Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1399. Răspunderea între părţile contractante.
Prevederile prezentului capitol se aplică şi în cazul prejudiciului cauzat în raporturile contractuale, cu excepţia situaţiilor în care se aplică prevederi referitoare la răspunderea debitorului pentru neexecutarea contractului şi reglementări speciale pentru anumite contracte.

Articolul în cauză stabileşte coraportul dintre normele ce reglementează răspunderea contractuală şi ce a delictuală. Astfel, răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe când răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. De aici şi consecinţa că ori de câte ori, în dreptul nostru civil, nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Articolul 1400. Prevenirea prejudiciului.
(1) Pericolul cauzării în viitor a unui prejudiciu dă temei interzicerii faptelor care pot genera un astfel de pericol.

(2) Dacă prejudiciul este o consecinţă a exploatării întreprinderii, instalaţiei sau a unei activităţi de producţie ce continuă să cauzeze daune sau să ameninţe cu producerea unui nou prejudiciu, instanţa de judecată poate să oblige pârâtul, pe lângă repararea prejudiciului, să-şi înceteze activitatea dacă încetarea nu contravine interesului public.
1. Răspunderea delictuală are ca scop repararea prejudiciului cauzat. Deseori, însă, se întâlnesc situaţii când prejudiciul n-a fost cauzat, dar există pericolul cauzării lui. Apărarea drepturilor subiective ale persoanelor care pot fi afectate negativ se face prin aplicarea unor măsuri de prevenire a prejudiciului.

Regula ce se conţine în art. 1400 îndeplineşte mai întâi de toate o funcţie preventivă, asigurând apărarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor. Suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui constituie, potrivit art. 11 Cod civil, o metodă de apărare a drepturilor civile. Posibilitatea producerii în viitor a unui prejudiciu constituie motiv suficient pentru a se putea adresa instanţei de judecată, cerând suprimarea acţiunilor ce creează un asemenea pericol.

2. Dacă alineatul 1 al art. 1400 Cod civil prevede posibilitatea suprimării acţiunilor ce creează pericolul cauzării prejudiciului, fără ca acesta să fi fost cauzat, atunci alineatul 2 cuprinde situaţia când activitatea de exploatare a întreprinderii, instalaţiei sau a unei alte activităţi de producţie a cauzat daună şi continuă să cauzeze sau să ameninţe cu producerea unui nou prejudiciu. În acest ultim caz pericolul cauzării prejudiciului se află în legătură cu obligaţia delictuală existentă.

3. Pentru a înceta activitatea ce continuă să cauzeze sau să ameninţe cu cauzarea daunei, pericolul trebuie să fie real. Cererea cu privire la încetarea activităţii de exploatare a întreprinderii, instalaţiei sau a unei activităţi de producţie ce continuă să cauzeze sau să ameninţe cu cauzarea daunei poate fi respinsă dacă încetarea contravine interesului public. Interesul public este o noţiune destul de dificilă de a fi precizată şi definită, cuprinzând ceea ce apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, ce asigură dezvoltarea economiei şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.

Articolul 1401. Prejudiciul cauzat în stare de legitimă apărare.
(1) Nu este pasibil de reparare prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare.

(2) Dacă în timpul apărării împotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.
1. Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat astfel. Legislaţia civilă nu defineşte legitima apărare, urmând să apelăm la cea existentă în Codul penal (art. 36). Astfel, nu urmează a fi reparat prejudiciul cauzat de o persoană în timpul apărării împotriva unui atac periculos îndreptat asupra sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public.

Cauzarea prejudiciului cu depăşirea limitelor legitimei apărări se consideră a fi ilicită. În acest caz autorul faptei ilicite va fi obligat să repare integral sau parţial prejudiciul dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la agravarea lui.

2. În situaţia în care, în timpul apărării împotriva unui atac injust, prejudiciul a fost cauzat unei terţe persoane, autorul prejudiciului se exonerează de răspundere dacă acţiunile se califică legitimă apărare. În asemenea caz obligaţia de reparare a prejudiciului va fi pusă în sarcina atacatorului.

Articolul 1402. Prejudiciul cauzat în caz de extremă necesitate.
(1) Prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea.

(2) Luând în consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de judecată poate obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate exonera de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atât autorul prejudiciului, cât şi terţa persoană.

(3) Prejudiciul produs în urma stingerii sau localizării unui incendiu va fi repart de autorul incendiului.
1. Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deşi este considerată licită, nu înlătură obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara. Aceasta se explică prin faptul că se prejudiciază o persoană care nu săvârşeşte acţiuni ilicite şi care devine persoană vătămată în virtutea unor împrejurări întâmplătoare.

