Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1420. Repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces.
(1) Plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces se efectuează în rate lunare.

(2) Compensarea cheltuielilor ce vor fi suportate din cauza vătămării integrităţii corporale sau a altei vătămări a sănătăţii poate fi stabilită cu anticipaţie, în baza avizului organului medical abilitat, inclusiv pentru achitarea prealabilă a serviciilor şi bunurilor necesare, ca foaie la sanatoriu, bilete de călătorie, mijloace speciale de transport etc.

(3) La cererea persoanei îndreptăţite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, instanţa de judecată poate stabili, dacă există motive întemeiate, ţinînd cont de posibilităţile persoanei responsabile, achitarea despăgubirilor în formă de plată unică pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

(4) În caz de lichidare a persoanei juridice răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, sumele respective sînt capitalizate potrivit legii.
1. Despăgubirile acordate pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces se stabilesc sub forma unor plăţi periodice succesive ţinînd cont de faptul că sîntem în prezenţa unui prejudiciu viitor. În asemenea caz despăgubirile se acordă sub formă de prestaţii periodice, deoarece întinderea totală a prejudiciului este imposibil de stabilit cu anticipaţie.

2. Prin excepţie, instanţa de judecată poate stabili despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces sub forma unei sume globale, dar nu mai mult decît pentru 3 ani, dacă există motive întemeiate invocate de creditor. Asemenea motive pot fi: plecarea creditorului sau debitorului peste hotare pentru o perioadă îndelungată, starea materială grea a persoanei vătămate, obţinerea veniturilor neconstante de către debitor etc. În asemenea ca instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de posibilităţile materiale ale persoanei responsabile.

3. Potrivit regulii generale persoana vătămată are dreptul la recuperarea cheltuielilor suplimentare suportate în legătură cu refacerea sănătăţii şi confirmate corespunzător. Deseori, în virtutea stării materiale dificile, persoana vătămată nu poate efectua aceste cheltuieli. Deşi ele sunt necesare. În asemenea cazuri instanţa poate dispune compensarea cu anticipaţie a cheltuielilor suplimentare pe care persoana vătămată cu certitudine urmează să le suporte. Necesitatea suportării unor asemenea cheltuieli se confirmă prin avizul organului medical abilitat.

4. În caz de deces a debitorului persoană fizică sau reorganizare a persoanei juridice obligaţia de plată a ratelor lunare trece la succesorii juridici. Dacă debitorul persoană juridică se lichidează, ratele lunare se capitalizează (vezi Legea cu privire la capitalizarea plăţilor periodice din 30.07.1998 – MO, 1998, nr. 85-86.). prin capitalizarea plăţilor periodice înţelegem transferul datoriilor debitorului la fondul social în cazul lichidării acestuia, din contul patrimoniului debitorului. Suma ce se capitalizează se determină în funcţie de mărimea plăţilor periodice efectuate în folosul persoanei vătămate şi de termenul pentru care aceste plăţi au fost stabilite (Regulamentul cu privire la modul de calculare a plăţilor periodice capitalizate adoptat prin HG din 15.02.2000 – MO, 2000, nr.19-20.).

Articolul 1421. Schimbarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces.
(1) Dacă, din cauza vătămării integrităţii corporale sau a altei vătămări a sănătăţii, capacitatea de muncă a scăzut ulterior faţă de capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o în momentul cînd i s-a atribuit despăgubirea, ea are dreptul să ceară un spor corespunzător a cuantumului despăgubirii.

(2) Persoana obligată să plătească despăgubirea prevăzută la alin. (1) are dreptul să ceară reducerea ei corespunzătoare în cazul în care capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut faţă de capacitatea din momentul atribuirii despăgubirii.

(3) Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii.
1. Despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii se consideră a fi provizorii şi se menţin neschimbate atît timp cît nu se schimbă capacitatea de muncă a persoanei vătămate. Capacitatea persoanei vătămate poate, însă, să se amelioreze, agraveze faţă de previziunile făcute în momentul adoptării hotărîrii. Această agravare sau diminuare dă dreptul persoanei interesate să se adreseze în instanţa de judecată cu o nouă acţiune, pentru a obţine după caz majorarea, micşorarea sau sistarea despăgubirilor acordate. Hotărîrea prin care s-a stabilit despăgubirea nu poate fi invocată ulterior ca avînd putere de lucru judecat.

