întru executarea obligaţiei căreia garantul emite garanţia bancară. Este absolut necesar să existe o obligaţiune în vigoare asumată de ordonator faţă de beneficiar. Deci anterior sau concomitent solicitării emiterii garanţiei de către garant trebuie să se fi născut obligaţiunea ce se cere a fi garantată prin garanţie bancară, obligaţiune al cărei titular este ordonatorul, iar calitatea de creditor al ordonatorului revine beneficiarului garanţiei. În ceea ce priveşte momentul emiterii garanţiei, nu este exclusă nici posibilitatea emiterii ei chiar anterior asumării angajamentului de către ordonator faţă de beneficiar, aceasta constituind o condiţie înaintată de beneficiar. Calitatea de ordonator poate reveni persoanelor fizice în aceeaşi măsură ca şi persoanelor juridice, restricţiile în acest sens fiind nefireşti.

Beneficiarul – este bineînţeles persoana în favoarea căreia se emite garanţia bancară. Aceasta are nesatisfăcută o creanţă faţă de ordonatorul garanţiei, creanţă asigurarea executării căreia se face anume prin garanţia bancară. Creanţa garantată trebuie să se fi născut anterior, concomitent sau chiar posterior emiterii garanţiei, iar la momentul depunerii cererii de satisfacere a garanţiei de către garant creanţa trebuie să nu se fi executat de către ordonator sau să se fi executat necorespunzător. Calitatea de beneficiar, ca şi în cazul ordonatorului, poate reveni atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice, restricţiile în acest sens fiind lipsă.

Se admit situaţiile în care s – ar emite garanţia bancară neavând indicat expres numele beneficiarului. Este vorba de un caz particular, când emiterea are loc chiar anterior asumării angajamentului de către ordonator. Aceasta face necesară prezentarea obligatorie a contractului încheiat cu ordonatorul la depunerea cererii de satisfacere a garanţiei, condiţie necesară pentru demonstrarea dreptului de solicitare a plăţii în baza garanţiei.

Nu ar fi deloc normal dacă analizând garanţia bancară conform prevederilor prezentului articol al Codului Civil nu am face referire şi la caracterele juridice ale contractului de garanţie bancară, ţinând cont de faptul că anterior s-a menţionat despre încheierea acestuia la emiterea garanţiei bancare.

Astfel, acestuia îi este specific consensualismul în virtutea faptului că este suficientă punerea de acord a părţilor asupra clauzelor contractuale Acest caracter nu se poate aplica în nici un caz momentului în care beneficiarul solicită onorarea obligaţiunii asumate de către garant, situaţie în care solicitantul (beneficiarul) este obligat la depunerea cererii scrise şi la dovedirea faptului neonorării obligaţiunii ordonatorului garanţiei.

Nu se poate face abstracţie de unilateralitatea contractului, care semnifică asumarea obligaţiei de plată de către garant. De fapt în baza aceluiaşi contract ia naştere şi obligaţia de remunerare a garantului de către ordonator în mărimea sumei convenite. Tot ordonatorului îi va reveni o altă obligaţie fundamentală: cea de a restitui garantului suma de bani pusă la dispoziţia beneficiarului în mod întemeiat. Tot vorbind de obligaţii, beneficiarul, pe lângă dreptul său de a i se achita creanţa faţă de ordonator este şi obligat din momentul în care survine cazul garantat. Obligaţia sa constă în întocmirea cererii în scris şi punerea la dispoziţia garantului a actelor ce dovedesc neonorarea obligaţiei sau onorarea neconformă condiţiilor prestabilite de către ordonator, adică survenirea cazului garantat (în cazul garanţiei documentare prevăzute şi de Codul Civil).

Caracterul oneros după cum este indispensabil oricărui contract bancar, este indispensabil şi contractului de garanţie bancară. Chiar obiectul contractului îl constituie suma de bani garantată. Mai putem face referire şi la remuneraţia datorată de ordonator garantului şi la suma pe care trebuie ordonatorul să i-o ramburseze garantului în cazul în care acesta plăteşte beneficiarului suma prevăzută de garanţia bancară.

În ceea ce priveşte carcterul său principal sau accesoriu se poate afirma şi una şi alta ţinând cont de condiţiile în care se face aceasta. Este accesoriu în virtutea faptului că se încheie datorită unei obligaţiuni preexistente pe care o are ordonatorul faţă de beneficiar. Dar se poate zice că este principal în virtutea independenţei faţă de obligaţia asigurată.

