Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Reglementările din art. 373 urmează a fi privite în strânsă legătură cu cele din art. 25-

26 Codul Familiei, care, în principiu, nu diferă esenţial. Împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie va fi guvernată de regulile cuprinse în art.357-365, luându-se în consideraţie particularităţile proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. Unele din aceste particularităţi le găsim în art. 373. Astfel, în cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră egale. Prin contractul matrimonial soţii pot stabili că la împărţirea bunurilor proprietate comună, părţile să nu fie egale. În acest caz, la împărţirea bunurilor comune, se va avea în vedere prevederile contractului matrimonial.

2. Încetează proprietatea comună în devălmăşie a soţilor odată cu desfacerea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are ca efect şi împărţirea bunurilor comune. Dar e posibilă împărţirea bunurilor comune şi în timpul căsătoriei: în primul rând, la cererea oricăruia dintre soţi; în al doilea rând, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi; în al treilea rând, în cazul confiscării averii unuia dintre soţi. În timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pot fi împărţite bunurile comune care există la data când a avut loc partajul. Bunurile ce vor fi dobândite de soţi după împărţire se vor considera bunuri comune.

În cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va sesiza instanţa de judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ. Deci, instanţa de judecată va stabili cota fiecărui soţ, cotă ce se presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri, instanţa judecătorească poate să se abată de la principiul părţilor egale ale soţilor, având în vedere interesele copiilor minori sau interesele, ce merită atenţie, ale unuia dintre soţi (art. 26 alin.2 din Codul familiei).

Decesul unuia dintre soţi are drept efect încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. În acest caz, bunurile soţului decedat trec la moştenitori.


Capitolul IV

APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 374. Revendicarea de către proprietar a bunurilor sale
(1) Proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitima a altuia.

(2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care poseda are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.

(3) De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea-credinţă de la momentul dobîndirii posesiunii, posesorul răspunde faţă de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.

(4) În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător prevederile art. 307, 310-312.

(5) Dacă a dobîndit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvîrşirea unei infracţiuni, posesorul răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală.
(1) Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace juridice. Prin mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi asigură exercitarea lui în condiţii normale. În funcţie de caracterul încălcărilor dreptului de proprietate, mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau directe).

Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau în acele acţiuni care îşi au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul de proprietate un caracter absolut. Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale. În rândul acestor acţiuni locul central îl ocupă acţiunea în revendicare. În afară de acţiunea în revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai cunoaşte şi acţiunea negatorie (art.376), ca acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate.

Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a dreptului de proprietate, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar (acţiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparţine proprietarului şi de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia altor persoane. Anume în virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze acţiunea în revendicare. În cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului de posesie. Odată cu apărarea dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi de dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune de el.

Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. De asemenea, are dreptul de a înainta acţiunea în revendicare şi posesorul neproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic (depozitarul, arendaşul, cărăuşul).

Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acţiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.

Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt în natură la momentul înaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese din conţinutul acţiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu altul asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au suferit schimbări esenţiale. În toate aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se poate înainta o acţiune de reparare a daunei. Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decurs de trei ani, din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său

Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:

a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;

b) determinarea individuală a bunului;

c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este în drept să-şi revendice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vândute unor terţe persoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane, care de fapt deţin bunul. Revendicarea bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacă dobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul (dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată, cu examinarea tuturor acelor condiţii în care a fost încheiată convenţia. La soluţionarea problemei, dacă posesorul este de bună credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este de bună-credinţă până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta, proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la dobânditorul de bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în art. 375.

(2) Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj, uzufruct...), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în revendicare. În prima propoziţie din alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, care considerăm, că nu corespunde esenţei şi scopului reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial înseamnă a avea preferinţă, în unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi comentariul la art. 352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferenţial de posesie ci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un drept preferenţial de posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o acţiune în revendicare. În asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cu toate acestea, acţiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior) a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin dol.

(3) Legiuitorul obligă atât dobînditorul de bună-credinţă, cît şi cel de rea-credinţă să asigure integritatea bunurilor aflate în posesia lor. Obligaţia respectivă ia naştere pentru dobînditorul de bună-credinţă din momentul încetării bunei-credinţe. Buna-credinţă încetează în momentul în care acesta a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă sau când a primit o citaţie în urma acţiunii intentate de către proprietar prin care i se cere restituirea bunurilor. Pentru dobînditorul de rea-credinţă obligaţia de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul dobândirii posesiunii. Dacă posesorul de bună-credinţă sau de rea-credinţă sunt culpabili de neexecutarea obligaţiei de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci ei răspund faţă de proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum şi de survenirea altor consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.

(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte juridice, în dependenţă de faptul dacă este sau nu admisă. În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să-l deţină, astfel încât acţiunea în revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. În cazul în care acţiunea va fi satisfăcută, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În acest, al doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilor obţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunului revendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acţiunii în revendicare urmează să se decidă şi soarta tuturor cheltuielilor necesare pentru întreţinerea şi reparaţia bunului, precum şi soarta îmbunătăţirilor făcute de posesor e perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest act normativ normele respective sunt cuprinse nu în capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca stare de fapt, respectiv în art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor 310- 312).