2. În cazul agravării prejudiciului iniţiativa revizuirii despăgubirii revine persoanei vătămate. Persoana vătămată va trebui să probeze că capacitatea ei de muncă a scăzut ulterior faţă de capacitatea existentă la data stabilirii despăgubirii şi că reducerea are ca cauză aceeaşi faptă ilicită. Agravarea prejudiciului presupune un prejudiciu anterior evaluat, care ulterior se agravează.

În cazul ameliorării capacităţii de muncă persoană responsabilă are dreptul să ceară reducerea corespunzătoare a despăgubirii.

3. Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii. De fapt aceste sume se indexează în dependenţă de rata inflaţiei (alin. 5, art. 609 Cod civil).

Articolul 1422. Reparaţia prejudiciului moral.
(1) În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe fizice şi psihice) prin fapte ce atentează şa drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţia, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.

(2) Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.

(3) Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, aplicarea în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii corecţionale şi în alte cazuri prevăzute de lege.
1. Această normă recunoaşte că prejudiciul moral constituie o formă distinctă a prejudiciului civil care declanşează răspunderea delictuală. Ca urmare a acestui fapt, prejudiciul moral se compensează indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.

Prejudiciul moral poate fi definit ca o totalitate de suferinţe fizice şi psihice (morale) ce le suportă persoana în urma acţiunilor ilicite săvîrşite de autorul prejudiciului (vezi alin. 3, pct. 19 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Despre practica aplicării legislaţiei cu privire la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale ale cetăţenilor şi organizaţiilor” din 27.03.1997 – Buletinul CSJ, 1997, nr. 5.).

2. După cum rezultă din conţinutul alin. 1 prejudiciul moral se compensează numai atunci cînd a fost cauzat prin fapte ce lezează drepturile personale nepatrimoniale ale persoanei vătămate. Rezultă că există un raport direct între natura valorilor lezate şi natura prejudiciului. Astfel, prejudiciul este moral numai dacă este urmarea încălcării unor valori de aceeaşi natură. Numai în cazurile expres prevăzute de lege se admite compensarea prejudiciului moral cauzat prin lezarea drepturilor patrimoniale.

3. Dreptul la compensarea prejudiciului moral îl au numai persoanele fizice. Persoanele juridice nu pot cere compensarea prejudiciului, cu excepţia cazului cînd numele sau reputaţia profesională de care se bucură au fost lezate. Diferenţa de structură juridică între persoana fizică şi persoana juridică (formaţiune fictivă) explică de ce ultimei nu i se pot cauza siferinţe fizice şi psihice.

Dreptul la compensarea bănească a prejudiciului moral îl au nu numai persoanele prejudiciate direct, ci şi persoanele apropiate acesteia. Este posibil de a acorda despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral afectiv cauzat terţelor persoane apropiate persoanei vătămate, legate de aceasta printr-o relaţie afectivă, familială.

4. Potrivit regulii generale prejudiciul moral se compensează dacă fapta ilicită care a adus atingere drepturilor patrimoniale a fost culpabilă. Răspunderea pentru cauzarea prejudiciului moral se angajează în lipsa vinovăţiei în admiterii erorilor judiciare şi de anchetă (art. 1405 Cod civil), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (de exemplu, prejudiciul moral cauzat de un izvor de pericol sporit).

Articolul 1423. Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral.
(1) Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral se determină de către instanţa de judecată în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.

(2) Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice le apreciază instanţa de judecată, luînd în consideraţie circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate.
1. Norma respective conţine criterii şi metode în funcţie de care instanţa de judecată va stabili cuantumul compensaţiei acordate pentru prejudiciul moral. Dificultatea determinării cuantumului despăgubirii este generată de faptul că deşi aceasta este patrimonială, ea are ca scop compensarea unui prejudiciul nematerial.

2. Stabilind cuantumul compensaţiei pentru prejudiciul moral, instanţa de judecată trebuie să evalueze atît despăgubirea destinată reparării acestuia, cît şi prejudiciul moral suferit de persoana vătămată (caracterul şi gravitatea suferinţelor fizice sau psihice).

Evaluarea prejudiciului moral nu presupune determinarea „preţului suferinţelor fizice şi psihice”, care sînt inestimabile, ci aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi-a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atît pentru moment, cît şi pentru viitor.

La determinarea compensaţiei pentru prejudiciul moral trebuie să ţinem cont de importanţa valorii morale lezate pentru persoana vătămată. În cazul suportării unui prejudiciu moral fiecare persoană vătămată acordă o preţuire diferită valorilor lezate. Persoana vătămată preţuieşte acele valori sau activităţi, care îi satisfac anumite necesităţi sau aspiraţii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important în cazul în care persoana vătămată este o prezentatoare TV, actriţă etc. decît în cazul unei persoane obişnuite. La aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie să avem în vedere vîrsta, profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală al persoanei vătămate, tocmai datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o preţuire diferită în funcţie de aspiraţiile sale.

