Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1379. Obligaţia de a informa geratul
(1) Gerantul este obligat să-l informeze, de îndată ce este posibil, pe gerat despre preluarea gestiunii şi să continue actele începute, atît timp cît este necesar geratului pentru a le prelua.

(2) Daca nu-l poate informa pe gerat despre preluarea gestiunii, gerantul este obligat să ducă la capăt actele începute.
1. (a) Primul alineat instituie obligaţia gerantului de a informa, de îndată ce este posibil, geratul despre preluarea gestiunii. Însă, aceeaşi obligaţie, incumbă a priori viitorului gerant încă înaintea efectuării oricăror acte de gestiune. Iar, după cum s-a remarcat în doctrină, îndeplinirea acestei obligaţii capitale impietează asupra însăşi existenţei gestiunii de afaceri. Într-adevăr, spiritul altruist al gestiunii nu poate coexista cu o ingerinţă intempestivă şi nechibzuită în afacerile altuia. Obligaţia de a contacta stăpânul afacerii înaintea demarării oricăror activităţi rezultă implicit şi din textul acestui alineat. „… de îndată ce este posibil” ne sugerează că altruistul nostru a încercat să contacteze persoana care are nevoie de ajutor, însă acest lucru nu a fost posibil, a început gestiunea, iar acum, în calitate de gerant îi revine, în continuare, aceeaşi obligaţie de a anunţa stăpânul afacerii, devenit între timp gerat, „de îndată ce va fi posibil”. Legiuitorul a considerat atât de firească această obligaţie prealabilă gestiunii, încât nici nu s-a oprit să o consemneze expres, mulţumindu-se cu instituirea, în mod expres, a acestei obligaţii numai după începerea gestiunii.

(b) Tot în legătură cu conţinutul acestui alineat poate fi adusă în discuţie problema urgenţei în cadrul gestiunii de afaceri. Unii autori au considerat urgenţa un element necesar existenţei gestiunii de afaceri (de exemplu, stingerea unui incendiu, salvarea bunurilor în cazul unei inundaţii sau altei calamităţi, operaţiuni de salvare pe mare etc.). Acest lucru nu rezultă, însă, cu certitudine din textele legale şi nici nu s-a verificat în practică ca fiind incident în toate cazurile când există gestiune de afaceri, aşa că jurisprudenţa nu s-a lăsat sedusă de această opinie. Chiar dacă urgenţa fundamentează majoritatea cazurilor de intervenţie în afacerile altuia, ea nu este un element obligatoriu al gestiunii de afaceri. Revenind la obligaţia de a contacta stăpânul afacerii, este de la sine înţeles că executarea sau neexecutarea acestei obligaţii va fi analizată de la caz la caz, posibilitatea informării fiind apreciată în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului şi nu într-un mod obiectiv abstract. Astfel, într-un caz de incendiu, de exemplu, a încerca ore în şir să contactezi proprietarul ca să-i ceri părerea despre oportunitatea intervenţiei în afacerile sale este ridicolă şi ilogică. În schimb, o intervenţie, în luna iulie, în vederea reparării instalaţiei de încălzire a vecinului care a plecat dimineaţa la serviciu şi se întoarce seara, fără a-l contacta în prealabil va constitui cu greu o gestiune de afaceri, cu toată utilitatea ei.

(c) Un alt aspect, sau, mai bine spus, o altă obligaţie ce decurge din acest alineat, obligaţia de a continua gestiunea până la preluarea afacerii de către gerat. Remarcăm că, spre deosebire de contractul de mandat (la care se face referire în textele ce urmează), în care părţile pot denunţa oricând contractul (art. 1050 alin. (1) „Mandatul poate fi denunţat oricând de oricare dintre părţi”), în cazul gestiunii de afaceri gerantul este obligat să continue gestiunea până la preluarea efectivă a afacerii de către gerat. Astfel, chiar dacă, deşi a fost informat despre gestiune, geratul nu o poate prelua (este grav bolnav, este pus sub interdicţie etc.), gerantul va trebui să continue această gestiune până cel interesat personal sau persoanele îndreptăţite vor putea să o preia. Gerantul va trebui să continue gestiunea chiar dacă geratul moare, trebuind să anunţe moştenitorii acestuia şi să le predea gestiunea. Gestiunea nu se va transmite, însă, ca regulă, moştenitorilor gerantului atunci când aceste moare în timpul gestiunii.

