Articolul 280. Pretentiile imprescriptibile extinctive
Sint imprescriptibile extinctiv pretentiile:
a) privind apararea drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel;
b) deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii persoanei. In acest caz, se repara prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3 ani.
1. Termenul de prescripţie se aplică faţă de majoritate araporturilor juridice şi este chemat nu numai să disciplineze părţile, dar şi să acorde raporturilor patrimoniale o stabilitate în viitor. Probabil, că nu se poate contractul încheiat sau dreptul subiectiv căpătat a-l lăsa pentru o perioadă îndelungată sub riscul contestării din partea terţelor personae, iar patrimonial – sub pericolul confiscării. Cu trecerea unei perioade de timp îndelungate din momentul achiziţionării proprietăţii, chiar şi persoana, care administrează legitim bunul, ar putea în cazul apărării dreptului său să se confrunte cu duficultăţi în soluţionarea litigiului din cauză insuficienţei de probe : unii martori au plecat, alţii s-au îmbolnăvit grav sau au decedat, terţii ar putea uita despre fapte, documentele ar putea fi pierdute. De aceste şi multe altele motive se explică faptul, că apărarea majorităţii drepturilor subiective este limitată în timp de un termen determinat, stabilit de lege. Expirarea lui stinge posibilitatea exercitării forţate a dreptului prin judecată sau alt organ jurisdicţional.
2. Dar, asupra unor raporturi civile, prescripţia nu se răsfrînge. Ea nu este aplicabilă în pretenţiile ce decurg din raporturile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel. Articolul comentat prevede nu unele execpţii de la prevederile institutului termenului de prescripţie, ci neaplicarea acestui institut în general. Pretenţiile, asupra cărora prescripţia nu se răsfrînge, sunt stabilite mai întîi de toate în art. 280 CC RM. Acestea în primul rind cererile de apărare a drepturilor care, după regula generală, nu sunt limitate în timp. Aşa, prescripţia extinctivă nu se răsfrînge asupra cererilor deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea depunerilor. Relaţiile de deposit în instituţiile financiare sunt prevăzute, ca regulă, pe un termen îndelungat al păstrării lor şi o astfel de prevedere este îndreptată spre apărarea drepturilor deponenţilor. P.”b” art. 280 CC RM trebuie înţeles în mod extensiv, deoarece prescripţia nu este aplicabilă atît asupra pretenţiilor de restituire a depunerilor, dar şi de repartizare a veniturilor primite ca rezultat al depunerilor, în formă de procente sau căştiguri. Tipul depozitului nu este relevant.
P,”c” art. 280, stabileşte că prescripţia nu se aplică în ceea ce priveşte la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii persoanei. Tot aici este prevăzut că se repara prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3 ani. După sensul acţiunii, în acest caz este aplicabil termenul general de prescripţie ( art. 267 CC RM), dar calcularea termenului este efectuată după regulile pretenţiilor continuie, dreptul la înaintarea cărora apare nu simultan ( comentriul art. 272 CC RM). Trebuie de atras atenţia că p.”c” art. 280 CC RM se răsfrînge asupra raporturilor juridice, apărute ca rezultat al cauzării de prejudiciu sănătăţii şi vieţii şi norma dată este cuprinsă în cartea I a CC RM “Dispoziţii generale”. În capitolul XXXIV CC RM “OBLIGATIILE CARE SE NASC DIN CAUZAREA DE DAUNE”, se conţine art. 1424, în care se prevede, că actiunea in reparare a prejudiciului se prescrie in termen de 3 ani incepind cu momentul in care persoana vatamata a cunoscut sau trebuia sa cunoasca existenta prejudiciului si persoana obligata sa-l repare. După logică, avem o colizie între două norme ale dreptului civil (p.”c” art. 280 şi art. 1424 CC RM), care reglementează una şi aceeaşi problemă, adoptate ambele de acelaşi organ legislative. Astfel art. 1424 CC RM nu stipulează că acţiunea lui se răsfrînge asupra pretenţiilor de reparare a prejudiciului cauzat vieţii saă sănătăţii cetăţeanului. La soluţionarea coliziei date trebuie de reieşit din faptul, că sub prejudiciu în cazul capitolului XXXIV CC RM se are în vedere prejudicial material, exprimat în micşorarea patrimoniului pătimitului. Cauzarea de prejudiciu vieţii şi sănătăţii cetăţeanului este o încălcare de lege, care poartă un caracter continuu, adică permanent şi asupra unui astfel de prejudiciu nu se pot răsfrînge prevederile prescripţiei. De aceea asupra pretenţiilor de reparare a prejudiciului cauzat vieţii să sănătăţii, prescripţia nu se răsfrînge şi la soluţionarea astfel de categorii