Cuantumul compensaţiei acordate depinde şi de durata menţinerii consecinţelor vătămării. Prejudiciile morale pot fi temporare sau permanente. Leziunile sau vătămările permanente sînt resimţite de persoana vătămată toată viaţă şi de aceea sînt mai grave.

Intensitatea durerilor fizice sau psihice, de asemenea, pot determina cuantumul despăgubirii.

3. Stabilind cuantumul compensaţiei pentru prejudiciul moral, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de măsura în care această compensaţie poate acorda persoanei vătămate o anumită satisfacţie. Despăgubirea are şi rolul unei satisfacţiuni oferite persoanei vătămate, care prin intermediul sumei alocate poată să procure altă satisfacţie agreabilă, capabilă să înlocuiască pierderea suferită. În asemenea caz instanţa va trebui să aprecieze posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi procura satisfacţii mai mult sau mai puţin echivalente, care astfel vor compensa suferinţele suportate.

4. La stabilirea indemnizaţiei băneşti instanţa de judecată trebuie să ţină cont de gradul de vinovăţie a autorului prejudiciului. Acest criteriu va avea o aplicare limitată în materia respectivă, deoarece neglijează regulile şi principiile răspunderii delictuale. Potrivit acestui criteriu, persoana care a suportat un prejudiciu moral minim va primi o despăgubire considerabilă, dacă autorul a comis fapta cu vinovăţie gravă, în timp ce altă persoană va primi o despăgubire mică, deşi a suferit un prejudiciu moral mare, dacă autorul a comis fapta cu o vinovăţie mai uşoară.

5. Statutul şi mediul social din care persoana vătămată face parte, influenţează prejudiciul moral suferit. Educaţia, cultura, standardul de moralitate care sînt specifice unor categorii de persoane, grupuri fac mai puţin suportabil un prejudiciu care ar putea trece neobservat pentru o altă categorie de persoane.

Articolul 1424. Termenul de prescripţie.
(1) Acţiunea în reparare a prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani începînd cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului şi persoana obligată să-l repare.

(2) În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul şi persoana prejudiciată negociază asupra prejudiciului care urmează să fie reparat, cursul prescripţiei se suspendă pînă cînd una din părţi nu va renunţa la negociere.

(3) În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul a dobîndit ceva, în urma faptei ilicite, din contul persoanei prejudiciate, prima este obligată, chiar şi după expirarea termenului de prescripţie, să restituie, în conformitate cu normele privind îmbogăţirea fără justă cauză, ceea ce a dobîndit.
1. Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data cînd persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul, cît şi pe cel care este obligat să-l repare. Atunci cînd fapta ilicită generează prejudicii succesive, trebuie să deosebim între daunele certe şi daunele viitoare eventuale. Pentru daunele certe se naşte un singur drept la acţiune a cărui prescripţie curge de la data cînd persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana responsabilă. În ce priveşte daunele viitoare şi eventuale, fiecare prejudiciu dă naştere unui drept la acţiune de sine stătător care se prescrie începînd cu data cînd persoana vătămată a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască producerea daunei.

2. Executarea obligaţiei de reparare a prejudiciului poate fi făcută voluntar de către persoana responsabilă. În asemenea caz între părţile obligaţiei delictuale trebuie realizat un acord asupra întinderii despăgubirii şi modalităţii de plată a acesteia. Atît timp cît părţile negociază cuantumul despăgubirii şi modalitatea de plată a acesteia cursul prescripţiei se suspendă pînă cînd una din părţi nu va renunţa la negociere.

3. Deseori persoana obligată să repare prejudiciul dobîndeşte ceva de la persoana prejudiciată în urma săvîrşirii faptei ilicite (de exemplu, bunuri sustrase). În asemenea cazuri persoana vătămată va putea cere de la persoana responsabilă restituirea a ceea ce a dobîndit nu potrivit regulilor răspunderii delictuale, ci potrivit normelor privind îmbogăţirea fără justă cauză. Acţiunea de restituire a bunurile dobîndite astfel este imprescriptibilă.

Secţiunea a 2-a

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase
Observaţii preliminare.

Dezvoltarea unei societăţi bazate pe respectul faţă de drepturile omului, avînd la temelie o economie de piaţă a impus apariţia şi evoluţia vertiginoasă în ultimele decenii ale secolului XX a conceptului responsabilităţii pentru produsele defectuoase.