2. Dacă în primul alineat am discutat despre ipoteza în care beneficiarul gestiunii nu poate fi contactat înainte de demararea activităţilor necesare şi despre consecinţa acestei imposibilităţi – începerea gestiunii, în cadrul alineatului doi urmează să discutăm despre eşecul gerantului în încercarea de a anunţa geratul despre efectuarea actelor de gestiune şi consecinţa acestei imposibilităţi – continuarea şi finalizarea actelor începute.

Alineatul doi este o completare firească a dispoziţiilor primului alineat. Dacă gerantul nu reuşeşte să informeze persoana interesată despre gestiune, este limpede că nu va avea cine prelua gestiunea, fiind la fel de clar că gerantul va fi obligat să ducă până la sfârşit gestiunea, fără a avea posibilitatea să o abandoneze. Ce se va întâmpla în cazul în care gestiunea se prelungeşte în timp, devenind prea oneroasă pentru gerant, iar geratul nu o poate prelua? Legiuitorul nu ne spune nimic despre această situaţie şi nici nu sugerează vreo soluţie. Doctrina franceză, de exemplu, recomandă gerantului sesizarea judecătorului pentru a numi un administrator judiciar care să-i preia locul. O soluţie asemănătoarea (desemnarea unui administrator fiduciar) ar putea fi adoptată şi de către doctrina şi jurisprudenţa autohtonă.

Articolul 1380. Consecinţele acceptării actelor săvîrşite de gerant
Daca geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.
Ratihabitio mandato comparatur spune un adagiu vechi din Digeste, ceea ce înseamnă că ratificarea echivalează cu un mandat dat a posteriori. Chiar dacă codul moldovenesc nu se referă în mod expres la „ratificare”, utilizând în titlu termenul de „acceptare”, iar în text termenul de „aprobare”, considerăm că adagiul este ilustrativ şi pentru articolul în cauză. Această sinonimie nu reprezintă, totuşi, o exprimare prea fericită a legiuitorului, fiind de preferat un termen juridic care să surprindă exact realitatea şi nu o avalanşă de sinonime. Această problemă nu este numai una formală sau teoretică, vom vedea că ea poate genera şi o serie de inconveniente practice. Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa (o decizie a Curţii de Casaţie franceze, Cass. civ. 2 févr. 1857 reprezintă punctul de plecare a acestei interpretări constante) atribuie efecte retroactive ratificării, adică, mandatul se consideră dat ab initio şi nu din ziua ratificării. Nici textul prezentului articol nu se opune cu nimic unei asemenea interpretări, dimpotrivă, din conţinutul lui rezultă acelaşi lucru. Am spus cu nimic? Aproximativ cu nimic. Aceste rezerve sunt alimentate tocmai de terminologia defectuoasă utilizată de legiuitor în acest articol. Astfel, în titlu utilizează termenul de „acceptare”, termen care este utilizat des şi în alte texte, cum ar fi de exemplu cel al art. 687 care aşa şi se numeşte: „Acceptarea”. Analizând dispoziţiile acelui articol, care se referă la acceptarea ofertei, constatăm că „acceptarea” nu operează retroactiv, ci îşi produce efectele numai ex nunc, adică pentru viitor. La aceeaşi concluzie vom ajunge şi în urma analizei celorlalte articole în care figurează termenul „acceptare”. Nu este prea diferită situaţia şi în cazul analizei termenului sau noţiunii de „aprobare”, utilizat în textul articolului, rezultând acelaşi lucru – lipsa retroactivităţii. Chiar dacă concluzia este valabilă pentru textele în care apar aceşti termeni, după cum am menţionat, în cazul acestui articol concluzia nu mai poate fi extinsă. Din chiar ipoteza articolului analizat rezultă cu pregnanţă că s-a avut în vedere numai situaţia unei aplicări retroactive a dispoziţiilor referitoare la mandat: dacă geratul aprobă gestiunea, înseamnă că el cunoaşte existenţa ei şi a şi preluat-o de la gerant, orice discuţie despre o aplicare pentru viitor a dispoziţiilor acestui articol fiind inutilă.

