Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1392. Restituirea în natură a bunurilor obţinute fără justă cauză
(1) Bunul dobîndit fără justă cauză trebuie să fie restituit în natură.

(2) Acceptantul poartă răspundere faţă de prestator pentru toate lipsurile sau deteriorările bunurilor obţinute fără justă cauză, inclusiv pentru cele accidentale, care au survenit după ce acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată. Pîna la acest moment, el raspunde doar pentru intenţie sau culpă gravă.
Îmbogăţirea fără justă cauză generează obligaţia acceptantului de a restitui ceea ce a obţinut în rezultatul prestaţiei prestatorului sau economiei realizate pe seama ultimului. Alin. 1 a normei comentate instituie regula generală, potrivit cărei bunul dobîndit fără justă cauză urmează să fie restituit în natură. Această obligaţie presupune restituirea bunului în acceaşi stare în care a fost primit de acceptant, ţinînd cont de uzura normală. În cazurile cînd îmbogăţirea s-a realizat prin acceptarea nejustificată a unei sume de bani sau a unui drept patrimonial, se vor aplica în mod corespunzător prevederile Art. 1393 şi 1394. Imposibilitatea restituirii bunului în natură generează pentru acceptant obligaţiile prevăzută de Art. 1393. Obligaţia de restituire în natură se referă în egală măsură atît asupra prestaţiei, cît şi a fructelor generate de această prestaţie (Art. 1395).

Alin. 2 al articolului comentat instituie răspunderea acceptantului pentru daunele cauzate bunului obţinut fără justă cauză. Acceptantul va purta răspundere pentru pierderea parţială sau totală a calităţilor bunului, uzarea bunului, deteriorarea, precum şi alte daune cauzate acestuia. Aplicînd prevederile normei comentate se va ţine cont de următoarele:

1. 
   Pînă în momentul cînd a aflat sau cînd trebuia să afle despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată, acceptantul va purta răspundere doar pentru prejudiciul cauzat bunului în rezultatul vinovăţiei sale manifestate în formă de intenţie sau culpă gravă. În toate celelalte cazuri acceptantul va fi exonerat de răspundere.
   
2. 
   Din momentul cînd acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze, el va fi obligat să repare orice daună cauzată bunului prin faptele proprii precum şi prin faptele terţilor. Răspunderea va surveni şi pentru deteriorarea fortuită a bunului. Sarcina de a proba momentul cînd a cunoscut lipsa cauzei este este pusă în seama acceptantului.
   

Suplimentar la prestaţia la care este obligat, acceptantul va suporta cheltuielile de restituire a bunului (Art.592).

Articolul 1393. Restituirea valorii bunurilor obtinute fară justă cauză
(1) În cazul imposibilităţii de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză, acceptantul urmează să restituie prestatorului bunul la preţul din momentul dobîndirii, precum şi să-i repare prejudiciile cauzate prin diminuarea ulterioară a preţului bunului, dacă nu a restituit preţul imediat dupa ce a aflat lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.

(2) Persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul altuia fără intenţia de a-l procura sau de servicii străine, trebuie să remită prestatorului ceea ce a economisit în urma acestei utilizări, la preţul existent în momentul ţi in locul încheierii utilizării.
1. Norma comentată stabileşte consecinţele imposibilităţii restituirii în natură a bunului obţinut fără justă cauză. Potrivit Art.1393, acceptantul, imediat ce a aflat despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată, este dator să restituie prestatorului valoarea bunului în bani, la preţul din momentul dobîndirii lui nejustificat. Determinarea preţului bunului se face în dependenţă de preţul mediu existent pe piaţă la bunuri similare.

Neexecutarea obligaţiei de restituire a preţului bunului imediat după ce a aflat despre lipsa justei cauze obligă acceptantul să repare orice prejudiciu cauzat prin diminuarea ulterioară a preţului. Prejudiciul se poate manifesta prin creşterea preţului la bunul respectiv, fluctuaţia cursului valutar (în cazul cînd a fost transmisă o sumă de bani în valută străină), etc. Sarcina de a proba momentul cînd a aflat despre lipsa justei cauze este pusă în seama acceptantului.

