Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 302. Banii
(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută străina se stabilesc prin lege.
1. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită proprietăţilor lor deosebite sunt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al schimbului. Banii servesc la stingerea obligaţiilor, al căror obiect este o sumă de bani. Banii pot fi obiect al diferitor categorii de contracte: contractul de împrumut, contractul de donaţie, etc. Conform dispoziţiilor art. 288 alin 5 banii sunt atribuiţi la categoria bunurilor mobile. Moneda naţională a Republicii Moldova este leul moldovenesc. Numerarul se află în circulaţie sub formă de semne băneşti de hîrtie (bancnote) şi metalice (monede). Dreptul exclusiv la emisia monetară, conform art. 130 alin 3 din Constituţie, aparţine Băncii Naţionale a Republicii Moldova.

Banii au caractere proprii, naturale, fizice independente de voinţa legiuitorului, dar au şi un număr de caractere juridice care sunt atribuite prin lege. Aşa spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea 1232/1992 (Legea cu privire la bani), moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. După cum am menţionat puţin mai sus banii sunt bunuri mobile corporale (art. 288 alin 5), şi deci posesia lor valorează titlu de proprietate, iar distrugerea banilor va face imposibilă înlocuirea lor (a se vedea şi comentariul la art. 305 alin 1). Banii sunt bunuri determinate generic (art. 294 alin 2 din Codul Civil), pieirea fortuită a lor nu va elibera debitorul de executarea obligaţiei. Banii lafel sunt atribuiţi la categoriile de bunuri fungibile (alin. 1 din art. 293) şi bunuri consumptibile (alin. 1 din art.295), consumându-se la prima întrebuinţare, dar nu prin deminuarea substanţei, ci prin ieşirea lor din patrimoniul celui ce face plata, chiar dacă în materialitatea lor banii nu se consumă sau uzează, ci pot servi unor întrebuinţări repetate.

Banii în calitate de bun pot face obiectul atât a drepturilor reale cât şi a drepturilor de creanţă. De cele mai dese ori banii fac obiectul dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct. În cazul raporturilor de creanţă, banii pot face obiectul diferitor categorii de contracte. Spre exemplu, în contractul de vânzare – cumpărare, cumpărătorul datorează preţul mărfii; în contractul de locaţiune locatarul datorează chiria stipulată în contract. Banii, la fel, vor face obiectul plăţii în cazul reparării prejudiciului cauzat prin fapte ilicite.

2. Aliniatul doi din această normă stipulează că cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută străina se stabilesc prin lege. Capitolul VII din Legea nr. 548/1995 (Legea cu privire la Banca naţională a Moldovei.) stabileşte principiile ce stau la baza reglementării relaţiilor valutare. Conform dispoziţiilor art. 51 din această Lege, de competenţa Băncii Naţionale în domeniukl reglementării valutare ţin:

1. 
   emiterea de acte normative referitor la reglementarea operaţiunilor valutare ale persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a instituţilor financiare şi de stat;
   
2. 
   eliberarea şi retragerea autorizaţiilor, supravegherea şi reglementarea activităţii unităţilor de schimb valutar, inclusiv al băncilor;
   
3. 
   stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimb valutar, inclusiv băncile;
   
4. 
   determinarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc în raport cu alte monede.
   

În exercitarea funcţiilor sale Banca Naţională emite instrucţiuni, care sunt chemate să reglementeze toate operaţiunile legate de circulaţia valutei străine pe teritoriul Republicii Moldova.

T i t l u l II

POSESIUNEA

Articolul 303. Dobândirea şi exercitarea posesiunii
(1) Posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului.

(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Este posesor doar persoana care l-a investit cu împuterniciri.

(3) Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba contrară.

(4) Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate coposesori.

(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate.

(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesiunea prin reprezentantul lor legal.
1. Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată de reglementarea stării de fapt denumită posesiune. De la bun început am dori să accentuăm faptul că posesiunea reglementată în titlul II din Cartea „Drepturile reale” nu este acel drept de posesie, cunoscut majorităţii, adică nu este un atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de a poseda aparţine numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt, posedă fără a avea dreptul de a poseda, şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie consecinţe juridice ale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. În materie de posesiune important este faptul exteriorizării, ceea ce face posibilă stăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în majoritatea cazurilor starea de fapt corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritatea cazurilor posesorul este proprietarul bunurilor şi deci după această regulă generală posesia înseamnă stăpînire, ea indică proprietarul în persoana posesorului. Legiuitorul a instituit o prezumţie – posesorul este prezumat proprietar pînă la proba contrarie. O asemenea prezumţie reiese direct din prevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil, care dispune că posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.