de acţiuni, trebuie de condos de prevederile p.”c” art. 280 CC RM, iar de art. 1424 CC RM. Prescripţia nu se răsfrînge şi asupra altor cerinţe despre apărarea bunurilor nemateriale şi drepturilor nepatrimoniale. La ele se referă pretenţiile cetăţenilor şi organizaţiilor despre apărarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale, apărarea drepturilor personale ale autorilor ( vezi p.26 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.32 din 9.11.1998 cu modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.12.1999 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei despre despre dreptul de autor şi drepturile conexe”, alin.2 p.20 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.26 din 24.12.2001 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi activităţii de raţionalizator”, ş.a.). Prescripţia nu se răsfrînge şi asupra altor cerinţe, stabilite de lege. De exemplu p.3 art. 217 CC RM stabileşte că asupra nulităţii actului juridic nu se răsfrînge prescripţia. La unele raporturi, legate de elaborarea, ducerea cadastrului bunurilor immobile, termenul de prescripţie de asemenea nu ar fi trebuit să se aplice. Aşa p.1 art. 506 CC RM prevede că sub rezerva prescriptiei dreptului la actiune in fond, actiunea in rectificare este imprescriptibila fata de dobinditorul nemijlocit de rea-credinta si subdobinditorii de rea-credinta care si-au inscris dreptul in folosul lor. Despre neaplicarea termenului de prescripţie este indicat şi în art. 1369 CC RM. Termenul de prescripţie nu se aplică şi faţă de acţiunile nagatorii de apărare a drepturilor proprietarului împotriv atingerilor, nelegate de lipsirea de posesie (art. 376 CC RM) şi asupra altor raporturi, prevăzute de lege.
În legislaţie pot fi special prevăzute cazuri, cînd asupra pretenţiilor de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale prescripţia extinctivă se aplică. Această situaţie este prevăzută de p.2 art. 267 şi p. “a” art. 280 CC RM. Excepţiile de la regula neaplicării prescripţiei extinctive trebuie special prevăzute de lege. O astfel de excepţie este Legea RM privind marcile si denumirile de origine a produselor N 588-XIII din 22.09.1995. Potrivit art. 13 In functie de rezultatele examinarii semnului solicitat, Agentia ia decizia de a publica sau de a respinge cererea, ceea ce se notifica socilicitantului în termen de 10 zile. Potrivit p.2 art.14 al legii menţionate, în cazul in care solicitantul nu este de acord cu decizia Comisiei de apel a Agentiei, el o poate ataca in instanta judecatoreasca de drept comun competenta in termen de 3 luni de la primirea deciziei mentionate. P.7 art. 17 al aceleiaşi legi prevede, că decizia Comisiei de apel a Agentiei poate fi atacata in instanta judecatoreasca in termen de 6 luni de la data adoptarii ei. Potrivit p.6 art. 35 al Legii RM cu privire la protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 991 din 15.10.1996, persoanele care nu sint de acord cu decizia Comisiei de Apel a Agentiei au dreptul sa sesizeze instanta judecatoreasca de drept comun
competenta in termen de 3 luni de la data primirii notificarii. Legislaţia RM prevede şi alte cazuri cînd asupra pretenţiilor de apărare a drepturilor nepatrimoniale termenul de prescripţie nu se aplică.
(1) Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva, debitorul poate refuza executarea obligatiei.
(2) Executarea benevola a obligatiei dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu constituie un act lipsit de temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligatia dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu are dreptul sa ceara restituirea celor executate, chiar daca, la data executarii, nu cunostea faptul expirarii termenului de prescriptie extinctiva. Aceeasi prevedere se aplica si pentru recunoasterea datoriilor conform contractului, precum si pentru garantiile asiguratorii date de debitor.
1. Sensul apărării creditorului se conţine în faptul posibilităţii aplicării forţei faţă de debitorul incorijabil în scopul executării obligaţiei. În legătură cu aceasta, sarcina termenului de prescripţie este în aceea de a limita în timp posibilitatea aolicării măsurilor de onfluienţare împotriva voinţei peroanei obligate. La expirarea Prescripţiei se pierde posibilitatea exercitării forţate a dreptului subiectiv prin intermediul acţiunii. Expirarea termenului de prescripţie acordă pîrîtului posibilitatea contrapunerii cerinţelor reclamantului faptul expirării prescripţiei. În acest caz pretenţiile reclamantului nu vor fi satisfăcute, nu poate fi utilizată procedura compensării.