2. Alin. 2 determină conţinutul obligaţiei de îmbogăţire fără justă cauză în cazurile cînd aceasta s-a realizat prin:

• 
  utilizarea temporară a bunului prestatorului fără intenţia de a-l procura; Aceasta presupune folosirea calităţilor utile a bunului prestatorului fără un temei juridic şi fără intenţia de a achita pentru utilizare. Cu titlu de exemplu menţionăm folosirea utilajului prestatorului pentru prestarea propriilor servicii de către acceptant; folosirea drepturilor de autor şi conexe fără achitarea remuneraţiei; utilizarea mărcii comerciale fără achitarea remuneraţiei; folosirea bunului gajat de către creditorul gajist fără permisiunea debitorului gajist; folosirea bunului depozitat de către depozitar, etc.
  
• 
  utilizarea serviciilor destinate altor persoane – se referă la situaţiile cînd acceptantul a beneficiat de serviciile de orice natură, contractate şi achitate de o altă persoană, fără a plăti costul lor (irigarea terenului, servicii de transport, servicii de audit, etc.).
  

În aceste situaţii patrimoniul acceptantului se majorează în măsura economiei realizate prin neachitarea utilizării folosirii bunului sau a serviciului nedatorat. Potrivit normei comentate, acceptantul va fi obligat să restituie tot ce a economisit în urma acestei utilizări. Obligaţia persistă chiar şi atunci cînd acceptantul va demonstra că titularul dreptului nu era să-l utilizeze. Aceasta se întîmplă deoarece scopul protector al normei nu este de a compensa reducerea patrimoniului celui îndreptăţit, ci de a atribui ceea ce a economisit fără temei acceptantul celui care este îndreptăţit să realizeze o creştere a patrimoniului – titularul dreptului.

Din considerentul că îmbogăţirea fără justă cauză în condiţiile alin. 2 se realizează succesiv, valoarea economiilor realizate de acceptant care urmează să fie restituite se determină conform preţurilor existente în momentul şi locul încheierii utilizării.

Articolul 1394. Efectele cesiunii fără justă cauză a unui drept
Persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de creanţă sau în alt mod, dreptul său în temeiul unei creanţe neexistente sau nevalabile este în drept să ceară restabilirea situaţiei anterioare, precum şi restituirea documentelor care certifică dreptul transmis.
Norma comentată prevede efectele realizării îmbogăţirii fără justă cauză în rezultatul transmiterii nejustificate a unui drept patrimonial. Ca regulă, transmiterea drepturilor se realizează prin intermediul cesiunii de creanţă (Art.556-566). Transmiterea drepturilor se poate realiza şi în alt mod (gajarea dreptului patrimonial, grevarea bunului cu uzufruct, etc). Transmiţătorul dreptului va avea calitatea de prestator în obligaţia de îmbogăţire fără justă cauză şi respectiv, dobînditorul – de acceptant.

Obligaţia acceptantului survine în cazul în care transmiterea dreptului a avut loc în temeiul unei creanţe inexistente (care nu exista la momentul transmiterii) sau nevalabile (declarată nulă sau decăzută ulterior).

Potrivit Art.1394, acceptantul este dator să restabilească situaţia existentă în momentul transmiterii, prin restituirea dreptului acceptat. Aceasta se realizează prin anularea cesiunii de creanţă sau a altui act prin care a fost transmis dreptul. Suplimentar, acceptantul este ţinut să restituie documentele care certifică dreptul transmis. Dacă restabilirea situaţiei anterioare necesită anumite cheltuieli, ele vor fi suportate de acceptant, în conformitate cu prevederile Art.592

Acceptantul este dator să transmită fructele prestaţiei în conformitate cu Art.1395 şi răspunde pentru imposibilitatea restituirii dreptului în condiţiile Art. 1393.