Controlul calităţii a apărut în Europa, mai întîi fiind garantată prin perpetuarea tradiţiilor meşteşugăreşti, iar apoi, odată cu revoluţia industrială, prin introducerea în cadrul diferitor etape ale procesului de producţie a inspecţiei calităţii. Cu toate acestea, anume în Statele Unite, după cel de-al II-lea război mondial, datorită unor factori obiectivi precum ar fi reorientarea masivă a factorilor de producţie de la mărfurile cu destinaţie militară către cele cu destinaţie civilă, creşterea bruscă a concurenţei, creşterea cerinţelor consumatorilor faţă de calitatea produselor etc., a evoluat un cadru legislativ distinct în problema protecţiei consumatorului şi responsabilităţii pentru calitatea necorespunzătoare a produselor. Acesta s-a dovedit a fi un proces complex de elaborare şi punere în acţiune a standardelor de calitate, a mecanismelor de administrare şi control al calităţii la nivel naţional, a normelor materiale privind responsabilitatea civilă, administrativă şi penală pentru punerea în circulaţie a produselor necalitative, a procedurilor de remediere şi a mecanismului de protecţie judiciară a drepturilor persoanelor prejudiciate în urma consumului sau utilizării unor produse defectuoase.

În anii 60 ai secolului trecut, prin intermediul precedentului judiciar (opinia lui Traynor în cazul Greenman v. Yuba Power Products, Inc., examinat de Curtea Supremă de Justiţie a Californiei ), doctrina Statelor Unite a cunoscut o schimbare radicală a principiului de bază al răspunderii civile în domeniul analizat. Astfel a fost lansat „principiul răspunderii obiective” a producătorului pentru prejudiciul cauzat de produsul său, principiu preluat mai tîrziu şi de legislaţia Comunităţii Europene (acquis communautaire). Conform „principiului răspunderii obiective”, producătorul este responsabil de prejudiciul cauzat de produsul său chiar şi în lipsa oricărei vinovăţii.

Secţiunea a 2-a „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase” a Capitolul XXXIV „Obligaţiile care nasc din cauzarea de daune” al Codului civil a fost inspirată aproape în totalitate de Directiva Consiliului Uniunii Europene 85/374/EEC cu privire la aproximarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative ale Statelor Membre privind răspunderea pentru produsele defectuoase, adoptată la 25.07.1985 (în continuare – „Directiva 85/374/EEC”). Este o tendinţă extrem de pozitivă, avînd în vedere aspiraţiile Republicii Moldova de integrare europeană. Totodată, această constatare mai este importantă şi pentru aplicarea corectă a noului concept, proces care poate fi realizat cu succes dacă se va lua în consideraţie practica interpretării şi aplicării unor norme echivalente de către Curtea Europeană de Justiţie.

Dispoziţiile secţiunii analizate ridică semnificativ nivelul de protecţie împotriva produselor defectuoase deoarece, în primul rînd, acestea încurajează producătorii să întreprindă eforturi maxime pentru a pune în circulaţie doar produse inofensive, iar în al doilea rînd, odată ce efectul preventiv a eşuat şi defectul produsului a provocat un prejudiciu, oferă victimei posibilitatea obţinerii reparaţiei prejudiciului din partea producătorului. Răspunderea producătorului poate fi caracterizată drept una: (1) obiectivă (nu este necesară proba vinovăţiei), (2) relativă (producătorul este eliberat de răspundere în cazul în care va dovedi unele circumstanţe expres prevăzute), (3) limitată în timp (producătorul este ţinut responsabil pentru o perioadă limitată de timp), (4) solidară (dacă mai mulţi producători sînt responsabili, victima poate pretinde oricăruia repararea integrală a prejudiciului), (5) care atribuie victimei sarcina de a proba defectul produsului, existenţă şi întinderea prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre defect şi prejudiciu, (6) care nu poate fi eliminată sau limitată la dorinţa părţilor.

Articolul 1425. Temeiurile reparării prejudiciului cauzat de produse defectuoase
(1) Producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu excepţia cazurilor în care:

a) nu a pus produsul respectiv în circulaţie;

b) se poate considera, în funcţie de împrejurări, că produsul nu avea viciul cauzator de pagube în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie;

c) produsul nu este realizat nici pentru vînzare, nici pentru o altă formă de valorificare economică şi nu este vîndut în cadrul activităţii profesionale exercitate de producător;

d) viciul constă în faptul că produsul, în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie, corespundea unor dispoziţii legale obligatorii;

e) viciul nu putea fi identificat din cauza nivelului ştiinţei şi tehnicii de la momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie.