Dacă termenul de prescripţie a expirat, persoana obligată se eliberează de executarea obligaţiei. Această obligaţie aduce ultimului un cîştig anumit. De exemplu, dacă proprietarul bunului a pierdut dreptul de a cere prin instanţă înapoi bunul aflat în posesia ilegală a terţei personae, atunci după expirarea termenului, începe să curgă prescripţia achizitivă. După expirarea termenului de prescripţie extinctivă şi achizitivă, bunul poate intra în proprietatea posesorului. Astfel bunurile care au rămas la debitor după expirarea prescripţiei, pot să devină obiect al proprietăţii acestuia î baza regulilor de prescripţie achizitivă.
2. Legea nu consideră expirarea termenului de prescripţie drept temei de stingere a dreptului subiectiv al creditorului. Expirarea termenului de prescripţie nu duce la stingera dreptului, ea doar îl lipseşte de posibilitatea exercitării lui forţate. Apare situaţia cînd însăşi dreptul încălcat se păstrează, ca jus nudum. De aceea legea nu exclude că debitorul şi după expirarea termenului de prescripţie poate de sine stătător să execute obligaţia. Aceasta poate fi făcut conştient, cît şi din cauza lipsei cunoştinţelor referitor la efectele juridice ale expirării termenului de prescripţie. Legea nu acordă importanţă juridică faptului că, cunoştea sau nu debitorul despre expirarea termenului de prescripţie. De aceea, independent de motivele ce l-au determinat pe debitor să execute obligaţia după expirarea termenului de prescripţie, el nu este în drept să ceară înapoi ceea ce a executat, cu toate că în momentul executării nu ştia despre faptul că termenul de prescripţie a expirat, cu atît mai mult că ultimul se aplică acum doar la cerere ( art. 271 CC RM).
Executaera, primită de către creditor după expirarea termenului de precripţie, nu poate fi privită ca îmbogăţire fără just temei ( art. 1389 CC RM). Persoana, care benevol a executat obligaţia după expirarea prescripţiei nu este în drept să ceară restituirea bunurilor. Trebuie de avut în vedere şi altceva – executarea benevolă a cerinţelor după expirarea termenului de prescripţie nu poate fi considerată ca donaţie din partea debitorului.
Executarea benevolă a obligaţiei de către debitor după expirarea termenului de prescripţie nu reprezintă acţiune, lipsită de temei juridic. O astfel de executare benevolă nu contravine normelor dreptului civil şi este legală. Legea (art. 281 p.2 CC RM) recunoaşte în aceste cazuri acţiunile fostului debitor ca un fapt juridic, îl examinează ca un temei juridic de primire a executării de fostul creditor şi acordă executării date un caracter ireversibil. Îndeplinirea benevolă stinge faptul expirării termenului de prescripţie. În legătură cu aceasta şi dreptul subiectiv se consideră că nu a fost stins prin prescripţie, ci, prin urmare, el continuă să fie privit de lege ca drept existent.
Articolul 282. Efectele prescriptiei in cazul drepturilor garantate
(1) Prescrierea unui drept garantat prin gaj nu impiedica pe cel indreptatit sa ceara satisfacerea din bunul grevat.
(2) In cazul in care pentru garantare a fost transferat un drept, restituirea nu poate fi ceruta din cauza ca dreptul se prescrie. In cazul proprietatii, restituirea lucrului poate fi ceruta daca dreptul garantat s-a prescris.
(3) Alin.(1) si (2) nu se aplica la prescrierea drepturilor la dobinzi si la alte prestatii succesive periodice.
1.Articolul comentat reglementează aplicarea prescripţiei în cazul garantării executării unei obligaţiuni prin gaj. Gajul poate garanta doar o creanţă valabilă, determinată sau determinabilă. Creanţa greditorului gajist poate consta deci, în dreptul privind rambursarea unei sume de bani de către debitorul gajist, întoarcerea sau transmiterea unui bun, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. Gajul garantează obligaţia propriu zisă, dobănzile ,cheltuielile de urmărire şi de întreţinere a bunulzui gajat.
Pentru asigurarea executării acestor prestaţii, debitorul gajist poate depune în gaj, potrivit art.457, orice bun, universalitaţi de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Potrivit art.8, alin.1 al Legii nr.449-XV din 30.08.2001 cu privire la gaj, obiect al gajului poate fi orice drept patrimonial sau creanţă bănească, inclusiv dreptul de creanţă al debitorului gajist asupra creditorului gajist ( cu excepţia drepturilor legate nemijlocit de persoana debitorului gajist, precum şi drepturile, a căror cesiune este interzisă de lege).