Articolul 1395. Fructele prestatiei
(1) Persoana care a dobîndit un patrimoniu fără justă cauză este obligată sa transmită sau să compenseze persoanei indreptăţite toate fructele pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate.

(2) Pentru suma datorată conform alin.(1) se calculează dobindă in condiţiile art.619.
Bunurile cu care acceptantul s-a imbogăţit fără justă cauză pot genera venituri fie datorită naturii lor (roada obţinută de pe teren), fie în rezultatul actelor juridice încheiate (închirierea bunurilor). Fructele rezultate de la patrimoniul acceptat fără justă cauză se vor considera obţinute şi ele fără justă cauză şi urmează a fi restituite prestatorului.

Acceptantul este ţinut să restituie veniturile obţinute sau care trebuia să le obţină din momentul cînd a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze a prestaţiei acceptate. Sarcina probaţiei este pusă în seama acceptantului, care însă, va fi exonerat de obligaţia de a restitui fructele obţinute pînă în momentul cînd a aflat despre lipsa temeiului prestaţiei reţinute.

Obligaţia acceptantului se întinde atît asupra veniturilor obţinute cît şi nerealizate, dar care trebuiau să fie obţinute în rezultatul deţinerii bunului.

Din dispoziţia normei comentate s-ar putea crea impresia că acceptantul are o obligaţie de alternativă – de a transmite în natură sau de a compensa valoarea fructelor pe care le-a obţinut sau pe care trebuia să le obţină. Reieşind din prevederile Art. 1392 fructele urmează a fi restituite în natură şi doar în cazul imposibilităţii restituirii se va accepta compensarea valorii lor.

Alin.2 a normei comentate se aplică în cazurile în care acceptantul a realizat o îmbogăţire fără justă cauză în rezultatul deţinerii unei sume de bani. În aceste cazuri, fructele datorate se vor rezuma la dobînda prevăzută de Art.619. Dobînda se va calcula din momentul în care acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze a îmbogăţirii sale şi pînă la achitarea faptică a sumei de bani.

Articolul 1396. Compensarea cheltuielilor aferente bunurilor susceptibile de restituire
O dată cu restituirea bunurilor obtinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor, acceptantul este in drept sa ceara prestatorului compensarea cheltuielilor utile şi necesare de intreţinere şi pastrare a bunurilor, suportate din momentul cînd era obligat să restituie veniturile, luînd în calcul beneficiile pe care le-a obtinut. Dreptul la

compensarea cheltuielilor se pierde în cazul în care acceptantul reţine intenţionat patrimoniul susceptibi întoarcerii.
Norma comentată instituie dreptul acceptantului de a cere compensarea cheltuielilor suportate pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor obţinute fără justă cauză, pornind de la ideea că prestatorul, fiind interesat ca bunul să-şi păstreze calităţile sale utile oricum era să le suporte Acceptantul poate cere compensarea cheltuielilor cu respectarea următoarelor condiţii:

1. 
   Solicitarea compensării să aibă loc concomitent cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză (Art.1392) sau cu recuperarea valorii lor (Art.1393); Pot fi înaintate spre compensare doar cheltuielile suportate de acceptant din momentul cînd acesta a aflat sau trebuia să afle despre îmbogăţirea fără justă cauză. Cheltuielile suportate pînă în acest moment se pun în seama acceptantului or el beneficiază de veniturile realizate pînă cînd află sau trebuia să afle despre lipsa cauzei (Vezi com. Art.1395);
   
2. 
   Acceptantul va putea înainta spre compensare doar cheltuielile utile şi necesare pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor. Se consideră necesare şi utile acele cheltuieli care au contribuit la menţinerea calităţilor utile şi a stării funcţionale ale bunuluiluie (efectuarea reparaţiei curente şi capitale, întreprinderea măsurilor de profilaxie, etc), precum şi cheltuielile necesare pentru păstrarea bunului (conservarea substanţei, paza, parcarea, etc). Deşi sunt utile, nu vor fi compensate cheltuielile care au fost suportate pentru aducerea înbunătăţirilor bunului. Sarcina de a proba utilitatea şi necesitatea cheltuielilor pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor este pusă în seama acceptantului.
   