Definiţia extremei necesităţi o găsim în art. 38 Cod penal. Ţinând cont de ea putem afirma că în caz de extremă necesitate persoana a cauzat prejudiciu pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

2. Debitor în obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat în caz de extremă necesitate este autorul faptei dăunătoare. În situaţia în care acţiunile prejudiciabile au fost săvârşite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane, legea oferă instanţei de judecată posibilitatea de a adopta şi o altă soluţie. În acest caz instanţa poate obliga terţa persoană, în interesul căreia a acţionat autorul prejudiciului, să repare dauna, sau poate exonera de răspundere, integral sau parţial terţa persoană şi pe autorul prejudiciului.

3. Persoana care acţionează în stare de extremă necesitate şi cauzează prejudiciu în legătură cu stingerea sau localizarea unui incendiu, se exonerează de obligaţia de reparare a prejudiciului astfel cauzat. Sarcina reparării prejudiciului în asemene caz revine autorului incendiului.

Articolul 1403. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
(1) Comitentul răspunde de prejudiciul cauzat cu vinovăţie de prepusul său în funcţiile care i s-au încredinţat.

(2) Comitentul conservă dreptul de regres contra prepusului. Prepusul se poate exonera dacă va dovedi că s-a conformat întocmai instrucţiunilor comitentului.
1. Norma respectivă consacră răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său. Instituirea unei asemenea răspunderi se justifică prin faptul că prepusul îndeplinind funcţiile încredinţate, apare în calitate de reprezentant legal al comitentului. Ca urmare a acestui fapt se prezumă că prejudiciul cauzat de prepus în exerciţiul funcţiilor încredinţate se consideră a fi cauzat prin acţiunile comitentului.

2. Răspunderea comitentului se angajează în prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii delictuale (prejudiciul, fapta ilicită a prepusului, raportul cauzal între fapta prepusului şi prejudiciu, vinovăţia acestuia), precum şi a unor condiţii speciale: a) existenţa unui raport de subordonare între comitent şi prepus; b) cauzarea prejudiciului de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.

3. Raporturile de subordonare sunt acele raporturi în care comitenţii au dreptul să de a ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcţii sau activităţi, pe care executanţii se obligă să le realizeze. Pentru angajarea răspunderii comitentului este necesar ca raportul de subordonare să existe la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către executant. Astfel, va repara prejudiciul chiar dacă în momentul depunerii cererii de către persoana vătămată sau examinării cauzei de către instanţa de judecată autorul prejudiciului a încetat de a mai fi prepusul său.

Izvorul principal al raporturilor de subordonare este contractul de muncă. Angajatorul a repara prejudiciul cauzat din vina angajaţilor săi permanenţi, temporari sau sezonieri. În cazul în care a avut loc o detaşare a salariatului la o altă întreprindere, pe o anumită perioadă de timp, raportul de subordonare se stabileşte faţă de persoana care are dreptul de a da indicaţii salariatului în vederea îndeplinirii lucrării respective. Prejudiciul se va repara de persoana la care s-a făcut detaşarea, deoarece ea exercită efectiv supravegherea şi controlul activităţii salariatului. Raportul de subordonare nu se naşte, de regulă, în baza unor contracte civile. Pot exista excepţii de la această regulă. Astfel, mandatul poate genera raporturi de subordonare în măsura în care în contract se stabileşte o subordonare deplină a mandatarului faţă de mandant.

4. Prejudiciul se consideră cauzat de către executant în cadrul îndeplinirii funcţiilor încredinţate de comitent dacă executantul a acţionat, atunci când a săvârşit fapta prejudiciabilă, în interesul comitentului, în limitele funcţiilor şi însărcinărilor încredinţate şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent. Dacă este întrunită această condiţie, se exclude dreptul de regres a comitentului împotriva prepusului. Pentru a exclude regresul prepusul trebuie să probeze că, cauzând prejudiciu, s-a conformat întocmai instrucţiunilor comitentului.

Comitentul nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat de executant prin faptele ce nu au nici o legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia.

Articolul 1404. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţie de răspundere.
(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave.

(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate în alin. (1).

(3) Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenţie ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale.

(4) În cazul în care o autoritate publică are o obligaţie impusă de un act adoptat în scopul protecţiei contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntâmpinat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului când autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.

(5) Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege.

1. Articolul 1404 Cod civil se include în complexul reglementărilor menite să apere drepturile subiective ale persoanelor de lezarea lor prin acte administrative, care include art. 53 din Constituţia RM şi Legea contenciosului administrativ din 10.02.2000 /MO al RM nr.57-58, 2000.

Pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat printr-un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sunt necesare condiţiile generale ale răspunderii delictuale, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal şi vinovăţia. În materia respectivă fapta ilicită dispune de unele particularităţi. Fapta ilicită poate fi o acţiune sau o inacţiune. Fapta ilicită este o acţiune atunci când prejudiciul se cauzează persoanei prin emiterea unui act administrativ ilegal care a fost anulat de instanţa de judecată. Fapta ilicită este inacţiune atunci când drepturile subiective se lezează prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere.

Dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii persoana prejudiciată poate pretinde repararea pagubei exclusiv de la autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar (vezi art. 1414 Cod civil) cu autoritatea publică în cazul în care se probează că ea intenţionat sau din culpă gravă a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă.

2. Dreptul la repararea prejudiciului îl au atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Persoanele juridice pot pretinde numai repararea prejudiciului patrimonial, pe când persoanele fizice au dreptul şi la compensarea daunei morale. Dauna morală este o noţiune incompatibilă cu cea de persoană juridică, care constituie o formaţiune fictivă, ce nu poate suporta, suferinţe fizice şi psihice.

3. Dreptul la repararea prejudiciului se exclude în situaţia în care persoana vătămată a omis, intenţionat sau din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale. Aceasta este o sancţiune specifică aplicată faţă de persoana vătămată pentru neexecutarea obligaţiei de a lua măsuri raţionale care a contribui la evitarea producerii prejudiciului. Atunci când se emite un act administrativ ilegal sau nu se soluţionează în termen o cerere, persoană vătămată trebuie să întreprindă măsuri preventive de înlăturare a prejudiciului. Măsurile de înlăturare a prejudiciului se rezumă la săvârşirea unor acţiuni raţionale în împrejurările date. De exemplu, dacă o marfă este sechestrată ilegal, persoana vătămată nu va putea cere repararea venitului ratat în măsura în care a avut posibilitatea reală de a obţine o marfa similară din altă sursă.

4. Persoana vătămată poate cere repararea daunei o dată cu anularea actului ilegal. În acest caz competenţa de soluţionare a cererii de reparare a daunei aparţine instanţei de contencios administrativ. În cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere despăgubiri, cererea cu privire la repararea prejudiciului se soluţionează de către instanţa de drept comun.

5. Alin. 4 art. 1404 Cod civil conţine un caz particular de manifestare a faptei prejudiciabile sub forma inacţiunii ilicite. Specifică în acest caz este calitatea debitorului, precum şi sarcina probaţiunii. Debitor este autoritatea publică obligată să ia măsuri împotriva riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu. În ce priveşte sarcina probaţiunii, legiuitorul derogat de la regulile generale, instituind prezumţia de vinovăţie a autorităţii publice. În consecinţă, persoana vătămată nu este obligată să dovedească vinovăţia autorităţii publice în producerea daunei, iar aceasta se consideră vinovată de cauzarea prejudiciului dacă nu va dovedi că a manifestat diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.

Articolul 1405. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.
(1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii corecţionale se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.

(2) Statul se exonerează de răspundere în cazul când persoana vătămată a contribuit intenţionat şi benevol la producerea prejudiciului prin autodenunţ.
1. Art. 1405 Cod civil stabileşte un regim deosebit pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat persoanei prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată (în continuare – prin erori judiciare şi de anchetă). Această normă este completată de prevederile Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998, MO al RM, nr. 50-51, 1998 (în continuare Legea din 25.02.98).

2. Debitor în cadrul obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin erori judiciare şi de anchetă este statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar calitatea de persoană vătămată o poate avea numai persoana fizică, deşi Legea din 25.02.98 oferă şi persoanelor juridice posibilitatea de a cere repararea prejudiciului cauzat.

3. Pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare şi de anchetă sunt necesare unele condiţii speciale. Fapta ilicită, în calitate de condiţie generală a răspunderii delictuale, are particularităţi în materia respectivă. Astfel, nu orice acţiune ilicită a organelor de anchetă şi judecată atrage răspundere statului, ci numai cele enumerate exhaustiv în art. 1405 Cod civil.

Actul de reabilitare este o altă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. Actul de reabilitare atestă admiterea erorii judiciare şi prejudicierea neîntemeiată a persoanei. Potrivit art. 4 Legea din 25.02.98 dreptul la repararea prejudiciului apare în cazul: a) pronunţării sentinţei de achitare; b) clasării dosarului penal dat fiind absenţa faptului infracţiunii, a elementelor infracţiunii sau a probelor ce dovedesc că persoana a participat la săvârşirea infracţiunii; c) adoptării de către instanţa de judecată a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ; d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile omului a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului.

Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare este o răspundere obiectivă, astfel încât se produce în lipsa vinovăţiei persoanelor cu funcţie de răspundere din cadrul organelor de anchetă şi judecată.

