Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1383. Refuzul de a compensa cheltuielile gerantului
Gerantul nu poate cere compensarea cheltuielilor daca actele de gestiune sînt făcute contra voinţei geratului ori daca nu corespund intereselor acestuia, cu excepţia cazurilor în care voinţa geratului este contrara legii.
Titlul acestui articol este confuz şi nu corespunde, după părerea noastră, conţinutului său. „Refuzul de a compensa cheltuielile gerantului” ne-ar duce mai degrabă cu gândul la ipoteza în care geratul refuză să restituie cheltuielile în cauză, urmând să fie analizată răspunderea lui în acest caz. În realitate, se discută ipoteza în care intervenientul în afacerile altuia nu are dreptul sau posibilitatea să ceară restituirea cheltuielilor efectuate.

Discutând despre cheltuielile necesare, am spus că acestea se restituie, în principiu, întotdeauna, chiar şi dacă cel ce le-a efectuat este de rea-credinţă. Acest articol instituie o excepţie de la regulă, stipulând contrariul, adică că pseudo-gerantul (am mai discutat acest aspect, dacă există opoziţie nu există gestiune, nu există gestiune nu există gerant) nu are dreptul nici măcar la restituirea cheltuielilor necesare dacă a acţionat împotriva voinţei exprimate sau prezumate a proprietarului. Pe lângă refuzul restituirii cheltuielilor, cel ce intervine în afacerile altuia în astfel de condiţii va fi obligat să repare şi prejudiciul pe care l-ar putea suferi proprietarul cu această ocazie (culpa est immiscere rei ad se non pertinenti). Am analizat aceste aspecte în cadrul alineatului al doilea al art. 1378.

De asemenea, ţinând cont de faptul că opoziţia proprietarului sau voinţa sa individuală cedează uneori în faţa voinţei colective, sociale, refuzul său fiind considerat contrar legii (în cazul refuzului de a executa personal obligaţia de întreţinere şi interzicerea gerantului de a face acest lucru, în cazul în care se refuză intervenţia pentru salvarea vieţii persoanei în cauză), intervenţia va fi considerată gestiune de afaceri cu tot refuzul beneficiarului, urmând ca gerantului să i se restituie cheltuielile necesare şi utile (art. 1382 alin. (1)).

Articolul 1384. Repararea prejudiciului cauzat gerantului
Daca a suferit un prejudiciu în urma acţiunii de înlăturare a unui pericol pentru patrimoniul geratului, gerantul poate cere despăgubiri geratului sau celui care a generat pericolul.
Gerantul are dreptul nu numai la restituirea cheltuielilor pe care le-a efectuat ci şi la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suportat în timpul şi în legătură cu gestiunea întreprinsă. Putem remarca iarăşi că acest text nu se va aplica gestiunilor atipice de salvare a persoanelor şi nu a bunurilor. Textul este foarte clar: „… înlăturare a unui pericol pentru patrimoniul geratului”. Prin urmare, dacă cineva salvează o persoană (chiar şi împotriva voinţei ei) va exista gestiune de afaceri, iar dacă respectiva persoană va suferi cu ocazia acestor acţiuni de salvare un prejudiciu (pierderi materiale sau chiar leziuni corporale) nu va putea cere despăgubiri, întrucât legea nu prevede această posibilitate. În acest mod, se poate ajunge la situaţii absurde, în care, spre exemplu, două persoane intră într-un imobil în flăcări, una salvează proprietarul de la moarte, cealaltă îi salvează portmoneul (sau orice alt bun), suferind ambele arsuri la fel de grave. Cel care a salvat portmoneul va fi despăgubit conform art. 1384, cel care a salvat viaţa proprietarului se va mulţumi cu faptul că a gestionat „afacerea” altuia şi va regreta faptul că nu a salvat el portmoneul, întrucât nu există vreun text de lege care să-i permită şi lui să fie despăgubit.

Judecătorul ar putea, în principiu, înlătura această situaţie profund inechitabilă, acordând dreptul la despăgubiri şi celui care a salvat viaţa, numai că acest lucru se va putea face prin încălcarea acestei dispoziţii legale, fiind că nici măcar forţând interpretarea textului nu putem include viaţa în „patrimoniul geratului”.