Compensarea cheltuielilor utile şi necesare se efectuiază în conformitate cu normele prevăzute de Art. 651-659. La compensarea cheltuielilor suportate de acceptant se ţine cont de beneficiile obţinute de acesta.

Dacă acceptantul nu a solicitat compensarea cheltuielilor necesare şi utile concomitent cu restituirea bunurilor sau cu recuperarea valorii lor, el poate cere restituirea acestor cheltuieli în ordinea prevăzută de Art.1389.

Potrivit Art.1396 acceptantul este în drept să ceară compensarea cheltuielilor din momentul cînd a cunoscut lipsa justei cauze a prestaţiei şi pînă în momentul restituirii acesteia. Dacă acceptantul a reţinut intenţionat ceea ce nu-i aparţine el pierde dreptul de a cere compensarea oricăror cheltuieli legate de întreţinerea şi păstrarea bunurilor. Aceasta prevedere reprezintă o măsură de răspundere a acceptantului de rea-credinţă pentru nerestituirea intenţionată a patrimoniului susceptibil întoarcerii.

Articolul 1397. Dispoziţiile persoanei neautorizate
(1) Dacă a dispus de un bun, iar actul de dispoziţie este opozabil persoanei îndreptăţite, persoana neîndrepăţită este obligată să restituie persoanei îndreptăţite tot ceea ce a primit în urma actului de dispoziţie. Dacă actul de dispoziţie are un caracter gratuit, obligaţia se pune în sarcina persoanei care a obţinut nemijlocit profit în temeiul acestui act.

(2) În cazul în care o prestaţie valabilă faţă de cel indreptăţit este efectuată faţă de o persoana neîndreptăţită, aceasta este obligată faţă de indreptăţit să restituie prestaţia.
1) Potrivit normelor dreptului civil, cu dreptul de a dipsune de un bun este înzestrat doar proprietarul bunului sau titularul dreptului respectiv. Deseori însă, în scopul protejării drepturilor terţilor -dobînditori de bună credinţă, actul de dispoziţie încheiat de o persoană neautorizată produce efecte juridice, adică este opozabil titularului dreptului de dispoziţie asupra bunului, de care s-a dispus neautorizat. Aşa este în cazul dobîndirii dreptului de proprietate de către dobînditorul de bună credinţă asupra bunurilor mobile, banilor, titlurilor de valoare la purtător şi asupra bunurilor înstrăinate la licitaţie, chiar şi atunci cînd bunul a fost înstrăinat de o persoană care nu era proprietarul lui (Art. 331); dobîndirii bunului în baza actului juridic fictiv de către un terţ de bună credinţă (alin.3, Art. 221); Dispunerii de un bun – proprietate comună pe cote părţi cu încălcarea modului prevăzut (Art.351).

Norma comentată determină efectele situaţiilor cînd o persoană neautorizată a dispus de un bun, iar actul de dispoziţie este opozabil persoanei împuternicite (proprietarului, titularului dreptului).Efectele prescrise sunt diferite, după cum actul de dispoziţie a avut caracter gratuit sau oneros.

În cazul în care persoana neîmputernicită a dispus de un bun prin intermediul unui act juridic cu caracter oneros, acesta realizează o îmbogăţire fără justă cauză. Persoana neîmputernicită are calitatea de acceptant în raportul juridic de îmbogăţire fără justă cauză şi este obligat să restituie tot ce a primit în rezultatul dispunerii de bun. Menţionăm că legea nu vorbeşte de valoarea reală a bunului ci de preţul obţinut în rezultatul înstrăinării cu caracter oneros. Dacă preţul înstrăinării este disproporţionat de mic comparativ cu valoarea reală a bunului, s-ar putea pune la îndoială buna credinţă a dobînditorului şi respectiv opozabilitatea actului de dispoziţie persoanei imputernicite. În aceste situaţii actul de dispoziţie ar putea fi declarat nul, iar bunul – revindecat; respectiv, norma ce se conţine in alin.1 nu se mai poate aplica.