Prejudiciul, în calitate de condiţie a răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare, nu dispune de particularităţi cu excepţia faptului că Legea din 25.02.98 în art. 5 detalizează prejudiciul susceptibil reparării. Potrivit acestuia persoanei reabilitate i se repară: salariul şi alte venituri provenite din muncă, pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată, averea confiscată şi cea sechestrată, amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei, cheltuielile de judecată suportate de persoana vătămată, cheltuielile pentru tratament.

4. Dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare nu se naşte în măsura în care persoana vătămată a contribuit la producerea prejudiciului prin autodenunţ. Privarea de dreptul la repararea prejudiciului apare în acest caz ca o sancţiune pentru falsa recunoaştere a săvârşirii unei infracţiuni. Pentru a exclude dreptul la repararea prejudiciului autodenunţul trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) să fie intenţionat, adică persoana trebuie să conştientizeze însemnătatea faptelor sale şi consecinţele posibile şi să dorească producerea lor; b) să fie benevol. Autodenunţul obţinut în urma unui tratament violent, aplicării ameninţărilor şi a altor acţiuni ilicite nu exclude dreptul la repararea prejudiciului.


Articolul 1406. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani.
(1) Prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori) sau de tutorii lui dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului.

(2) Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul când se afla sub supravegherea unei instituţii de învăţământ, de educaţie sau instituţii curative ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat dacă nu demonstrează că el s-a produs nu din vina lor.

(3) Obligaţia părinţilor (adoptatorilor), tutorilor, a instituţiilor de învăţământ, de educaţie sau curative de a repara prejudiciul cauzat de un minor nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobândirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.
1. Pentru a dobândi calitatea de debitor în cadrul obligaţiei delictuale persoana fizică trebuie să dispună de capacitate delictuală, care apare o dată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate delictuală şi nu repară prejudiciul cauzat. Prejudiciul cauzat de acesta se repară de către părinţii (adoptatori) sau tutorii minorului.

Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani aparţine ambilor părinţi, indiferent de faptul locuiesc împreună cu copilul sau separat. Părintele care locuieşte separat de copii poate fi exonerat de răspundere numai în cazurile în care din vina altui părinte a fost lipsit de posibilitatea de a participa la educarea copilului (vezi pct. 22 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la practica aplicării legislaţiei ce reglementează repararea daunei cauzate sănătăţii” din 23.02.1998, Buletinul CSJ, 1998, nr. 4). Copiii născuţi într-o căsătorie declarată nulă sunt echivalaţi în drepturi cu copiii născuţi dintr-o căsătorie valabilă. În consecinţă părinţii unui asemenea copil vor răspunde în egală măsură pentru prejudiciul cauzat.

Dacă asupra minorului care nu a împlinit 14 ani este instituită o tutelă, în ordinea prevăzută de lege, răspunderea revine tutorelui. Nu vor repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani persoanele care temporar îl supraveghează, nefiind obligate să-l supravegheze în virtutea legii (rudele minorului).

2. În cazul în care minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciu când se afla sub supravegherea unei instituţii de învăţământ, de educaţie sau curativă ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat. Se poate angaja şi răspunderea comună pe cote părţi a părinţilor (tutorilor) şi a instituţiilor sus numite atunci când fapta prejudiciabilă se comite ca urmare a exercitării supravegherii neadecvate de către instituţiile respective şi educării necorespunzătoare de către părinţi sau tutori.

3. În măsura în care un minor care nu a împlinit 14 ani a cauzat un prejudiciu, în baza art. 1406 Cod civil se declanşează trei prezumţii: a) prezumţia că părinţii (tutorii) sau instituţiile respective nu au executat sau au executat necorespunzător educarea şi/sau supravegherea minorului (fapta ilicită); b) prezumţia existenţei raportului de cauzalitate dintre supravegherea şi educarea necorespunzătoare şi săvârşirea de către minor a faptei ilicite dăunătoare; c) prezumţia vinovăţiei părinţilor (tutorilor) sau a instituţiilor respective în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce le revin. Persoana obligată să repare prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se poate exonera de răspundere dovedind nevinovăţia sa, şi anume – că şi-a executat în mod ireproşabil obligaţiile de supraveghere şi educare a copilului, că încălcarea obligaţiei de educare şi/sau supraveghere nu se află în raport cauzal cu fapta prejudiciabilă a minorului..

4. Obligaţia părinţilor (tutorilor) sau a instituţiilor respective de a repara prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobândirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului. Aceasta se explică prin faptul că părinţii (tutorii) sau instituţiile respective răspund pentru propria faptă vinovată.