Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate
(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se efectuează:

a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;

b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;

c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;

d) privatizarea proprietăţii de stat;

e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

f) rechiziţia;

g) confiscarea;

h) alte acţiuni prevăzute de lege.
1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate, lista acestora nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin modurile de dobândire reglementate în art. 320-326. Ori, orice mod de dobândire a dreptului de proprietate este pentru dobânditor un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce înstrăinează un mod de încetare a dreptului de proprietate. Astfel, vânzarea – cumpărarea este pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru vânzător un mod de încetare a dreptului de proprietate. Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. Primele două grupe de moduri de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în alin.1 din norma comentată, lista lor nefiind exaustivă.

Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al consumării bunului de către proprietar, distrugerii bunului de către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare – cumpărare, donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuri prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează şi ca rezultat al renunţării la dreptul de proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art. 338). Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat, mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în alin.2 din această normă.

Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului poate avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de proprietate şi pierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de proprietate asupra bunului pierdut, cât şi în cazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a se vedea şi com. la art. 332-336).

2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conform cărora „1. Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. 2. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de proprietate poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339; b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii de stat – conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în conformitate cu Legea 488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate
(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.

(2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci când un terţ dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului.

(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie autentificată notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobile.
1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate. Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane care deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia ia fost transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş care este împuternicit cu dreptul de a transmite bunul în subarendă) tot nu este în drept să renunţă la bun. Pot renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului atât persoanele fizice şi juridice cât şi statul şi unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către stat şi organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permis acestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine categoria de bunuri de la care statul poate renunţa. Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie , fie prin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui articol, despre forma declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar însemna că declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate conform prevederilor art. 323.

2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct şi stingerea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până în momentul în care o persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului. În aşa fel, proprietarul bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate va îndeplini toate obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita impozitele, va răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul de proprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul în posesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până în momentul dobândirii dreptului de proprietate de către o persoană terţă asupra bunului de la care proprietarul a renunţat.

3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi cere ca renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile. Însă, şi în cazurile bunurilor imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul înregistrării renunţării. Şi în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată în art. 338 alin. 2. Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din momentul dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar fi posibil, ca şi în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să dobândească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunţării. Iar, dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a înaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate.


Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului
(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilita prin lege sau contract.

(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.
1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele bunuri care conform legislaţiei nu pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Procedura urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea obligaţiei poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în legătură cu executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile conform prevederilor art. 665 pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).

Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea se vor analiza după publicarea noului CPC) .

2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi dreptul de proprietate aspra bunurilor înstrăinate conform procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate

avea în proprietate
(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.

(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului şi remiterea sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietate statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei atare autorizaţii.
1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat, spre exemplu armele de vânătoare se află în circuitul civil cu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La fel ea este aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nu pot avea în proprietate o numită categorie de bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea 459/1991, în Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurile prevăzute de lege să dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun care conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean străin va moşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în proprietate, urmează să înstrăineze bunurile date în decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi stabilit şi un alt termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.

2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în decurs de un an de zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa judecătorească este în drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate dispune înstrăinarea bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare. La fel instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea statului. În acest caz statul va fi obligat să achite o despăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La adoptarea unei asemenea încheieri instanţa judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi prealabilă.

3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit limitat. Astfel, conform art. 26 alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare se adresează organului de poliţie la domiciliu, care în decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi autorizaţia specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii (Legea 110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se va elibera autorizaţia de achiziţionare a armei), atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză va trebui în decurs de un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării

regulilor de comportare cu ele
În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi speciale. O prevedere legală, în acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are drept scop protejarea animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă cu cruzime faţă de ele. Prevederile art. 341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă în cazul animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinile zoologice, sau animalele sălbatice ce sunt dresate).

Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera că nu încalcă regulile de comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc să răscumpere animalele domestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri va fi obligată în şedinţele judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale şi încalcă evident regulile de comportare cu animalele.

Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia
(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.

(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.

(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.
1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag în interesul societăţii în modul şi în condiţiile stabilite de actele legislative. Particularităţile acestui mod de încetare a dreptului de proprietate constau în faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţii în cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art. 342 alin. 1, de regulă acestea fiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărâri a organului competent. Modul şi condiţiile rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să fie adoptată de Parlament.

2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în perioada necesară. Dacă, după ce situaţia excepţională care a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iar bunurile rechiziţionate sau păstrat în natură şi mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat este în drept să ceară restituirea bunului.

3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului în rezultatul rechiziţiei. Pot exista două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa păstrat şi a fost restituit celui de la care a fost rechiziţionat - în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea bunului. În ambele aceste cazuri mărimea plăţii este determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de instanţa judecătorească. La stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putând numi şi o expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.


Articolul 343. Confiscarea
(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.
1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune pentru săvârşirea unei fapte ilicite, în baza deciziei instanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit, conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse confiscării cât şi persoanele către care poate fi aplicată această sancţiune.

La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca sancţiune confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.

Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din Legea 837/1996, care dispune că bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin. 4 din legea sus numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar în cazurile prevăzute de lege. Un asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în condiţiile şi în ordinea stabilită de acest act normativ. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi atacat în instanţa de judecată.

Capitolul III

PROPRIETATEA COMUNA

S e c t i u n e a 1

DISPOZITII GENERALE

Articolul 344. Proprietatea comuna. Temeiurile apariţiei ei
(1) Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari.

(2) Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic.

1. Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că toate prerogativele conferite în acest drept aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.

Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, proprietatea comună se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari).

Subiecţi ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Obiecte ale dreptului de proprietate comună pot fi atât bunurile mobile cât şi cele imobile.

Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, foloseşte şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au în proprietate. Însă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun.

Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoarele trăsături: a) titulari ai dreptului de proprietate sunt cel puţin două persoane; b) întinderea dreptului fiecărui titular este precis delimitată sub forma cotei – părţi în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi iar în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, aceasta este determinată numai cu ocazia împărţiri bunurilor comune; c) bunul ce constituie obiectul dreptului de proprietate comună nu este divizat în materialitatea sa, şi ca consecinţă drepturile coproprietarilor se extind asupra întregului bun. Cu alte cuvinte, în cazul dreptului de proprietate comună, dreptul fiecărui coproprietar se răsfrânge asupra celei mai mici părţi componente ale bunului, întâlnindu-se în fiecare din această parte cu drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari.

2. Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atât legea cât şi actul juridic civil. De regulă, dreptul de proprietate comună pe cote – părţi apare în baza actului juridic civil, printre care cele mai frecvente sunt: succesiunea, vânzarea – cumpărarea, donarea ... Regula este diametral opusă în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, care de regulă apare în baza legii. Spre exemplu art. 371 dispune că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă contrariul nu reiese din lege sau contractul încheiat între ei. Prevederi asemănătoare întâlnim şi în Codul Familiei art. 20. Şi proprietatea comună în devălmăşie poate lua naştere în baza actului juridic civil, însă acest lucru este mai rar întâlnit.


Articolul 345. Formele proprietăţii comune