Persoana neautorizată este obligată să restituie suplimentar la ceea ce a obţinut în rezultatul actului de dispoziţie şi fructele obţinute sau care trebuia să le obţină, în conformitate cu prevederile Art. 1395.

Dacă persoana neîmputernicită a dispus de bun cu caracter gratuit, calitatea de acceptant o are dobînditorul bunului. Legea prescrie acceptantului să restituie tot ce a primit în baza actului juridic cu caracter gratuit. În această situaţie, bunul urmează a fi restituit în natură, potrivit Art.1392. În cazurile în care restituirea în natură este imposibilă, se vor aplica prevederile Art. 1393. Din momentul solicitării de către persoana împuternicită a restituirii, acceptantul va datora fructele prestaţiei, potrivit Art. 1395.

2) Alin.2 a normei comentate se referă la situaţiile cînd prestaţia datorată a fost efectuată de către prestator în adresa unei persoane neîndreptăţite. Ultima, nefiind autorizată de a primi prestaţia este considerată acceptant în raportul de îmbogăţire fără justă cauză şi este obligată să o restituie persoanei îndreptăţite.

O condiţie necesară pentru aplicarea prevederilor alin.2 este eroarea neimputabilă prestatorului referitor la persoana împuternicită de a accepta prestaţia. Astfel, norma comentată se va aplica pentru restituirea prestaţiei acceptate de cedent de la debitor în cazul cesiunii de creanţă efectuată fără înştiinţarea debitorului sau pentru restituirea prestaţiei acceptate de către vechiul proprietar de la locatarul bunului închiriat, după vînzarea bunului efectuată fără înştiinţarea locatarului, precum şi altor raporturi similare. Dacă prestatorul a fost înştinţat despre cesiunea creanţei sau despre schimbarea proprietarului bunului şi în pofida acestui fapt a prestat unei persoane neautorizate, ultima conform prevederilor lit.b), alin.3), Art. 1389 nu este obligată să restituie prestaţia.

În situaţiile cînd prestaţia a fost efectuată greşit în rezultatul erorii imputabile prestatorului, restituirea prestaţiei se va efectua conform regulii generale, prevăzute la Art. 1389.

Suplimentar prestaţiei datorate de persoana neautorizată, persoana împuternicită poate cere restituirea fructelor prestaţiei, potrivit Art.1395.

Capitolul XXXIV

OBLIGATIILE CARE NASC

DIN CAUZAREA DE DAUNE

S e c t i u n e a 1

DISPOZITII GENERALE

CU PRIVIRE LA OBLIGATIILE

CARE NASC DIN CAUZAREA DE DAUNE

Articolul 1398. Temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale.
(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.

(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.

(3) O altă persoană decât autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile expres prevăzute de lege.

(4) Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.
1. Art. 1398 conţine o normă de drept comun în materia răspunderii delictuale (obligaţiilor delictuale), care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului extracontractual. Sub incidenţa ei cad toate raporturile de reparare a prejudiciului delictual, dacă nu există o normă specială menită să reglementeze anumite obligaţii delictuale, ţinând cont de specificul lor.

Spre deosebire de răspunderea contractuală, care apare ca urmare a încălcării unei obligaţii concrete, stabilită prin contract, cea delictuală se angajează în rezultatul încălcării unei obligaţii legale cu caracter general (născută dintr-un raport civil absolut), care revine tuturor – de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite. Răspunderea delictuală se naşte prin încălcarea unor drepturi absolute ale persoanei vătămate (dreptul de proprietate, la viaţă, sănătate etc.). De aceea răspunderea pentru dauna cauzată persoanei umane poate avea numai caracter delictual, independent de faptul se afla sau nu persoana vătămată în raporturi contractuale cu delincventul.