Tot alineatul I face referire la suma pe care o solicită beneficiarul, limitele căreia sunt reglementate în detaliu de Codul Civil în art. 1253.

În ceea ce priveşte cererea pe care trebuie să o depună beneficiarul pentru a i se satisface creanţa de către garant, la ea face referire art. 1250 C. C.

Dar atunci când se discută despre garanţia bancară şi contractul de garanţie bancară va trebui neapărat să se facă distincţie între actele care le atestă. În cazul emiterii unei garanţii bancare se face necesară existenţa a 3 (trei) acte: ordinul de deschidere a garanţiei, care emană de la ordonator; contractul de garanţie bancară şi chiar garanţia bancară, care se emite de către garant.

(2). Scopul ordonări şi emiterii garanţiei bancare este expres indicat în aliniatul 2 al art 1246 C. C. – asigurarea îndeplinirii obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.

Preexistentă emiterii garanţiei bancare este relaţia ce naşte obligaţia pecuniară a ordonatorului garanţiei faţă de beneficiarul ei, care are calitatea de creditor al ordonatorului. Chiar ordonatorul fiind în deplină solvabilitate poate surveni situaţia când creditorul are nevoie de o garanţie suplimentară care l – ar pune la adăpost de orice neexecutare sau executare incorectă a obligaţiunii de către debitor. În asemenea situaţii s – ar putea solicita emiterea unei garanţii bancare. Iniţiativa garantării obligaţiei debitorului faţă de creditor ar putea proveni chiar şi de la debitor, adică de la ordonatorul garanţiei. Însă indiferent cine este iniţiatorul, ordonator poate fi doar debitorul obligaţiei garantate, iar scopul este în toate cazurile asigurarea executării obligaţiunilor ordonatorului faţă de beneficiar.

(3). Al. 3 al art. 1246 stipulează că ordonatorul este obligat să plătească garantului remuneraţia convenită. După cum este şi firesc orice bancă sau altă instituţie financiară îşi oferă serviciile în exclusivitate contra unei remuneraţii prestabilite. Este absolut identică situaţia şi în cazul contractului de garanţie bancară. Banca sau altă instituţie financiară (garantul), garantând pentru obligaţia ordonatorului este, pe deplin îndreptăţită a cere plată pentru serviciile oferite. Astfel, atunci când art. 1246 stipulează existenţa unei remuneraţii convenite, de fapt se are în vedere remuneraţia stabilită de garant şi acceptată de ordonator. Aceasta rezultă din specificul contractelor bancare: contracte de adeziune. Dar se poate afirma cu certitudine că se aplică principiul consensualismului dat fiind faptul că ordonatorul se pune de acord cu garantul acceptând condiţiile înaintate de acesta. Şi este absolut necesar să se menţioneze că remuneraţia respectivă va fi achitată garantului în orice situaţie: fie că el achită beneficiarului suma garantată, fie că nu o achită în virtutea onorării acesteia de către ordonator. Remuneraţiei respective îi este specifică confidenţialitatea. De obicei cuantumul ei se stabileşte în funcţie de întinderea obligaţiei garantate şi este cunoscut doar de garant şi de ordonator. Dacă ulterior, în virtutea unor circumstanţe concrete garantul consideră că i s – ar fi cuvenit o remunerare mai mare, aceasta nu va constitui nicidecum un temei pentru refuzul onorării obligaţiei asumate faţă de beneficiar.

(4). Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este independentă de datoria principală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanţia face referire la aceasta.

Dată fiind indicarea precum că datoria pentru garantarea căreia se emite garanţia bancară este principală, aceasta ne – ar putea face să credem că obligaţia constituită prin garanţia bancară emisă este una accesorie, şi care nu poate fi, în virtutea caracterului său accesoriu, nicidecum independentă. Caracterul independent se referă de fapt la aceea că în momentul asumării acestui angajament, garantul nu condiţionează asumarea angajamentului de executarea obligaţiunii ordonatorului faţă de beneficiar. Respectivul angajament este asumat contra unei remuneraţii şi are un caracter cert. Garanţia poate să indice asupra obligaţiei ordonatorului faţă de beneficiar, dar aceasta nu echivalează cu dependenţa dintre aceste două obligaţiuni, cea de-a II-a existând din momentul emiterii garanţiei bancare.