Includerea acestui titlu în cartea a doua „Drepturile reale” urmăreşte scopul apărării drepturilor persoanelor ce sunt posesori ai bunurilor, fără a impune acestora din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce le posedă, pe de altă parte un alt efect al posesiei este că posesia pe o anumită perioadă de timp, în condiţiile legii, va duce la dobândirea dreptului de proprietate (art. 332-336 din Codul Civil), şi desigur posesorul bunului pe perioada posesiei, în condiţiile legii, va dobândi dreptul de proprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul Civil).

Posesia reglementată în titlul II al acestei cărţi, este un raport între persoană şi lucru, existenţa ei fiind independentă de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat puţin mai sus, de cele mai dese ori, posesorul bunului este în acelaşi timp şi titularul dreptului care justifică puterea sa. Anume din aceste considerente legea ocroteşte posesia în aşa fel ocrotind şi dreptul.

În aliniatul întâi al acestui articol este indicat faptul că posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt al bunului. În aşa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea posesiei ca stare de fapt este necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a bunului.

2. În alin. 2 din prezenta normă, se indică faptul că nu toate persoanele care deşi deţin stăpânirea bunului sunt consideraţi posesori ai acestora. Astfel, legiuitorul indică că nu va fi posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Spre exemplu nu va fi posesor vînzătorul ce realizează mărfurile în magazin, deşi el deţine stăpînirea asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al strungului nici muncitorul care lucrează la acest strung. În aceste cazuri, conform dispoziţiilor alin 2, posesor va fi considerat persoana care ia investit cu împuternicirile respective pe vânzător şi strungar.

3. Regula stipulată în alin. 3 este caracteristică situaţiilor în care detentorii precari nu sunt consideraţi posesori. Detentori precari sunt posesorii care deţin bunul în baza unui just titlu (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul...). Avănd în vedere faptul, că conform prevederilor art. 304 alin. 2 şi detentorii precari sunt consideraţi posesori, ei fiind denumiţi posesori mijlociţi, considerăm că la practică regula din alin. 3 al art. 303 conform căreia dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba contrară, va fi ineficientă.

4. Bunul poate să se afle atât în posesia unei singure persoane cât şi în posesia mai multor persoane, în ultimul caz fiind vorba de o coposesie. Legiuitorul nu a precizat dacă în raporturile dintre coposesori sunt aplicabile integral dispoziţiile titlului II „Posesiune” din cartea a doua. Pornind de la natura juridică a posesiei, considerăm că în raporturile dintre coposesori nu se vor aplica dispoziţiile privind protecţia posesiei.

5. Alin. 5 din acest articol urmează a fi privit în concordanţă cu art. 297 din Codul Civil. Regula conform căreia, dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate, este o completare a alin. 4 din art. 303. Spre exemplu, două persoane pot fi posesori a câtorva cărţi dintr-o bibliotecă. În acest caz ei vor fi consideraţi ca posesori ai acestor cărţi care fac parte dintr-un bun complex – bibliotecă.

6. Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu (minorii în vârstă de până la şapte ani – art. 22 din Cod Civil; persoanele declarate incapabile conform prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-şi exercite drepturile care le aparţin. Din aceste considerente şi posedarea bunurilor lor este exercitată de către reprezentanţii lor legali. În cazul persoanei juridice posesia este exercitată de către organele ei de conducere.

Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită
(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiune nemijlocită), fie prin intermediul unei alte persoane (posesiune mijlocită).

(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).
1. Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci când posesorul stăpâneşte direct bunul, adică o asemenea stăpânire este făcută pentru el însuşi, prin putere proprie. Şi invers, posesia este mijlocită atunci când posesorul stăpâneşte bunul în baza unui act juridic (spre exemplu în baza contractului de locaţiune ori contractului de arendă).

2. În aliniatul doi din articolul comentat sunt enumăraţi posesorii mijlociţi ca uzufructuarul, creditorul gajist, arendaşul, chiriaşul şi depozitarul. Această enumerare nu este exaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme este indicat faptul că „dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic similar (sublinierea ne aparţine) în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci posesori mijlociţi pot fi şi alte persoane decât cele expres enumărate în acest articol. Persoanele care posedă bunul în baza uni act juridic se mai numesc, după cum a mai afirmat mai sus, detentori precari. Toţi aceşti detentori precari sunt obligaţi să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului contractului încheiat între proprietatr şi detentor precar. De aceea am putea spune că posesia precară este întotdeauna conformă cu dreptul, pe când poseia propriu zisă poate fi contrară dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu valabil la baza posesiei sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în baza unui titlul legal. Aşa, chiriaşul deţine bunul în baza contractului de locaţiune , încheiat între el şi proprietar, şi anume în baza acestui contract chiriaşul are obligaţia de a restitui bunul proprietarului, recunoscându-se în aşa fel dreptul proprietarului. Recunoaşterea calităţi de posesor şi detentorilor precari (posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca stare de fapt, indirect protejându-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi.

