Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importante atribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie - ca această împuternicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).

Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.

2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat în art. 315 alin 2, este caracterul perpetuu.

Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul, iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie înţeleasă în sensul că dreptul de proprietate urmează să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular. Pe parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este în drept să transmită dreptul ce-i aparţine altor persoane.

Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.

Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvârşirea de diferite acţiuni din partea persoanelor fizice ori juridice, precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare a activităţii persoanei juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi. Când spunem că proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul înstrăinării, se stinge în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încât înstrăinarea transmite proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real, independentă de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei.

Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Când bunul nu mai are fiinţă fizică, dreptul, lipsit de obiect, nu mai are dreptul să supravieţuiască..

3. În sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţi. Numai legea poate stabili unele interdicţii privind exercitarea tuturor atributelor sau numai al unuia din atribute ce-i aparţin proprietarului. Spre exemplu pot fi considerate limitări ale dreptului de proprietate limitările prevăzute în capitolul V „dreptul de vecinătate”, respectiv art. 377 – 394, din Titlul trei „Proprietatea”

Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativ inferior legii (decretele Preşedintelui, hotărârile Guvernului etc.) nu pot conţine prevederi care ar limita dreptul de proprietate.

Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate într-o lege, nu trebuie să îngrădească drepturile proprietarilor de a dispune liber de bunurile proprietate privată. Într-un asemenea sens sa pronunţat şi Curtea Constituţională în Hotărîrea sa din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10, art. 110), prin care au fost declarate nule unele prevederi ale Codului Funciar prin care erau îngrădite drepturile proprietarilor de a dispune liber de terenurile ce le au în proprietate privată.

4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă, care constă în posibilitatea proprietarului de a sustrage calităţile utile ale bunurilor. Alin. 4 din acest articol accentuiază faptul că dreptul de folosinţă iclde în sine şi posibilitatea persoanei de a nu folosi bunul. Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, adică dreptul de proprietate nu se va stinge prin nefolosirea bunului. Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doar în cazurile când nefolosirea bunului ar contraveni intereselor publice. Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea exproprieri pentru cauză de utilitate publică nr. 488/1999, art.5. Spre exemplu în Codul Funciar, art.24 este stipulată sancţiunile în caz de necultivare a terenurilor agricole. Am putea spune că din această normă reiese obligaţia proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a exercitare a dreptului de folosinţă.

5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi ale folosirii terenurilor agricole, principalele dintre acestea fiind deduse din Codul Funciar.

6. Obligaţia de a întreţine bunul aflat în proprietate poate reieşi fie din lege fie din contractul încheiat de proprietarul bunului. Aşa spre exemplu, conform prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotirea monumentelor, proprietarii monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi să îngrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate
(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.

(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.

(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.

(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite pentru săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni. Caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă.
1. Articolul în cauză conţine reguli de principiu, care în cea mai mare parte reies din articolul 46 din Constituţie. Dacă în art. 46 din Constituţie se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată şi protecţia acesteia, apoi în Codul Civil, se vorbeşte despre dreptul de proprietate, fără a se face distincţie între titularii dreptului de proprietate, în sensul proprietăţii publice şi celei private. Primul aliniat al normei comentate prevede că proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aicea să afirmăm că Constituţia în art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitatea dreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate. Inviolabilitatea proprietăţii nu trebuie înţeleasă în sensul că ea este fără limite, fiindcă exerciţiul acestui drept este afectat de sarcinile ce revin proprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu, proprietarul este obligat să achite impozitele pe imobil. La fel, după cu vom vedea puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condiţiile legii. Inviolabilitatea proprietăţii, deci, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în exercitarea dreptului de proprietate, decât în cazurile şi în ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietăţii poate fi înlăturată prin: exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor lucrări de interes general (art. 316 alin. 3).

2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat. Întinderea acestei garanţii priveşte orice fel de proprietate, imobiliară sau mobiliară. Efectele garanţiei se resfrîng în mod necesar şi asupra altor drepturi reale – dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa acestora presupun inevitabil şi existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutul garanţiei dreptului de proprietate reiese că:

• 
  nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată. Aceasta nu impiedică însă ca în scop de protecţie socială unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (a se vedea şi comentariu la art. 286).
  
• 
  limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege. De cele mai dese ori limitele proprietăţii privesc sarcinile ce grevează proprietatea. Dintre principalele sarcini ce grevează proprietatea am enumăra: sarcinile fiscale; cele legate de protecţia mediului înconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie); sarcinile ce reiese din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi comentariu la art. 377-394)... .
  

- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol, condiţionează exproprierea sau utilizarea pentru lucrări de interes general, a solului oricărei proprietăţi imobiliare.

Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.. Termenul de “expropriere pentru cauza de utilitate publică” începe a fi utilizat odată cu adoptarea Constituţiei din 1994.

În prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii îl constituie art. 46 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova care dispune:” Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreapta şi prealabila despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999. Prevederi în acest sens întâlnim şi în art. 316 alin. 2 din Codul Civil.

Atât Constituţia, art. 46 (2) cât şi Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că exproprierea poate avea loc în baza legii.

Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se înţelege transmiterea forţată a bunurilor cu titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor - proprietate publică ce aparţine unităţii administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes naţional sau local) este exercitată de organele abilitate ale autorităţilor publice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăşi natura sau destinaţia lor, sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii administrativ-teritoriale căreia îi aparţine.

Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect al exproprierii pot fi de interes naţional şi de interes local. Pe lângă bunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosinţă a bunurilor imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părţile nu vor conveni asupra unui alt termen; valorile cultural-istorice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului; reprezentanţii florei şi faunei, pentru care spaţiul natural al Republicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi reproducere, şi care se află pe cale de dispariţie totală în lume. Considerăm, că ultimele două grupe de obiecte datorită importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor fi scoase din circuitul civil şi vor fi trecute prin lege în proprietatea exclusivă publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestor bunuri.

Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată pe motive de utilitate publică. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.

Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional acelea care prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi interesului întregii societăţi sau a majorităţii ei. Iar lucrări de utilitate publică de interes local sunt acelea care prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi intereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup de localităţi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea 488/1999). Această Lege consideră de utilitate publică următoarele lucrări:

prospecţiunile şi explorările geologice;

extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;

instalaţiile pentru producerea energiei electrice;

căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi lărgirea străzilor;

sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu energie electrică, apă şi gaze;

instalaţii pentru protecţia mediului;

îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulări pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor;

staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi de avertizare a populaţiei;

lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, sisteme de irigări şi desecări;

terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat, edificiilor de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială şi altor obiective sociale ce fac parte din proprietatea publică, precum şi celor de administraţie publică, pentru autorităţile judecătoreşti, ambasadele, consulatele, reprezentanţele ţărilor străine şi unor organisme internaţionale;

terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şi cimitirelor, acumularea şi înmormântarea deşeurilor;

reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale ale ansamblurilor existente, conform proiectelor de sistematizare detaliată;

salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;

prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure, inundaţii, alunecări şi prăbuşiri de terenuri, fenomene metereologice periculoase;

apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;

salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului, precum şi ale celor ce atestă statalitatea ţării

salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante, animale şi altor reprezentanţi ai naturii vii, aflate pe cale de dispariţie.

Utilitatea publică de interes naţional se declară de Parlamentul Republicii Moldova, iar pentru lucrările de interes local de către consiliul local al unităţii administrativ-teritoriale respective.

Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunoştinţa publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărei rază este situată imobilul şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

În cazul în care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilor ce îi aparţin şi cu cuantumul despăgubirilor, exproprierea pentru cauză de utilitate publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată cu dreapta şi prealabile despăgubiri.

3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec în proprietate publică, apoi conform prevederilor alin. 3 din acest articol, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare. Deci, în acest caz dreptul de proprietate nu trece la un alt subiect, ci autoritatea publică poate benefecia doar de folosinţa solului. Termenul „pentru lucrări de interes general” trebuie înţeles în sensul lucrărilor de utilitatea publică, acestea fiind enumărate în art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul proprietăţii imobiliare, autoritatea publică va fi obligată să despăgubească proprietarul solului pentru daunele aduse acestuia., cât şi daunele aduse plantaţiilor şi construcţiilor amplasate pe acest sol. La fel autoritatea care va folosi solul unei proprietăţi imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune. Spre exemplu, aceasta va plăti şi venitul ratat (preţul roadei neobţinute de proprietarul terenului), adică vor fi aplicabile prevederile art. 14.

4. În alin 4 al acestui articol, odată în plus se accentuează faptul că fie exproprierea fie folosirea solului unei proprietăţi imobiliare nu poate avea loc decât cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedere constituţională (art. 46 alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilor se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească. Este important de menţionat că instanţa judecătorească, de drept comun, nu va pune în dezbateri legalitatea actului de retragere a bunului, ci va dezbate doar mărimea despăgubirilor, respectându-se art. 13-17 din Legea nr. 488/1999. La fel este important să reţinem, că în caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa judecătorească va numi o comisie de experţi la care pot participa câte un expert din ambele parţi. Experţii vor determina despăgubirile ce se cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale (spre exemplu cheltuielile ce se revin uzufructuarului).

5. Conform prezumţiei instituite în alin. 5, toate bunurile pe care proprietarul le are în proprietate, sunt considerate a fi dobândite licit şi nu pot fi confiscate, aceasta de fapt este regula din alin 3.art. 46 din Constituţie. Excepţie de la această regulă sunt cazurile când bunurile au fost destinate sau au fost folosite pentru săvârşirea contravenţiei sau infracţiunii. Aceste bunuri vor putea fi confiscate, confiscarea făcându-se doar în condiţiile legii.