Revenind la gestiunea tipică, în care se discută patrimoniul geratului, observăm că despăgubirile pot fi cerute geratului (lucru firesc, lui profitându-i gestiunea) cât şi „celui care a generat pericolul”. Această exprimare a legiuitorului ar putea genera în practică pericole la fel de mari, întrucât nu se face nici o referire la vinovăţia celui care a generat pericolul. Ori, nu sunt excluse situaţiile în care cineva generează un pericol fără a fi vinovat de acest lucru şi fără a putea fi ţinut responsabil de producerea prejudiciului, urmare a acelui pericol. Să apelăm la un alt exemplu pentru a clarifica ipoteza: un cal, înhămat la o trăsură, se sperie de un pieton, care nu face nimic în acest sens, şi o ia la fugă, fără a putea fi controlat de vizitiu; o altă persoană altruistă şi curajoasă opreşte animalul, ocazie cu care suferă multiple leziuni şi prejudicii materiale, dar mai şi dobândeşte calitatea de gerant. De la cine îşi va recupera prejudiciul? Simplu. Gerantul are două posibilităţi, fie de la gerat fie de la pietonul respectiv care „a generat pericolul”. Totul este firesc în legătură cu prima variantă. În ceea ce priveşte cea de-a doua variantă, lucrurile se complică. Pietonul nu a comis vreo faptă ilicită, el îşi exercita cu bună-credinţă şi fără a abuza în nici un fel un drept de-al său. Proprietarul atelajului nu s-ar putea îndrepta cu succes împotriva lui pentru recuperarea prejudiciului suportat întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale (art. 1398 Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale, alin. (1)). În schimb gerantul ar avea sorţi de izbândă, întrucât pietonul a generat pericolul şi sunt îndeplinite condiţiile art. 1384. O situaţie bizară. Să fie ea posibilă în temeiul alineatului 2 al art. 1398: „Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege”? Considerăm că răspunsul este negativ, întrucât în art. 1384 nu se prevede expres un asemenea caz, chiar dacă posibilitatea intervenirii lui nu este exclusă.

O revizuire a dispoziţiilor acestui articol n-ar fi un lucru de prisos, fiind chiar binevenită.

Articolul 1385. Răspunderea gerantului
Gerantul răspunde faţă de gerat doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă.
Problema răspunderii gerantului cunoaşte o tratare deosebită de la ţară la ţară. Astfel, în dreptul francez gerantul este responsabil de toate greşelile sale, chiar şi cele ordinare ( «Le gérant est responsable de toutes ses fautes, même ordinaires, appréciées in abstracto (comp. C. civ., art. 1992, al. 1er ; Cass. 1re civ. 3 janv. 1985, Bull. civ. I, no 5, RTD civ. 1985. 574, obs. J. Mestre ; RTD civ. 1986. 142, obs. J. Huet : sac à main trouvé, puis confié à une préposée du magasin et, en définitive, non restitué au propriétaire ; CA Toulouse, 3 juill. 1991, Juris-Data, no 048 663)», Philippe le Tourneau, Gestion d'affaires, Rép. Civ. Dalloz, septembre 2002, pct. 78.). Totuşi, după cum remarcă acelaşi autor, aşa cum mandatarul dezinteresat este privit mai blând decât cel salariat atunci când se stabilesc cuantumul daunelor-interese ce decurg din faptele sale comise din culpă sau neglijenţă, la fel şi în cazul gerantului judecătorul poate modera cuantumul acestor daune în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Şi codul german prevede: « Lorsque la gestion d'affaires a pour but d'écarter un péril imminent menaçant le maître, le gérant n'est tenu de répondre que de son fait intentionnel et de sa négligence grossière » ((BGB, art. 680), Philippe le Tourneau, Gestion d'affaires, Rép. Civ. Dalloz, septembre 2002, pct. 78.).

Un text asemănător există şi în codul civil român: art. 990 „Gerantul nu răspunde decât numai de dol, dacă fără intervenţia lui, afacerea s-ar fi putut compromite”.