Chiar dacă nu putem contesta aplicarea retroactivă a dispoziţiilor referitoare la mandat în situaţia ratificării gestiunii de afaceri, putem constata, însă, că fundamentul ei este o ficţiune juridică. Mandatul presupune un acord de voinţe chiar de la începutul derulării relaţiilor contractuale, acest articol prezumă existenţa acordului ab initio (similar mandatului tacit), cu toate că gestiunea de afaceri, prin natura ei, implică ignoranţa stăpânului afacerii („fără ştirea acestuia” art. 1378).

O altă problemă, în legătură cu aplicarea acestui articol, o constituie faptul că în cazul gestiunii de afaceri se pot înfăptui atât acte juridice cât şi acte materiale, iar contractul de mandat se referă numai la încheierea actelor juridice (art. 1030 Contractul de mandat). Astfel, apare imposibil ca ratificarea să transforme o gestiune de afaceri în care s-au realizat numai acte materiale în mandat. Ar fi fost, poate, mai utilă inserarea unei dispoziţii care să facă trimitere, pentru aceste cazuri, la alte contracte, în funcţie de circumstanţele concrete: antrepriză, prestări de servicii, depozit, transport etc. O soluţie de acest gen a adoptat-o legiuitorul rus, care prevede la art. 982 Последствия одобрения заинтересованным лицом действий в его интересе: „Если лицо, в интересе которого предпринимаются действия без его поручения, одобрит эти действия, к отношениям сторон в дальнейшем применяются правила о договоре поручения или ином договоре соответствующем характеру предпринятых действий, даже если одобрение было устным.” De asemenea ar fi putut prezenta interes soluţia legiuitorului din Québec, care nu a făcut o asemenea trimitere la contractul de mandat, preferând să rezolve problemele în interiorul instituţiei.

Ratificarea gestiunii nu va prezenta vreun interes (sau vreun interes redus) pentru gerant atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile gestiunii, în schimb va fi de un real interes atunci când condiţiile nu vor fi întrunite. Ca efect a ratificării toate actele juridice îndeplinite de gerant în contul geratului vor fi aprobate, chiar şi cele ce exced unei gestiuni de afaceri. De aceea, pentru a putea ratifica gestiunea, geratul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga în mod valabil, voinţa sa de ratificare trebuie să rezulte cu certitudine şi această decizie trebuie să fie luată cunoscând toate elementele gestiunii.

Ratificarea nu este supusă îndeplinirii vreunei condiţii de formă, ea poate fi atât expresă cât şi tacită. Ratificarea expresă nu ridică probleme. Aprecierea unei ratificări tacite a unei gestiuni rămâne la latitudinea judecătorului, care va analiza de la caz la caz dacă a intervenit sau nu. S-a considerat ratificare tacită cunoaşterea actelor gestiunii şi angajamentelor asumate în numele geratului şi păstrarea în continuare a tăcerii sau executarea unor astfel de angajamente, ori încheierea unor acte în completarea actelor din acea gestiune.

Articolul 1381. Consecinţele neacceptării actelor săvîrşite de gerant
(1) Actele săvîrşite de gerant, după ce a fost înştiinţat despre neacceptarea acestora de către gerat, nu generează pentru gerat obligaţii nici fata de gerant, nici fata de terţi.

(2) În scopul înlăturării unui pericol ce ameninţă viaţa unei persoane, actele pot fi săvîrşite şi fără consimţămîntul acesteia, iar executarea obligaţiilor de întreţinere poate fi efectuată împotriva voinţei celui care are o asemenea obligaţie.
1. Actele săvârşite de gerant în pofida opoziţiei geratului nu îl obligă pe acesta din urmă nici faţă de gerant şi nici faţă de terţi. Continuarea „gestiunii” după preluarea acesteia de către stăpân şi după înştiinţarea „gerantului” despre acest lucru reprezintă o ingerinţă ilegală în afacerile altuia, deci o faptă culpabilă a „gerantului” (termenii sunt plasaţi în ghilimele deoarece operaţiunea respectivă nu mai este o gestiune de afaceri, întrucât beneficiarul cunoaşte existenţa ei şi se opune, iar persoanele respective nu mai sunt gerant şi gerat; situaţia analizată este o situaţie creată după o gestiune sau o potenţială gestiune şi, în principiu, în legătură cu ea) - culpa est immiscere rei ad se non pertinenti. Ne-am mai referit mai sus la culpă în situaţia în care viitorul sau eventualul gerant trebuia să deducă împotrivirea stăpânului afacerii cu privire la gestiune, or aici problema este şi mai clară, „gerantului” i se comunică direct această împotrivire. În urma acestei intervenţii inoportune va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pseudo-altruistului în cazul în care stăpânul afacerii a suferit vreun prejudiciu. În relaţiile cu terţii, „gerantul” va fi obligat personal, neputându-l obliga şi pe „gerat”, chiar dacă „gestiunea” ar prezenta o oarecare utilitate pentru ultimul.