(5) Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni este un posesor de rea-credinţă, de acea răspunderea unui asemenea posesor faţă de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a cere de la posesorul, care a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, şi repararea tuturor prejudiciilor în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor, proprietarul poate cere şi repararea venitului ratat.

Articolul 375. Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate în

posesiunea unui dobînditor de bună-credinţă
(1) Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoana care nu a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate sa-l revendice de la dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor.

(2) Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoana care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile.

(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de la un dobînditor de bună-credinţă.
(1) Revendicarea bunurilor de la dobînditorul, care a încălcat dreptul de proprietate (de exemplu a furat bunul de la proprietar, şi-a însuşit bunul găsit, care a fost pierdut de către proprietar etc.), adică de la dobânditorul de rea-credinţă, se admite în toate cazurile. Dar de cele mai dese ori, bunurile ieşite din posesia proprietarului trec ulterior de la o persoană la alta. În acest caz posibilitatea de revendicare depinde de faptul dacă ultimul dobînditor este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Prin urmare, legiuitorul îngrădeşte dreptul proprietarului de a-şi revendica bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea limitări este condiţionată de asigurarea protecţiei intereselor participanţilor la circuitul civil şi anume îl protejează pe dobînditorului de bună-credinţă. Dobînditor de bună-credinţă este considerată persoana care întruneşte condiţiile art. 307. Modalitatea de revendicare a bunurilor de la dobânditorii de bună-credinţă este în dependenţă de caracterul cu care a fost dobîndit bunul, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină în dependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voia proprietarului sau din posesiunea persoanei căreia i s-a încredinţa bunul. Legiuitorul în art. 375 a considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lor fără voia acestora în următarele trei cazuri:

- bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost transmis de proprietar în posesie;

- bunul a fost furat de la unul sau de la altul;

- bunul a ieşit din posesia acestora în alt mod, fără voia lor.

Ieşirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoanei căreia acest bun i-a fost transmis de proprietar cu voinţa lor, exclude posibilitatea revendicării bunurilor de la dobînditorul de bună-credinţă care l-a dobîndit cu titlu oneros. Dacă iniţial bunul a ieşit din posesia proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost transmis în arendă, iar pe urmă vândut de arendaş unei terţe persoane ilegal, adică neavând acordul proprietarului), el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece proprietarul în situaţia dată a greşit în alegerea contragentului (în exemplu nostru - în alegerea arendaşului), şi în acest caz proprietarul poartă personal răspundere de consecinţele negative care au survenit ca rezultat al acţiunilor săvârşite (darea în arendă). Dobânditorul de bună-credinţă, procurând bunul de la arendaş în mod ireproşabil.

Astfel, conchidem că dacă proprietarul a transmis bunul în posesie altei persoane în baza unui contract de arendă sau de depozit, iar ultimul a abuzat de încrederea proprietarului şi a înstrăinat bunul unei persoane care este dobînditor de bună-credinţă, atunci proprietarul nu poate să-şi revendice bunul din posesia dobînditorului. În acest caz, proprietarul este în drept să intenteze acţiune în judecată şi să ceară de la persoana căreia i-a încredinţat bunul recuperarea prejudiciului cauzat.

(2) Prin intermediul alin. 2 legiuitorul a instituit regula de revendicare a bunurilor din posesia dobînditorului de bună-credinţă, care le-a dobîndit cu titlu gratuit. Astfel, dacă în cazul dobândirii bunurilor cu titlu oneros revendicare este posibilă doar în anumite cazuri strict stabilite în lege, pentru bunurile dobândite cu titlu gratuit (cum ar fi prin moştenire, donare etc.) este instituită o altă regulă. Regula constă în faptul că bunurile dobândite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă dobînditorul este de bună-credinţă. Deci, posesorul de bună-credinţă, care a dobândit bunul cu titlu gratuit este obligat în toate cazurile, cu respectarea termenelor de prescripţie, să restituie bunul proprietarului.

(3) Conform prevederilor alin.3 sunt prevăzute temeiurile când proprietarului i se interzice revendicarea bunurile sale de la dobînditorul de bună-credinţă. Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale de la dobînditorul de bună-credinţă operează numai în privinţa următoarelor bunuri:

• 
  banii;
  
• 
  titlurile de valoare la purtător;
  
• 
  bunurile dobîndite la licitaţie.
  

Revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător este admisă numai în cazurile în care aceste bunuri sunt individualizate. Individualizarea acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. În acest caz regimul juridic al banilor şi titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al bunurilor individual-determinate. Prin urmare, dacă banii şi titlurilor de valoare la purtător n-au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, dar proprietarul este în drept să ceară repararea prejudiciului.

Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de către proprietar a acestor bunuri are loc numai în cazul în care dobînditorul este de bună-credinţă, indiferent de modalitatea de dobândire a acestora, fie cu titlu oneros fie cu titlu gratuit. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrarie. Sarcina probaţiunii revine reclamantului, adică proprietarului în cazul intentării acţiunii în revendicare.

Articolul 376. Cererea privind înlăturarea încălcărilor care nu sînt legate

de privarea de posesiune
(1) Dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă.

(2) Dacă există temei de a presupune ca se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie, în temeiul legii şi al drepturilor unor alte persoane, să admită influenţă asupra bunului.
(1) Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai ca rezultat al lipsirii proprietarului de posesia bunului său. Persoanele terţe pot săvârşi asemenea acţiuni care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi îl împiedică pe ultimul să-şi exercite în deplinătate prerogativele dreptului de proprietate. În conformitate cu prevederile articolului comentat, proprietarul este în să ceară înlăturarea încălcărilor dreptului de proprietate chiar dacă asemenea încălcări nu au ca efect lipsirea proprietarului de posesie. Apărarea dreptului de proprietate în aceste cazuri se face cu ajutorul acţiunii negatorie, prin care se înţelege cerinţa proprietarului posesor al bunului către persoanele terţe privind înlăturarea piedicilor privind, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor ce îi aparţin.

Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acţiunea negatorie va putea fi înaintată numai atunci când între proprietarul bunului şi persoana terţă nu există un raport obligaţional. În cazul existenţei unui asemenea raport obligaţional, acţiunea negatorie nu va mai putea fi înaintată.

În cazul acţiunii negatorii, reclamant este proprietarul bunului. De asemenea, au dreptul de a înainta acţiunea negatorie şi persoanele, care, deşi nu sunt proprietari, însă deţin în posesie bunurile în baza legii sau a unui contract. Iar pârâţii sunt considerate persoanele care împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor proprietarului.

Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvârşirii acţiunilor ce împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în caz contrar proprietarul nu este în drept să înainteze acţiunea negatorie. De exemplu, nu se va putea înainta o acţiune negatorie în cazul în care lângă o casă de locuit a fost săpat, în conformitate cu hotărârea organului de resort, un şanţ. În acest caz poate fi contestată legalitatea hotărârii organului de resort, dar nu prin acţiunea negatorie, ci printr-o altă acţiune.

În aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturarea piedicilor aduse proprietarului, ca rezultat al săvârşirii acţiunilor ilegale din partea persoanelor terţe. Aceste încălcări trebuie să existe la momentul înaintării acţiunii negatorii. De aceea acţiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect asupra acestor raporturi juridice.

Proprietarul bunului va fi îndreptăţit de asemenea să ceară şi repararea prejudiciului cauzat în legătură cu încălcările dreptului de proprietate. Despăgubirile pot fi cerute chiar şi în cazurile în care acţiunea negatorie nu se înaintează, ori înaintarea acestea nu este posibilă (spre exemplu acţiunile ce prejudiciau exercitarea normală a dreptului de proprietate au încetat).

(2) Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în care piedicile sunt deja real create, dar şi în cazurile în care sunt create asemenea situaţii care dau temei de a presupune că ulterior vor fi create piedici în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, acţiunea negatorie este îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care pot apărea pe viitor. Asemenea acţiune poate fi intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cînd proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea pericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul proprietarului.

(3) Proprietarul nu este îndreptăţit să recurgă la intentarea acţiunii negatorii în cazurile în care conform legii şi a drepturilor unor persoane proprietarul este obligat să admită influenţa asupra bunurilor sale, precum ar fi în cazul dreptului de vecinătate art. 378, 381-385, 391-392 etc.

Capitolul V

DREPTUL DE VECINATATE

Articolul 377. Obligaţia de respect reciproc
Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lângă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de unde se pot produce influenţe reciproce.
Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real, care conferă titularului dominaţia totală asupra bunurilor sale, fiind un drept absolut, perpetuu şi exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315, proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor sale şi le exercită în mod exclusiv, în nume şi interes propriu, fără intervenţia altor persoane. În virtutea dreptului de proprietate, proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile sale, în principiu, orice acţiuni. Dar realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea lor poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime. Din aceste considerente legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, temelia îngrădirilor dreptului de proprietate se conţine la art. 46 alin. 5 din Constituţie, conform căruia proprietarul este obligat la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la art. 315 alin. 3, care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ. Scopul principal în stabilirea îngrădirilor dreptului de proprietate constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlocuire a membrilor societăţii. Printre îngrădirile dreptului de proprietate se enumără şi dreptul de vecinătate, care reprezintă o limitare legală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de aplicare redusă. Acesta se explică prin faptul că normele dreptului de vecinătate sunt aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea este o stare de fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru asemenea situaţii legea instituie pentru proprietarii terenurilor vecine sau a altor bunuri imobile obligaţia generală de a se respecta reciproc.