Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală
(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai dacă ele se formează treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape.

(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.

(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la terenul altuia, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune.

(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămîne proprietarul insulei astfel create.
1. Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată în art. 328-330. Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru cu un alt lucru. Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul său poate fi naturală sau artificială) şi accesiunea mobiliară.

Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce predomină această materia şi anume – pământul este considerat ca bun principal, toate lucrurile care se încorporează în el se consideră accesorii. În principiu această regulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme).

În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre accesiunea pământurilor depuse sau create de ape, dar nimic nu se spune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1).

Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare. Conform prevederilor alin.1 aceste adausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate în art. 328 alin. 1 trebuie să înţelegem nu doar pământul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenind proprietarului terenului riveran. Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că „terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape”. În opina noastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar fiind contrară dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fi trebuit să se vorbească doar despre apele necurgătoare (lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul acestor ape (deci şi a apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem aceste prevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art. 328? În opina noastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar trebui să spunem că proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la terenul respectiv, ceea ce impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului riveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietarului terenului ocupat de apele curgătoare revărsate. Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturare a contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie care sperăm va uşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la această problemă în speranţa că vor fi operate modificările de rigoare în art. 328.

2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind aplicabilă pământurilor descoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. În acest caz, proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc., determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor la includerea apelor râurilor în alin. 2.

3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la adausurile bruşte. Datorită unor revărsări se poate întâmpla ca un curs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă fie recunoscută şi identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se numesc avulsiuni. În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia ca să revendice trenul în decurs de un an de la data când proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune. Considerăm că acest termen de un an, stipulat în alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va revendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni, respectiv proprietarul terenului riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul ei.

4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apă curgătore îşi schimbă în mod natural cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „formând un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul terenului riveran rămâne a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială
(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta.

(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este obligat să plătească valoarea materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să repare şi prejudiciul cauzat.

(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.

(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.

(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi contravaloarea folosinţei terenului aferent.

(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.
1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329, se întâlneşte în cazurile când: a) se face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În ambele aceste ipoteze este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să aparţină altei persoane. Şi în cazul accesiunii imobiliare urmează să pornim de la regula superficecies solo cedit, conform căreia accesiunea se face întotdeauna în folosul proprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren este considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom vedea că acesta este regula, de la ea putând fi stabilite şi derogări.

Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând o asemenea prezumţie, nu a făcut altceva de cât să legifereze situaţiile de cele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr în majoritatea cazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului şi pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care sunt făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi găseşte aplicaţia. Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această prezumţie se poate combate prin dovada contrarie. Ca consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau plantaţia pe un alt fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că în acest caz se va putea utiliza orice mijloc de probă: înscrisurile, depoziţiile martorilor, etc. .

Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică semne de întrebări, apoi referitor la „lucrări” legiuitorul a indicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că textul alin. 1. se referă doar la lucrări noi, dar nu şi unor îmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor căzuţi).

În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în care are loc accesiunea imobiliară artificială, şi anume: a) proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin. 2) şi b) proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bună sau rea credinţă.

2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului a efectuat construcţii sau alte lucrări cu materiale ce nu-i aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea construcţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele materiale străine. Proprietarul materialelor în acest caz nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-credinţă, apoi el va mai fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat proprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin. 1, trebuie să spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă era de bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine.

3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am spus, efectuarea lucrărilor cu materiale proprii însă pe un teren străin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este nevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, şi în acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Persana terţă, care a construit cu materialele sale nu devine proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să pretindă o despăgubire de la proprietarul terenului. Spunem în unele cazuri fiindcă legiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună - credinţă şi constructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă care a făcut lucrări pe ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este în drept să facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze construcţia, ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului (constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului desigur va alege suma mai mică, dar nu este exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În caz că demolarea construcţiei va cauza careva daune apoi acestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot fi cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un drept al constructorului în cazul în care proprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.

4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă, el neputînd fi obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă între constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi în acest caz proprietarul terenului este obligat să achite constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. După cum putem observa atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fie plătită de proprietarul ternului este aceiaşi. După cum am spus şi în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze.

Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o plătească constructorului, opţiune expres indicată în art. 329 alin. 3 şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – „nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că proprietarul ternului va alege suma cea mai mică, nu trebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarul terenului va plăti valoarea materialelor plus costul muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii terenului, este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici o pagubă, lui fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea construcţiei. Ca consecinţă în acest caz ne vom afla în situaţia în care constructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu contravine principiului invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci când proprietarul va plăti constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă (nu va primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic, deoarece el va plăti constructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acest ultim caz, vom fi în prezenţa unei pagube a unuia, însă fără o îmbogăţire nedreaptă a altuia.

Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va refuza să achite despăgubirea corespunzătoare ? În acest, caz conform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un drept de retenţie. La fel constructorul va avea dreptul să înainteze o acţiune prin care să ceară suma corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuiala doar dacă va dori acest lucru.

5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea când construcţia este făcută pe două trenuri având proprietari diferiţi. Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şi la alte lucrări, apoi alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie şi o excepţie de la regula consfinţită în alin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ½ din construcţie se află pe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (el fiind şi proprietarul terenului) va construi o construcţie atât pe terenul său cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din construcţie se va afla pe terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe terenul său. Acest lucru se va întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va fi obligat să plătească constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea fiind valoarea materialelor plus costul munci) cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credinţă.

6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi ostul muncii plus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea pretinde o despăgubire mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu proprietarul terenului pe care se construeşte intenţionat tolerează construirea construcţiei până la final în loc s-ă ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară
(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.

(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul principal.

(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără ştirea proprietarului, ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din separare ar rezulta vătămarea bunului principal.

(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemenea prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.

(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei, plătind proprietarului preţul materiei.

(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va primi de la proprietarul noului bun suma datorată.

(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.

(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin valoare şi cantitate, acesta poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.
1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului principal devine prin accesiune proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. În art. 330 sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi confuziunea (art. 7-8).

Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur tot, totuşi pot fi despărţite în aşa fel ca după aceasta să fie posibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă în faptul că dacă sau unit două bunuri având proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să nu prejudicieze bunul.

2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest caz a stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va necesita cheltuieli excesive. În ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Tot odată, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra noului bun, la rândul său, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci, după regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va putea cere separarea bunului din bunul nou format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.

3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul principal chiar dacă ca rezultat al separării va suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazul în care unirea bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că proprietarul bunului accesoriu va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. În caz contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2.

4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate în rezultatul specificaţiunii – caz în care o persoană face un obiect nou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizând pânza şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum este la adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal (materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Din conţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula în cazul specicaţiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părţile (adică proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii generale, este obligat să plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.

5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului bunul, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună – credinţă, pe de o parte, şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit pictează un tablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materiei achitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 sunt necesare a fi întrunite două condiţii: 1) persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună – credinţă; şi 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.

6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie, adică vor fi în drept să reţină bunul până la achitarea sumei datorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul specificaţiunii (a se vedea în acest sens şi comentariu la art. 637).

7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la doi proprietari diferiţi. O asemenea situaţie poartă denumirea de confuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi desprinse trei situaţii: 1) au fost amestecate mai multe materii formând un nou bun însă una din materii poate fi considerată principală; 2) nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără pagubă. Vom examina pe rând toate aceste trei situaţii.

Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite criterii – valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei principale, respectându-se prevederile art. 330 alin. 8.

Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor, atunci proprietarul materiei care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor.

Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.

8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie considerată ca principală, apoi proprietarul materiei principale (materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde ca bunul creat prin amestec să-i fie transmis în proprietate. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei principale trebuie să fie de bună-credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.