Articolul 317. Întinderea dreptului de proprietate
Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel.
Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun. Regula în acest sens este că fructele revin proprietarului bunului, dacă legea nu prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la această regulă este ceea conform căreia posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului pe perioada posesiei sale (art. 311 alin.1 din Codul Civil). De asemenea dreptul de proprietate sa va extinde şi asupra la tot ce se uneşte ori se încorporează în bun. O asemenea unire sau încorporare poate fi rezultatul acţiunilor însuşi a proprietarului, a persoanei terţe sau a unui caz fortuit. Indiferent de faptul care este sursa unirii sau încorporării, tot se va uni sau se va încorpora în bun va fi considerat că aparţine proprietarului bunului, excepţie făcând acele cazuri când legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai numeşte accesiune, regulile acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate sunt prevăzute în art. 328-330 din Codul Civil.

Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite
Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
După regula generală, stipulată în articolul de faţă, riscul pieirii sau deteriorării fortuite îl suportă proprietarul bunului din momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită se datorează unor asemenea evenimente ca inundaţii, cutremure de pământ, incendii ... . Excepţiile de la regula conform căreia riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul pot fi stabilite fie de lege fie de contract. Spre exemplu, în conţinutul contractului translativ de proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii fortuite a bunului să fie suportat nu de dobânditor, care a devenit proprietar al bunului primind bunul de la transmiţător, ci de cel ce a înstrăinat bunul, adică de transmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobîndite anterior transmiterii proprietăţii
Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobândite cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate.
Regula din această normă va avea o aplicare largă în practică, ori ea este chemată să apere intereselor persoanelor terţe în cazurile în care titularul dreptului de proprietate îşi exercită unul din atributele acestui drept şi anume dreptul de dispoziţie (vezi şi comentariul la art. 315 alin.1). În conformitate cu acest important atribut, proprietarul bunului poate să înstrăineze bunul fie cu titlu gratuit fie cu titlu oneros. Dacă bunul ce urmează a fi înstrăinat nu este grevat, atunci dobânditorul, adică noul proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără careva limitări. Însă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost ipotecat, transmis în arendă, transmis în uzufruct, etc. , apoi noul proprietar va fi obligat să suporte aceste grevări. Spre exemplu, în conformitate cu prevederile art. 416 nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, dar în acest caz noul proprietar va fi obligat să suporte drepturile uzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului de uzufruct. Astfel, uzufructuarul va fi în drept să posede şi să folosească bunul transmis în uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce acesta din urmă va înstrăina bunul, fiindcă a dobândit dreptul de uzufruct anterior transmiterii dreptului de proprietate la un nou proprietar. Pentru a fi aplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au dobândit drepturi asupra bunului anterior transmiterii dreptului de proprietate să fie de bună-credinţă, în caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de această normă.

Capitolul II

DOBINDIREA SI INCETAREA

DREPTULUI DE PROPRIETATE

S e c t i u n e a 1

DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se dobândeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate.

(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.

(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care tradiţional se clasifică în moduri originare şi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de proprietate se face în funcţie de situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii. Pentru modurile originare este caracteristic faptul că dobânditorul este primul proprietar al unui bun, adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui, de exemplu producerea bunului (alin. 1 al art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea (art.323).

Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta (ex. actul juridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a dreptului de proprietate enumărate în art. 320 sunt moduri derivate, adică sunt transmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular la altul.

Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate şi anume producerea bunului. Astfel, regula este că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. De la această regulă pot fi excepţii, acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, cel ce a construit pe terenul străin cu materialele propriii nu va deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va fi proprietarul terenului unde a fost construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din condiţiile, stipulate în alin. 1, necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuşi, trebuie să constatăm, că şi în cazul în care persoana va produce bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula – cel ce produce bunul este considerat proprietarul acesteia.

2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate „ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate”. Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323, 328-330 şi 335-336. Actul juridic, succesiunea (în opina noastră urmează să înţelegem doar succesiunea legală, ori succesiunea testamentară este tot un act juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu ş-au găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul juridic civil este cel mai răspândit şi de fapt cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate. Numai actele juridice translative de proprietate, cum sunt vânzarea-cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art. 827- 838), contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară (art. 1449-1498) se includ în acest mod de dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârile judecătoreşti se împart în două categorii: hotărâri declarative de drepturi şi hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc dreptul de proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Spre exemplu, vom fi în prezenţa unui asemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate în cazul definitivării executării silite a unei hotărâri judecătoreşti constând în vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.

3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Va fi considerat mod de dobăndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale.

4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol sunt enumărate doar principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate, cu condiţia ca acestea să fie reglementate de lege. Doar legea poate conţine reglementări privind modurile de dobândirea dreptului de proprietate. Spre exemplu, art. 325 conţine condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit, iar art. 327 – dobândirea dreptului de proprietate asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat în Legea 627/91.