Potrivit art.454 alin.2 gajul este condiţionat în timp de durata obligaţiei principale, dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.
Putem conchide că părţile contractului de gaj pot negocia un termen al contractului relativ îndelungat, astfel cătermenul de executare al obligaţiei principale, inclusiv termenul în care aceasta se va prescrie, potrivit legii, poate fi mult mai redus. Astfel dacă dreptul de creanţă garantat prin gaj s-a prescris, potrivit art.282 alin 1 Cod civil, creditorul gajist poate pretinde satisfacerea creanţei sale din bunul gajat. Important este să nu fie expirat termenul, pentru care a fost constituit gajul or, aceasta va duce la încetarea dreptului de gaj, potrivit art.495,lit.b) al Codului Civil.
Alin.1 al art. Comentat stabileşte dreptul creditorului gajist de a pretinde satisfacerea din bunul gajat, dar nu şi executarea obligaţiei garantate, or, în virtutea art.281 alin.1, expirarea termenului prescripţiei extinctive oferă debitorului oputunitatea de a refuza executarea obligaţiei.
2. Dacă obligaţia de bază este garantată prin transferul unui drept, termenul de prescripţie al căruia expiră, creditorul gajist nu poate invoca acest temei (adică faptul prescrieriiacelui drept), pentru a pretinde restituirea (transmiterea,executarea) a ceea , ce constituie conţinutul obligaţiei de bază (garantate).
De regulă potrivit art.487, alin.1 Cod Civil exercitatea dreptului de gaj poate fi întreprinsă de către creditorul gajist cînd debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a cestuia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege şi contract.Prin urmare dacă legea ori contractul nu prevede expres, exercitarea dreptului de gaj nu poate avea loc înainte de expirarea termenului de executare a obligaţiei, adică înainte de a începe să se prescrie obligaţia principală. Totodată crditorul gajist trebuie să se asigure că dreptul ce i se oferă în gaj nu se va prescri, cel puţin pînă a începe să se prescrie obligaţia principală, or, în acest caz gajarea unui astfel de drept ar fi lipsită de sens.
Dacă obiectul creanţei creditorului gajist este un lucru pe care debitorul gajist trebuie să i-l restituie, atunci primul poate cere restituirea lucrului chiar dacă dreptul garantat, adică dreptul de a cere restituirea acestui lucru s-a prescris.
3.În cazul în care debitorul gajist datorează careva prestaţii succesive periodice sau trebuie să achite creditorului gajist dobînzi, de exemplu pentru angajarea unui credit bancar atunci prescrierea dreptului creditorului gajist de a pretinde executarea acestei obligaţii are drept efect imposibilitatea de a le recupera di contul bunului sau dreptului gajat,(chiar dacă valoarea nbunului ar fi suficientă ar permite pentru a le acoperi).Prin urmare ,în partea ce ţine de dobînzi şi prestaţii periodice ,creditorul gajist poate rămîne fără satisfacere.
Articolul 283. Prescriptia prestatiilor suplimentare
O data cu dreptul principal, se prescrie si dreptul la prestatiile suplimentare legate de dreptul principal, chiar si atunci cind termenul de prescriptie special pentru acest drept nu a inceput sa curga.
1. Obligaţiile în dreptul civil se divid în diverse grupe, inclusive ele se impart în cele de bază şi cele suplimentare(accesorii) obligaţiile suplimentare de obicei asigură executarea corespunzătoare a obligaţiilor principale. De exemplu, obligaţia de achitare a penalităţii sau gajul bunurilor garantează restituirea la timp şi în volum deplin a creditului bancar. Obligaţiile accesorii, după regula generală, depind totalmente de obligaţiile de bază şi işi pierd sensul în absenţa lor. Nulitatea obligaţiei de bază duce la nulitatea obligaţiei accesorii, dacă alt ceva nu este prevăzut de lege. Stingerea obligaţiei de bază în toate cazurile duce la stingerea obligaţiei accesorii.
2.Cu expirarea termenului de prescripţie în obligaţia de bază expiră şi termenul de prescripţie în obligaţia accesorie, apariţia şi existenţa căreia presupune existenţa datoriei de bază, spre exemplu pretenţia de achitare a procentelor a penalităţilor. Astfel de pretenţii se sting prin prescripţie împreună cu datoria de bază indeferent de faptul, achitarea procentelor, a penalităţii este bazată pe lege sau contract, chiar şi în cazul dacîă termenul special de prescripţie pentru ele a expirat sau curgerea acestuia din urmă pentru dreptul respective nici nu a început. Protestele pîrîtului impotriva acţiunii în baza obligaţiei principale, în legătura cu scurgerea termenului de prescripţie, dacă în acest temei în acţiune a fost refuzat, se referă la asigurarea obligaţiei prin gaj, fidejusiune, arvună, adică în cazul respingerii acţiunii pentru motivul omiterii termenului de prescripţie toate cerinţele accesorii deasemenea îşi pierd protejarea juridică, independent de faptul dacă este declarat impotriva lor un protest bazat pe lege sau nu. De aceea toate prevederile despre prescripţie, aplicabile dreptului principal, se răsfrîng şi asupra executărilor accesorii, legate de dreptul principal.