Articolul 305. Prezumţia proprietăţii
(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.

(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat.

1. Aliniatul 1 al art. 305 conţine o regulă conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului până la proba contrară. Pornind de la realitatea că de cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, este exercitată de însuşi titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului. Spunem prezumţie relativă fiindcă această prezumţie poate fi răsturnată prin aducerea dovezilor care vor demonstra dreptul persoanei asupra bunului ce este posedat de către posesor. În cazurile în care se va dovedi dreptul asupra bunului, acesta urmează să fie întors titularului dreptului. Însă în cazul în care către posesor se va înainta o acţiune de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului său prezumat. Însă faptul posesie va fi considerat ca o prezumţie a dreptului de proprietatea pînă în momentul dovedirii contrariului. Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că îi aparţin careva drepturi asupra bunului deţinut de posesor.

Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează în toate cazurile. Prezumţia dată nu va opera în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public. În prezent este supus înregistrării dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu va putea invoca în favoarea sa regula conform căreia posesorul este considerat proprietar al bunului. Însă posesorul de bună credinţă a unui bun imobil va dobîndi dreptul de proprietate a bunului posedat în rezultatul uzucapiunii, respectînd prevederile art.332 din prezentul Cod. De asemenea această regulă nu va opera nici în cazurile când bunurile au fost furate, pierdute sau au ieşit într-un alt mod din posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste cazuri se consideră că bunul a ieşit din posesie contrar voinţei posesorului. Faptul că bunul a fost furat, pierdut sa a ieşit în alt mod contrar voinţei proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul. Pînă nu va fi dovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului.

Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător în toate cazurile va putea invoca regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului, chiar şi atunci cănd banii şi titlurile de valoare la purtător au fost furaţi, pierduţi sau au ieşit din posesia posesorului în alt mod fără via lui.

2. În alin. 2 din această normă se stipulează că „se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat”. Pornind de la prevederile alin 1 din acest articol, constatăm că posesorul anterior nu poate fi considerat proprietar, fiindcă posesorul nu este considerat proprietar ci doar în virtutea dispoziţiei legii (alin. 1 al art. 305 din Codul Civil) el se prezumă a fi proprietar. De aceia alin. 2 din art. 305 urmează a fi înţeles în sensul că prezumţia de proprietate operează şi pentru un fost posesor, pentru durata posesiei. Esenţa unei asemenea prevederi, constă în faptul că fostul posesor, fiind prezumat ca fiind proprietar, acestuia i se vor produce toate efectele juridice ale regulii invocate mai sus.

Articolul 306. Prezumţia de posesiune neîntreruptă
Dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.
Această normă dispune că cel ce posedă la începutul şi la sfârşitul unei perioade se prezumă că a posedat neîntrerupt. Necesitatea unor asemene reglementări apare în materie de uzucapiune, adică pentru calcularea termenului necesar pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate ca rezultat al posesiei de bună credinţă pe o numită perioadă de timp.

Articolul 307. Posesiunea de bună-credinţă
(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată.

(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altă persoană cu drept preferenţial înaintează posesorului pretenţii întemeiate.
1.Posesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpânire de calitate superioară. Buna credinţă este un element subiectiv, şi constă în convingerea posesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege , este un titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitorul definind posesia de bună-credinţă a spus că aceasta va opera în cazurile în care a) persoana posedă bunul legitim şi b) posesorul se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Prevederea „persoana care posedă legitim” utilizată de legiuitor în art. 307, urmează a fi înţeleasă în sensul persoanei care posedă în baza unui just titlu. Din conţinutul art. 307 alin 1 reiese că posesia de bună credinţă este mai mult decât o posesie, este o proprietate al cărei titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Aşa va fi cazul posesorului care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze. Neavînd dreptul de proprietate, cel ce a înstrăinat bunul, nu putea nici să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips habet” nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparţine. Posesorul care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, a procedat în mod just, (de aicea şi denumirea actului - just titlu ), folosind această cale pentru a dobândi dreptul de proprietate. Anume în acest sens titlul său, adică a posesorului, este just, deşi, actul este nul dintr-o cauză determinată. Posesorul, ignorând cauza nulităţii titlului său, este considerat în virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună credinţă. La fel, după cum am afirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Aceasta înseamnă că deşi posesorul nu a dobândit bunul în baza unui just titlu, totuşi el poate a fi îndreptăţit de a fi considerat ca posesor cu bună credinţă, fiindcă comportarea lui la dobândirea bunului nu a fost contrară ordinii publice, conformându-se esenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice. Codul civil atribuie posesiei de bună credinţă mai multe efecte juridice, care vor fi analizate ulterior (vezi în acest sens şi comentariile la art. 310- care de fapt este o completare a acestei norme; art. 311, art. 332 şi 333 din Codul Civil).