Art. 988 cod civil rus face trimitere la condiţiile generale a răspunderii delictuale, fără a înlesni în nici un fel răspunderea gerantului.

Codul civil din Québec nu face nici o referire la această problemă, urmând pe cale de consecinţă să fie aplicate dispoziţiile generale care reglementează răspunderea juridică.

Astfel, remarcăm că, legiuitorul moldav este cel mai blând dintre legiuitorii amintiţi, instituind un regim mai favorabil pentru răspunderea gerantului în toate situaţiile: „Gerantul răspunde faţă de gerat doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă”.

Articolul 1386. Obligaţia de restituire a celor primite ca rezultat al gestiunii
Gerantul este obligat sa prezinte geratului o dare de seama despre actele sale, precum si sa predea tot ceea ce a primit ca rezultat al gestiunii.
Acest articol evidenţiază obligaţia gerantului de a da darea de seamă pentru gestiunea întreprinsă şi de a preda geratului tot ceea ce a primit în timpul şi în legătură cu gestiunea. Această obligaţie este similară obligaţiei mandatarului, care este un pic mai detaliată (art. 1041 Obligaţia prezentării informaţiilor şi a dării de seama despre executarea mandatului: „(1) Mandatarul este obligat să transmită mandantului toate informaţiile necesare, să dea lămuririle cerute de mandant asupra executării mandatului, iar la executarea acestuia, să-l informeze neîntârziat şi să prezinte darea de seama”).


Articolul 1387. Drepturile şi obligaţiile îzvorîte din actele fără mandat
Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele necesare si utile săvîrşite în interesul unei alte persoane fără mandatul ei iau naştere pentru persoana în al cărei interes au fost săvîrşite aceste acte.
De multe ori pentru a gestiona ca „un bun proprietar” afacerile altuia, gestionarul pe lângă cheltuielile pe care le efectuează sau prejudiciile pe care le suportă, poate şi trebuie să încheie anumite acte juridice. Acest articol are menirea de a reglementa problema acestor acte juridice. Soluţia găsită de legiuitor (de fapt, soluţia este preluată ad literam (mai puţin virgulele) din art. 444 Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele săvîrşite fără mandat, din vechiul cod civil: „Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele necesare şi utile, săvîrşite în interesul unei alte persoane fără mandatul ei, iau naştere pentru persoana, în interesul căreia s-au săvîrşit aceste acte”) este şi ea inspirată din contractul de mandat. Drepturile, dar mai ales, obligaţiile, rezultate din actele juridice „necesare şi utile” încheiate în interesul geratului (în vechiul cod civil această noţiune nu era cunoscută, iar redactorii noului cod au omis sau nu au dorit să actualizeze textul), „iau naştere pentru persoana în al cărei interes au fost săvîrşite aceste acte”, adică a geratului. Aşadar, obligaţiile nu se nasc în sarcina gerantului, ci direct în sarcina geratului, care urmează să le execute după ce va afla despre gestiunea întreprinsă în interesul lui. Nefiind obligat personal, nu există nici o raţiune pentru prevederea unui mecanism de descărcare a gerantului de aceste obligaţii, întrucât această descărcare se realizează de drept, în temeiul acestui articol.