3.Spre deosebire de art.87 CCRM 1964, art.283 CCRM din 06.06.2002 nu conţine lista pretenţiilor suplimentare, faţă de care se poate aplica articolul comentat. Cu toate acestea, în alte norme ale CCRM alături de metode tradiţionale de garantare (penalitate, gaj, arvună şi fideojusiune) sunt prevăzute şi altele: retenţia(art.637 CCRM), garanţia debitorului (art.634CCRM). În conformitate cu art.1290,1300 CCRM obligaţia poate gi garantată prin transmiterea creditorului a creanţelor băneşti(contractul de factoring). Cesiunea creanţei băneşti poate fi utilizată în calitate de modalitate de executare a unei obligaţii a clientului faţă de agentul financiar. Pentru aceasta în contarct se indică obligatoriu că derptul de a cere mijloace băneşti trece la agentul financiar numai în cazul neexecutării obligaţiei garantate prin cererea dată. Mai ales trebuie de indicat asupra unei modalităţi de executare ca garanţia bancară.(art.1246 CCRM). Garanţia bancară, spre deosebire de alte modalităţi de garamtare nu este lagată de obligaţia de bază şi nu-i urmează soarta. Ea nu reprezintă prin sine executare accesorie. Aceasta înseamnă că prevederea conţinută în art. 283 CC RM, nu sunt aplicabile la cerinţele, bazate pe o modalitaet de garantare a executării independentă de obligaţia de bază.
CARTEA A DOUA
DREPTURILE REALE
T i t l u l I
PATRIMONIUL
Articolul 284. Noţiunea de patrimoniu
(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate in bani), privite ca o suma de valori active si pasive strîns legate intre ele, aparţinând unor persoane fizice si juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
(1) În aliniatul întâi al art. 284 găsim noţiunea de patrimoniu. În principiu şi majoritatea literaturii de specialitate defineşte patrimoniul la fel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua în bani. Termenul patrimoniu mai este definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sensul economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.
Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter patrimonial adică să poată să reprezinte a valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia el se menţine atât pe timpul vieţii titularului său cît şi după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţii patrimoniului la persana fizică, şi acest lucru, în principiu, nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică existenţa patrimoniului se subînţelege, în schimb în cazul persoanei juridice legiuitorul pune existenţa persoanei juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului. Atât Codul Civil din 1964 (art. 23), cât şi noul Cod Civil (art. 55), prevăd expres că persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct.
Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare individ este o singură persoană.
Patrimoniul, fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi înstrăinat fiindcă este indisolubil legat de persoană. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului fără ca prin aceasta să-şi înstrăineze însuşi patrimoniul.
(2) Bunurile (care conform prevederilor art.285 alin 1 includ în sine atât lucrurile propriu zise cât şi drepturile patrimoniale) se includ în conţinutul patrimoniului. Prin prevederea alin. 2 al acestei norme, odată în plus se accentuează faptul că patrimoniul este o universalitate juridică.
Articolul 285. Bunurile
(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
-
Sensul termenului “bun”, inclus de legiuitor în art. 285 alin 1, este că el include în sine orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele cât şi drepturile cu privire la acestea. Deci, termenul bun include în sine atât lucrurile cât şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Aşa, spre exemplu, sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare, artistice, invenţiile ect.., dacă au o valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, drepturile de creanţă… .
-
Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură fiind perceptibil prin simţurile noastre, având deci o existenţă materială (terenurile, casele de locuit, alte construcţii, autoturismele…). Uzual, în drept, lucrurile iau numele de bunuri având în vedere avantajele pe care le procură omului. De aceea în majoritatea cazurilor se susţine că prin bunuri se înţelege lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de apropiere, sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice fie al unei persoane juridice. Pornind de la conţinutul art. 285 am putea susţine că orice lucru este un bun , şi nu orice bun este un lucru , deci corelaţia dintre aceste două termene ar fi că bunul este genul iar lucrul este specia
Dostları ilə paylaş: |