2. După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă în cazurile posesiei bunului în baza unui just titlu sau când va putea fi îndreptăţit de a poseda bunurile. Buna - credinţă presupune, deci, că posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi aparţine altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia. Dacă titularul dreptului de proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sau înaintează alte pretenzii temeinice către acesta, atunci din acest moment posesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-credinţă, ci va fi de rea – credinţă, fiindcă îi este comunicat că posedă un bun, pe care la dobândit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l înstrăineze. Deci, buna - credinţă încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său.

Articolul 308. Revendicarea de către posesorul de bună-credinţă

a bunului aflat în posesiune nelegitimă
În cazul în care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să ceară noului posesor, în decursul a 3 ani, restituirea bunului. Această regulă nu se aplică în cazul în care noul posesor are dreptul preferenţial de posesiune. Revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol.
Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează instituţia posesiei. Codul Civil conţine două norme cu caracter general care au drept scop protecţia posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care apără posesia de bună credinţă în caz de deposedarea şi art. 309 – care apără posesia ca stare de fapt în cazurile cînd deşi posesorul nu este lipsit de posesie, totuşi aceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că legiuitorul în ambele aceste cazuri acordă o protecţie doar posesorului de bună – credinţă.

Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul îşi poate apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobîndi posesia când ea a fost pierdută.

După cum am afirmat puţin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acţiunile posesorii, se justifică prin aceea că, în mod obişnuit, posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit şi dreptul de proprietate.

Posesia şi proprietatea se află de obicei în mîinile aceluiaşi individ. În acest caz relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una de cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun al său, protejarea posesiei este un echivalent funcţional al protecţiei proprietăţii.

În art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei în cazul în care posesorul a fost deposedat de bun. În aceste cazuri, posesorul de bună credinţă are posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiţii. Acţiunea privind restituirea posesiei bunului trebuie înaintată în decurs de trei din momentul deposedării, adică este o acţiune prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm acţiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apără dreptul de proprietate şi această acţiune prevăzută în art. 308 cu ajutorul căreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări dreptului de proprietate cu ajutorul acţiunii în revendicare urmează să se demonstreze dreptul de proprietate asupra bunului, în schimb în cazul acţiunii de restituire a posesiei (această acţiune mai este numită acţiune în reintegrare), se a dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanţa judecătorească urmează să satisfacă acţiunea privind restituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că persoana a posedat bunul, fără a cere dovada dreptului. Dovada posesiei se poate face cu depoziţiile martorilor.

Legiuitorul în art. 308 a stipulat că posesorul de bună – credinţă nu va putea cere restituirea bunului „în cazul în care noul posesor are un drept preferenţial de posesie”. În opinia noastră este vorba nu despre „un drept preferenţial de posesie” ci despre un drept superior de posesie. Drept superior de posesie îl au acele persoane care sunt îndreptăţite să posede bunul în baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul, precum şi acele persoane care au devenit posesori de bună – credinţă fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a abandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de un alt posesor, iar ulterior primul posesor doreşte să-şi restituie posesia). În ambele aceste cazuri acţiunea de restituire a posesiei urmează a fi respinsă.

Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol”, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate. De aceia în toate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia bunului în rezultatul aplicării violenţei sau a dolului posesorul va avea la dispoziţie acţiunea în reintegrare cu ajutorul căreia îşi va redobândi posesia. O asemenea prevedere ne impune a face concluzia că acţiunile posesorii pot fi înaintate atât asupra terţilor cât şi asupra proprietarului. Deci, proprietarul nu este îndrept să-şi ea bunul său de la chiriaşi, sau de la uzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe aceştia să-şi exercite posesia dacă acesta se împotrivesc. Proprietarul poate numai printr-o acţiune în revendicare să-şi restituie imobilul, sau să-l oblige pe posesor la anumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşi acţiuni împotriva terţilor, care îl deranjează.