Articolul 1388. Neaplicarea dispoziţiilor privind gestiunea de afaceri
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplica acţiunilor săvîrşite în interesul unor alte persoane de cel care a acţionat cu convingerea că gestionează propriile afaceri şi nici acţiunilor săvîrşite de autorităţile publice pentru care astfel de acte ţin de domeniul lor de activitate.
Încă din dispoziţiile alineatului întâi al articolului 1378 am dedus că nu poate exista gestiune de afaceri atunci când o persoană gestionează afacerile altuia considerând în mod eronat că-şi gestionează propriile afaceri. Un element important în construcţia gestiunii de afaceri este intenţia de a interveni în afacerile altuia pentru evitarea producerii unor pagube, fără a fi obligat în vreun fel la aceasta, adică într-un spirit de întrajutorare, altruist, civic. Nu există nici urmă de altruism în gestionarea afacerilor proprii, chiar dacă ele sunt proprii numai în aparenţă. În acest caz nu-şi au aplicare normele gestiunii de afaceri, după cum statuează expres acest articol, ci se vor aplica dispoziţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Teza finală a acestui articol mai scoate în evidenţă un caz în care nu putem aplica dispoziţiile gestiunii de afaceri – acţiunile săvârşite de autorităţile publice pentru care astfel de acte ţin de domeniul lor de activitate (această teză este inspirată de art. 980 alin. (2) al codului civil rus, care, însă, beneficiază de o redactare superioară). Gestiunea de afaceri este inconciliabilă cu noţiunea de obligaţie, mai exact, cu obligaţia de acţiona într-un anumit fel în acele situaţii. Ea este spontană, pe când în cazul autorităţilor publice, vizate de acest articol, prin chiar constituirea şi menţinerea lor s-a prevăzut necesitatea şi implicit obligaţia de a acţiona în modul prescris de lege în anumite situaţii. Prin urmare, în acele cazuri nu se va pune problema existenţei unei gestiuni de afaceri ci a îndeplinirii unei obligaţii.

Capitolul XXXIII

IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA

Articolul 1389. Dreptul de a cere restituirea prestatiei
(1) Persoana care, fara temei legal sau contractual, a dobindit ceva (acceptant) ca urmare a executarii unei prestatii de catre o alta persoana (prestator) sau a realizat in alt mod o economie din contul altuia este obligate sa restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Nu este relevant faptul daca imbogatirea fara justa cauza a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre parti, a unui tert sau ca urmare a unei cauze independente de vointa lor.

(2) Persoana care, intru executarea unei obligatii prezente sau viitoare, a prestat ceva altuia poate cere restituirea prestatiei daca:

a) temeiul raportului obligational a decazut ulterior;

b) obligatia este blocata de o exceptie care exclude pe termen lung posibilitatea executarii ei.

(3) Pretentia de restituire este exclusa daca:

a) prestatia a corespuns unei obligatii morale;

b) acceptantul va dovedi ca prestatorul stia despre inexistenta obligatiei, dar a executat totusi prestatia sau ca acesta a prestat in scopuri filantropice si de binefacere;

c) pretentia de restituire a celor prestate intru executarea unui contract nul ar contraveni scopului protector al normei care a instituit nulitatea.
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit, care conform prevederilor Art.8 generează drepturi şi obligaţii pentru participanţii la raporturi juridice civile. Norma comentată porneşte de la principiul echităţii şi instituie regula, potrivit cărei orice persoană care şi-a majorat patrimoniul său prin reducerea corelativă a patrimoniului altei persoane fără a fi îndreptăţită de un temei juridic este obligată să restituie ceea ce nu-i aparţine. Tradiţional, aceste raporturi sunt denumite îmbogăţire fără justă cauză.

Creditorul obligaţiei respective este numit prestator, iar debitorul - acceptant. În calitate de acceptant şi prestator pot figura orice persoană juridică şi fizică, inclusiv incapabilii, or deseori îmbogăţirea fără justă cauză nu depinde de voinţa dobînditorului.

Îmbogăţirea fără justă cauză presupune de fiecare dată o majorare a patrimoniului dobînditorului din contul patrimoniului prestatorului. Majorarea se poate produce în rezultatul acţiunilor prestatorului (executarea unei obligaţii inexistente, supraplata, achitarea repetată a preţului contractului, achitarea unei sume din greşeală, prestarea unui serviciu nedatorat, etc) care sunt urmate fie de transmiterea dreptului de proprietate, fie a posesiei şi/sau folosinţei asupra unui bun, fie transmiterea altui drept patrimonial. În anumite situaţii îmbogăţirea fără justă cauză se poate produce în rezultatul dispunerii de un bun de către o persoană neautorizată (Art. 1397).

Majorarea se poate produce şi în rezultatul economiei realizate nejustificat de acceptant. Economia reprezintă o majorare a patrimoniului atunci cînd acceptantul trebuia să suporte anumite cheltuieli însă aceasta nu s-a produs fie din considerentul că au fost suportate de o altă persoană, fie că ele nu au fost achitate în general (folosirea de către creditorul gajist a obiectului gajului fără acordul debitorului gajist, utilizarea drepturilor de autor şi conexe o perioadă mai lungă decît cea prevăzută de contract, folosirea bunului de către depozitar fără acordul deponentului, etc).