În acelaşi timp obligaţiile garantului faţă de beneficiar nu sunt afectate în nici un fel de drepturile şi obligaţiile emitentului garanţiei faţă de beneficiar rezultate din alte raporturi preexistente între ei.

Respectiva independenţă indică şi asupra faptului că garantul nu poate fi obligat la altceva în baza contractului, indiferent de faptul dacă garanţia face sau nu referire la acesta.

Nu trebuie însă să se facă abstracţie de faptul că garantul îşi onorează obligaţia asumată la emiterea garanţiei doar în condiţiile în care prima obligaţiune, adică cea asumată printr – un alt contract preexistent încheiat între ordonator şi beneficiar, este neonorată în termen sau este onorată neconform condiţiilor contractuale. Să nu se uite nici de existenţa garanţiilor solidare, caz în care garantul îşi va onora obligaţiunea de pe poziţie de egalitate cu ordonatorul, mărimea prestaţiei sale depinzând de proporţia executării obligaţiei de către ordonator, aceasta depinzând de prevederile contracuale.

Articolul 1247. Irevocabilitatea garanţiei bancare
Garanţia bancară nu poate fi revocată dacă nu s-a dispus altfel.
Revocabilitatea garanţiei bancare presupune posibilitatea garantului de a reveni asupra angajamentului asumat la emiterea garanţiei şi de a – l anula completamente.

Irevocabilitatea stipulată în art. 1247 presupune lipsirea garantului de dreptul menţionat mai sus.

În mod regulamentar se pot întâlni trei situaţii: când în textul garanţiei şi contractului se prevede irevocabilitatea expresă a acesteia, când se prevede expres posibilitatea revocării garanţiei şi situaţia în care orice prevederi referitoare la eventuala revocabilitate sunt lipsă.

Din art. 1247 se poate deduce faptul că garanţia bancară poate să fie revocată în exclusivitate în cazul când în textul acesteia şi în clauzele contractuale s – a prevăzut aceasta, adică în cazul doi menţionat mai sus. În toate celelalte cazuri garantul va fi lipsit de dreptul de revenire asupra angajamentului asumat.

Pentru a acorda caracterul revocabil garanţiei, la emitere este nevoie să se indice condiţiile în care garantul ar putea – o revoca. În cazul când se stipulează expres revocabilitatea dar nu se face nici o referire la anumite circumstanţe la survenirea cărora ar putea opera această prevedere nu se exclude caracterul revocabil. Ba dimpotrivă acesta persistă şi chiar acordă garantului un spectru mai larg de drepturi.

La fel ar trebui menţionat cazul în care în textul garanţiei nu este prezentă chiar noţiunea de «revocabilă», dar reieşind din întreg conţinutul nu există dubii în ceea ce priveşte caracterul revocabil al garanţiei. Dacă însă textul este insuficient pentru stabilirea caracterului garanţiei, atunci indiferent de intenţia garantului la emitere garanţia va fi considerată ca fiind irevocabilă.

Este necesară diferenţierea situaţiei de dispariţie a temeiurilor de executare a obligaţiei garantului de revocarea angajamentului asumat. În prima situaţie nu se va executa obligaţiunea asumată de garant în virtutea unor circumstanţe străine acestuia şi nu în virtutea survenirii circumstanţelor expres prevăzute în garanţie şi contract ce au ca consecinţă firească retragerea angajamentului asumat anterior.

Articolul 1248. Inadmisibilitatea transmiterii garanţiei bancare
Dreptul asupra garanţiei bancare nu este transmisibil dacă garanţia nu prevede altfel.
La momentul emiterii garanţiei bancare se naşte şi dreptul asupra acesteia, drept al cărui titular este, bineînţeles, beneficiarul. Dacă în textul garanţiei nu se stipulează expres dreptul de transmitere a respectivului drept de la beneficiar la o terţă persoană, atunci dreptul ce decurge din garanţie are un caracter personal şi nu va putea fi valorificat de o altă persoană decât beneficiarul iniţial (creditorul ordonatorului).

Deci este evident că actul în care trebuie să se stipuleze transmisibilitatea garanţiei este anume garanţia emisă de garant. Nu este obligatorie inserarea unei atare clauze în contract sau în ordinul de emitere a garanţiei. Este suficientă prezenţa aceste clauze în textul garanţiei.