(2) Obligaţia de reparare a prejudiciului de către producătorul unei părţi componente a produsului este exclusă în cazul în care viciile se datorează modului de asamblare (construcţie) a produsului în care este încorporată partea componentă ori adăugirilor şi conexiunilor făcute de realizatorul produsului final. Această prevedere se aplică în modul corespunzător şi producătorului de materie primă.

(3) Obligaţia producătorului de a repara prejudiciul este diminuată sau înlăturată dacă la producerea prejudiciului a concurat vina celui prejudiciat ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat.

(4) Răspunderea producătorului nu este diminuată în cazul în care prejudiciul este produs concomitent de un viciu al produsului şi de acţiunea unui terţ.
1. Răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de produsul său defectuos (cu acelaşi sens se utilizează şi sintagma „produs cu viciu”) nu poate fi încadrat fără echivoc în unul dintre conceptele de răspundere civilă contractuală sau delictuală, cu toate că, în scopul sistematizării optime a materiei, normele respective au fost incluse în capitolul destinat obligaţiilor ce se nasc din cauzarea de daune (răspunderea delictuală). Aceasta se explică prin faptul că, avînd trăsături comune pentru ambele concepte, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos comportă unele particularităţi ce o deosebesc atît de condiţiile răspunderii contractuale, cît şi de cele ale răspunderii delictuale. La acest capitol este relevantă prevederea art. 13 al Directivei 85/374/ EEC, conform căreia: „Directiva respectivă nu afectează drepturile pe care persoana prejudiciată le poate avea conform normelor legale referitoare la răspunderea contractuală sau ne-contractuală (delictuală) sau conform unui sistem special de răspundere, existent la momentul notificării Directivei”. Practica statelor membre ale UE a demonstrat că, de rînd cu normele adoptate în vederea implementării Directivei 85/374/ EEC, acestea au păstrat şi schemele tradiţionale de remediere a prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase şi anume răspunderea delictuală (în baza vinovăţiei) sau contractuală (în baza nerespectării clauzelor contractuale şi a garanţiei) care, în dependenţă de caz, pot fi invocate în continuare ca alternativă răspunderii pentru produsul defectuos.

Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea: „Producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”. Dezvoltarea conceptului răspunderii pentru produsele defectuose în SUA şi UE a demonstrat că responsabilitatea fără vinovăţie a producătorului este unicul mijloc de rezolvare adecvată a problemei protecţiei consumatorului şi repartizării echitabile a riscurilor adiacente proceselor tehnologice moderne de producţie. Cu referinţă la art. 603 alin. (1), menţionăm că producătorul va răspunde atît pentru prejudiciul cauzat prin dolul sau culpa sa, cît şi în lipsa oricărei intenţii, imprudenţe sau neglijenţe din partea sa. Totuşi, latura subiectivă nu poate fi ignorată în procesul de examinare a cauzelor în care se solicită repararea prejudiciului provocat de un produs defectuos, deoarece forma şi gradul vinovăţiei poate influenţa întinderea răspunderii în cazul existenţei mai multor persoane responsabile, în cazul în care la apariţia pagubei a concurat vina persoanei prejudiciate şi, eventual, la stabilirea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral.

Un aspect important pentru aplicarea corectă şi uniformă a reglementărilor analizate este legat de identificarea persoanei îndreptăţite să ceară repararea prejudiciului cauzat de defectul produsului. Reieşind din scopul normei, se impune restrîngerea cercului acestor persoane la categoria consumatorilor, categorie la care Legea privind protecţia consumatorilor (Legea 105/2003) atribuie orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională.

Pentru survenirea răspunderii conform articolului comentat este necesară întrunirea următoarelor condiţii:

• 
  existenţa unui defect al produsului;
  
• 
  existenţa unui prejudiciu cauzat consumatorului şi
  
• 
  legătura cauzală între defectul produsului şi prejudiciu.
  

Unii autori menţionează în calitate de condiţie pentru survenirea răspunderii fapta ilicită din partea producătorului, care s-ar manifesta prin existenţa defectului la produs. Această poziţie reflectă tendinţa de a atribui răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos la conceptul tradiţional de răspundere civilă delictuală, conform căruia, pentru survenirea răspunderii este necesară întrunirea celor patru condiţii: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura cauzală dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, fiind exclusă vinovăţia în calitate de condiţie necesară pentru survenirea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos, se acceptă şi ideea că defectul la produs poate apărea fără existenţa vreunei fapte ilicite din partea producătorului.