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic de îmbogăţire fără justă cauză este important ca îmbogăţirea să se producă în lipsa unui temei legal sau contractual. Prin derogare, se va considera îmbogăţire fără justă cauză şi situaţia cînd la momentul îmbogăţirii exista temei juridic, însă ulterior acesta a decăzut (Alin.2).

Normele care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză au drept scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile acestui raport juridic şi joacă un rol protector subsidiar. Ele se aplică în măsura în care creditorul nu dispune de un alt mijloc juridic prin care şi-ar putea recupera pierderea suferită. În cazul în care creditorul poate înainta o acţiune bazată pe alte temeiuri legale (contract, delict, etc.) aplicarea normelor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză se exclude . Astfel, locatorul va putea cere achitarea chiriei de către locatar în baza contractului de locaţiune, iar proprietarul unui bun individual determinat va putea cere restituirea lui de la dobînditorul ilegal pe calea acţiunii în revindecare (Art. 374 -375).

Îmbogăţirea fără just temei se poate produce în rezultatul celor mai diverse fapte juridice. Ea poate fi rezultatul acţiunilor acceptantului (culegerea din greşală a roadei de pe terenul vecin), în rezultatul acţiunilor prestatorului (achitarea repetată a mărfii procurate) sau în rezultatul acţiunilor terţilor (înmînarea de către transportator a încărcăturii altei persoane decît destinatarul). Îmbogăţirea fără just temei poate fi cauzată şi de evenimente. Astfel, suntem în prezenţa unei majorări nejustificate a patrimoniului dacă în rezultatul inundaţiei roadă de pe terenul unei persoane a fost amestecată cu roada vecinului şi nu este posibil de le separat (acensiunea mobiliară). Multitudinea şi diversitatea faptelor juridice care pot genera raportul juridic de îmbogăţire fără justă cauză au fost determinante pentru legiuitor la instituirea normei, potrivit cărei la aplicarea regulilor cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză nu depinde dacă aceasta a fost rezultatul comportamentului părţilor, unui terţ sau a unei cauze independente de voinţa lor.

2. Alin. 2 a normei comentate extinde aplicarea normelor cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză şi asupra situaţiilor cînd la momentul realizării majorării patrimoniului acceptantului exista un temei legal. Restituirea celor prestate în condiţiile alin.2 este posibilă doar dacă temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior sau dacă obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării ei.

Temeiul raportului obligaţional se consideră decăzut dacă după efectuarea prestaţiei nu mai există (dispar) împrejurările care au stat la baza prestaţiei. Aici atribuim anularea hotărîrii instanţei judecătoreşti deja executate, recunoaşterea contractului drept neîncheiat (Art. 679), declararea nulităţii actului juridic, etc. Drept efect al declarării nulităţii actului juridic legea prescrie restituţia prestaţiilor (Art.219), iar forma în care se realizează restituţia este determinată de normele care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

Executarea unei obligaţii se va considera blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării ei în cazurile de forţă majoră (Art. 606). Dacă acceptantul invocă o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării, prestatorul este în drept să ceară restituirea celor prestate în baza normelor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

3. Alin. 3 stabileşte exhaustiv cazurile cînd restituirea prestaţiei în baza normelor cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se exclude.

Nu se admite restituirea prestaţiei dacă aceasta corespunde unei obligaţii morale, în sensul lit.b), alin. 2), Art.517. La aplicarea acestei norme nu contează dacă plata a fost efectuată fără temei juridic sau dacă temeiul juridic a decăzut ulterior. Important este să se constate că prestatorul are o obligaţie morală faţă de acceptant şi că prestaţia oferită corespunde acestei obligaţii morale.