Se pot întâlni frecvente cazuri de lipsă a noţiunii de «transmisibil» în textul garanţiei, dar în care este evidentă intenţia de conferire a acestui caracter dreptului de solicitare a onorării garanţiei la emitere. Dacă nu există loc de îndoieli în acest sens atunci dreptul acordat de garanţie beneficiarului va fi considerat transmisibil. Dacă însă există temeiuri de a crede că dreptul respectiv este intransmisibil, indiferent de intenţia la emiterea garanţiei, se va exclude orice posibilitate de transmitere a acestuia. Aceste reguli totuşi nu sunt absolute, astfel încât chiar dacă dreptul nu este cesionabil, totuşi beneficiarul poate dispune de suma plătită de garant după bunul său plac, chiar transmiţând – o persoanelor terţe.

Dacă angajamentul garantului prevede transmisibilitatea dreptului de solicitare a plăţii, atunci aceasta se va face doar în limitele şi condiţiile prevăzute tot de acelaşi angajament. Dacă pentru transfer este nevoie de consimţirea garantului, atunci aceasta va trebui să se stipuleze expres în angajament.

Când se menţionează despre textul angajamentului, se are în vedere şi textul amendamentelor ce i se aduc ulterior.

Însă va trebui să se facă distincţie între transmiterea dreptului de solicitare a plăţii şi cesiunea creanţelor executarea cărora se garantează. Astfel, dacă nu există careva restricţii referitoare la cesiunea creanţelor de către beneficiar, atunci acesta va putea ceda altei persoane creanţele sale rezultate contractul la care este parte împreună cu ordonaotrul, concomitent aducându – se amendamente garanţiei bancare întru modificarea beneficiaurului.

În cazul transmiterii dreptului de solicitare a efectuării plăţii garantate de la garant, aceasta se va face respectându – se regulile simplei cesiuni.

Articolul 1249. Momentul producerii efectelor garanţiei bancare
Garanţia bancară produce efecte din momentul eliberării ei dacă garanţia nu prevede altfel.
În mod absolut firesc o garanţie are un termen în cadrul căruia este valabilă, adică produce efecte. În cadrul acestui termen beneficiarul are dreptul de a solicita satisfacerea cererii sale de onorare a garanţiei de la garant, dacă survin condiţiile ce – i acordă acest drept. Astfel trebuie determinate cu cea mai mare precizie posibilă momentele de începere a acestui termen şi de expirare a lui.

Conform art. 1249 o garanţie bancară intră în vigoare la data şi ora la care este emisă cu condiţia că în textul ei nu se indică un alt moment al începerii acţiunii sale. De aici şi concluzia că dacă de fapt se intenţionează ca efectele să se producă dintr – un alt moment decât cel al emiterii acesta trebuie să se indice neapărat. În alte situaţii s – ar putea stipula condiţiile la întrunirea cărora garanţia va produce efecte, fapt ce va putea fi determinat în baza unor acte ce ar atesta anume întrunirea respectivelor condiţii.

Art. 1249 stipulează momentul eliberării, adică momentul în care beneficiarul intră în posesia acesteia. Acesta poate fi diferit de momentul emiterii garanţiei, însă aceasta nu semnifică că de la emitere până la intrarea în posesia garanţiei de către beneficiar aceasta nu produce efecte. De facto beneficiarul nu are posibilitateta de valorificare a dreptului rezultat din garanţie, însă de iure acest drept există, garanţia fiind în vigoare.

În ceea ce priveşte momentul încetării producerii efectelor garanţiei, acesta trebuie specificat în textul ei. Acesta poate fi marcat de o dată concretă, de ultima zi a unei perioade concrete, care, dacă este de de odihnă, va fi considerată următoarea zi lucrătoare. O altă modalitate de indicare a expirării, ca şi a intrării în vigoare, este survenirea unor circumstanţe concrete ce vor trebui dovedite.

Se pot admite unele excepţii în virtutea survenirii forţei majore, în sensul că dacă de exemplu termenul de acţiune a garanţiei este pe sfârşite la momentul dispariţiei circumstanţelor de forţă majoră sau chiar a expirat deja în acel moment, beneficiarul va putea fi repus în termen pentru valorificarea drepturlior sale legitime.

În ceea ce priveşte situaţia în care nu se indică nimic cu referire la momentul când garanţia nu va mai fi valabilă, atunci legislaţia internaţională stabileşte data de la expirarea a 6 ani din momentul intrării în vigoare a angajamentului (6 luni în cazul garanţiei de participare la licitaţie). Legislaţia naţională nu reglementează această situaţie, fapt pentru care se poate apela la uzanţele bancare şi la prevederile legislaţiei internaţionale.