2. Pentru apariţia răspunderii delictuale este necesar un fapt juridic. Acest rol îl îndeplineşte temeiul răspunderii delictuale. Temeiul răspunderii delictuale este componenţa delictului civil. Componenţa delictului civil constituie o totalitate de elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii delictuale. Componenţa delictului civil include următoarele elemente (condiţii): prejudiciul, fapta ilicită, raportul cauzal dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia. Acestea sunt condiţiile generale necesare pentru antrenarea răspunderii delictuale. Lipsa unei condiţii, potrivit regulii generale, exclude răspunderea delictuală, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege când răspunderea delictuală se poate angaja şi în lipsa unor condiţii. Dacă legea modifică sau restrânge cercul condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale, suntem în prezenţa unor condiţii speciale.

3. Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul constituie consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial (moral) ale faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective. În dependenţă de posibilitatea evaluării, deosebim prejudiciu moral şi patrimonial. În actuala reglementare prejudiciu moral se compensează numai în cazurile prevăzute de lege. Prejudiciul patrimonial poate apărea sub forma prejudiciului efectiv şi a venitului ratat (vezi alin. 2, art. 14 Cod civil).

4. Fapta ilicită este fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se lezează drepturile subiective sau interesele persoanei. Fapta ilicită poate apărea sub forma acţiunii sau inacţiunii. Fapta ilicită apare sub forma inacţiunii în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune. Abţinerea de la îndeplinirea acestei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută de normele imperative constituie o faptă ilicită.

5. Pentru antrenarea răspunderii delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport cauzal. Raportul cauzal este şi condiţia în funcţie de care se determină mărimea despăgubirii. Se repară numai prejudiciul care este consecinţa directă a faptei ilicite.

6. Pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară, potrivit regulii generale, vinovăţia autorului faptei ilicite. În materia răspunderii delictuale forma şi gradul vinovăţiei autorului faptei ilicite nu prezintă importanţă pentru determinarea cuantumului despăgubirii, fiind aplicabil principiul reparării integrale a daunei.

Legislaţia civilă cunoaşte cazuri în care răspunderea delictuală se antrenează în lipsa caracterului ilicit al faptei dăunătoare (art. 1402 Cod civil) sau în lipsa vinovăţiei (art. 1405, 1410 Cod civil (răspundere obiectivă)).

7. Debitor în cadrul obligaţiei delictuale este, potrivit regulii generale, autorul faptei ilicite. Nu întotdeauna calitatea de autor al faptei ilicite şi debitor în obligaţia delictuală o întruneşte aceeaşi persoană. Astfel, comitentul repară prejudiciul cauzat de prepusul său în legătură cu exercitarea funcţiilor încredinţate (art. 1403 Cod civil), părinţii sau tutorele repară prejudiciul cauzat de copilul lor minor care n-a împlinit 14 ani.

8. Printre împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, răspunderea delictuală legiuitorul a enumerat pentru prima dată consimţământul persoanei vătămate. Fapta prejudiciabilă nu va avea caracter ilicit atunci când persoana vătămată a consimţit în prealabil la săvârşirea unei fapte, ştiind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Suntem în prezenţa unei clauze de nerăspundere (alin. 2, art. 603 indică un caz în care asemenea clauze nu se admit sub sancţiunea nulităţii lor). Prin această clauză persoana îşi dă consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârşirea unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi, care potenţial ar putea produce un prejudiciu.

Clauzele de nerăspundere nu sunt admise în materia răspunderii delictuale dacă contravin normelor de etică şi morală. Ca urmare a acestui fapt clauza de nerăspundere nu va elibera delincventul de răspundere în materia prejudiciului cauzat fiinţei umane prin vătămarea sănătăţii sau a integrităţii corporale.