Astfel, unchiul nu va fi obligat să restituie prestaţia acceptată fără temei legal de la nepotul său, în cazul în care are nevoie de întreţinere. Deşi nepotului nu i se poate imputa vreo obligaţie legală de întreţinere a unchiului, acesta are o obligaţie morală de întreţinere. Existenţa obligaţiei morale a prestatorului faţă de acceptant este recunoscută în acest caz drept temei juridic suficient pentru reţinerea prestaţiei efectuate.

Restituirea prestaţiei se exclude şi în situaţiile cînd prestatorul ştia despre lipsa obligaţiei, însă în pofida acestui fapt a prestat ceea ce nu datora. Sarcina probaţiei este pusă pe seama acceptantului, care este ţinut să dovedească că prestaţia a fost oferită nu din greşeală de către prestator, ci ştiind cu desăvîrşire că nu este obligat, el a prestat benevol şi conştient. Cea mai mică eroare (de fapt sau de drept) a prestatorului exclude posibilitatea reţinerii prestaţiei de către acceptant în temeiul lit. b), alin.3).

Prestatorul nu va putea cere restituirea prestaţiei nici în cazurile cînd acceptantul va dovedi că primul a prestat cu intenţia de a gratifica în scopuri filantropice şi de binefacere. Scopurile filantropice se determină conform prevederilor art.2 al Legii 1420/2002.

Lit. c) a alin.3 exclude posibilitatea restituirii prestaţiei efectuate pentru executarea unui contract nul în cazurile cînd restituirea ar contraveni scopului protector a normei care a instituit nulitatea. Aceasta normă urmează a fi aplicată în cazurile cînd legea stipulează consecinţe confiscatorii ale nulităţii actului juridic, altele decît cele prevăzute de Art. 219 şi reprezintă o sancţiune pentru încălcarea prohibiţiilor legale.

Articolul 1390. Restituirea prestatiei conditionate
(1) Cel care presteaza ceva altuia nu pentru executarea unei obligatii, ci cu intentia, recunoscuta de acceptant, de a-l determina pe acesta la o anumita conduita poate cere restituirea prestatiei daca acceptantul nu a avut conduita urmarita de cel care a prestat.

(2) Pretentia de restituire a prestatiei conditionate este exclusa cind:

a) atingerea scopului era imposibila de la bun inceput si prestatorul cunostea aceasta;

b) prestatorul, contrar principiilor bunei-credinte, a impiedicat atingerea scopului.
Norma comentată se referă la situaţiile cînd prestatorul, fără a avea vreo obligaţie faţă de acceptant prestează acestuia cu scopul de al determina să aibă o anumită conduită. Pentru a se considera o prestaţie condiţionată, acceptantul trebuie să cunoască intenţia prestatorului de al determina să aibă un anumit comportament. Dacă acceptantul nu a avut conduita aşteptată de prestator, vom fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză şi acceptantulva fi ţinut să restituie tot ce a primit.

Alin.2 stabileşte cazurile cînd pretenţia de restituire a prestaţiei condiţionate se exclude, deşi se întrunesc condiţiile prevăzute de alin.1 a normei comentate. Astfel, prestatorul nu va putea pretinde restituirea prestaţiei dacă atingerea scopului său era imposibil de la bun început şi el era în cunoştinţă de cauză, precum şi dacă, atingerea scopului a fost împiedicat de comportamentul prestatorului.

Articolul 1391. Restituirea prestatiei facute in urma constringerii sau amenintarii
Cel care presteaza nu in scopul executarii unei obligatii, ci in urma constringerii sau amenintarii poate pretinde restituirea prestatiei, cu exceptia cazului in care acceptantul dovedeste ca avea un drept asupra prestatiei.
Art.1391 stabileşte dreptul prestatorului care a prestat în rezultatul constrîngerii sau ameninţării din partea unui terţ, altul decît acceptantul prestaţiei. În principiu, ameninţarea şi constrîngerea reprezintă acţiuni ilicite. Dacă prestaţia este făcută persoanei care a ameninţat sau a constrîns, pentru restituirea prestaţiei se vor aplica normele care reglementează răspunderea delictuală.

Dreptul prestatorului de a pretinde restituirea prestaţiei făcute în rezultatul ameninţării sau constrîngerii este exclus dacă acceptantul va dovedi că are dreptul asupra prestaţiei.