Prin urmare, ipoteza vizată de acest alineat vizează o situaţie străină de gestiunea de afaceri, dar care se află într-o legătură cu aceasta.

2. Am mai atins această problemă a gestiunilor atipice şi aici va trebui să reluăm discuţiile. Acţiunile de salvare în care este implicată însuşi persoana „geratului” se încadrează mai greu în tiparul clasic prestabilit de legiuitor pentru o gestiune de afaceri obişnuită, întrucât sunt ignorate o serie de condiţii. O primă condiţie ar fi ignoranţa stăpânului afacerii (am mai discutat că, în acest caz fiind vizată viaţa persoanei, nici măcar nu suntem autorizaţi să utilizăm termenul de „afacere”). Victima, de cele mai multe ori, ştie că este salvată. Iar acest articol, pe lângă faptul că conştientizează acest fapt, îl şi amplifică, adăugând un element în plus – refuzul sau opoziţia acesteia. Ipoteza nu este, din anumite puncte de vedere, prea diferită de cea descrisă la alineatul (1), beneficiarul cunoaşte intervenţia şi se opune. Diferenţa o constituie faptul că în primul caz discutăm despre „afaceri” iar în al doilea despre viaţa unei persoane. Evident, soluţia legiuitorului este diametral opusă în cel de-al doilea caz. Dacă în prima situaţie nesocotirea voinţei beneficiarului reprezintă o faptă culpabilă, demnă de a fi suprimată, în cel de-al doilea caz reprezintă adesea o obligaţie: legală, profesională, morală. Viaţa este o valoare supremă, ne spune legiuitorul, chiar dacă nu se încadrează în construcţia gestiunii de afaceri. Chiar dacă suntem de acord cu prima parte a afirmaţiei, considerăm că partea a doua putea fi evitată, reglementându-se expres aceste situaţii.

Partea a doua a acestui alineat readuce în discuţie şi obligaţiile de întreţinere, despre care am discutat în cadrul art. 1378, diferenţa de ipoteză fiind refuzul prezumat sau real, dedus de către gerant în primul caz şi în cazul opoziţiei exprimate de gerat. Chiar dacă aceste interpretări pot fi catalogate drept forţate, textul de lege fiind asemănător în ambele cazuri (posibil din cauza că textele sunt de origine diferită, textul de la 1378 o creaţie a legiuitorului moldovean, cel de la 1381 este o traducere fidelă a art. 983 din codul civil rus) şi deci, de puţin ajutor, argumentul care ne justifică poziţia ar fi inutilitatea prevederii de două ori, la interval de câteva rânduri, a aceleiaşi dispoziţii.

Articolul 1382. Compensarea cheltuielilor suportate de gerant
(1) Gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor aferente realizării gestiunii în măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca necesare şi utile.

(2) Gerantul are dreptul la compensarea cheltuielilor chiar daca nu a reuşit să păstreze bunurile şi să apere interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit vinovăţia.

(3) Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror păstrare sînt întreprinse actele respective.

(4) Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele săvîrşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat.
1. Prima problemă apare iarăşi, după părerea noastră, în chiar titlul acestui articol. Ceea ce ne-a deranjat este din nou utilizarea improprie a terminologiei juridice: compensarea cheltuielilor. Compensarea este un mijloc de stingere a obligaţiilor, definit (într-un mod surprinzător de defectuos) de către art. 651 Dispoziţii generale cu privire la compensare. Chiar dacă definiţia din cadrul acestui articol ne va induce în eroare, totuşi, chibzuind un pic asupra fundamentului acestei instituţii, vom ajunge la soluţia că pentru a exista „compensare”, trebuie să existe două persoane, între care există datorii reciproce. Aceste datorii nu vor fi plătite, ci se vor „compensa”, adică se vor stinge reciproc; dacă sunt egale – în întregime, dacă nu – până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele (a se vedea spre exemplu art. 1672 alin. (1) C. civ. Québec  „Lorsque deux personnes se trouvent réciproquement débitrices et créancières l'une de l'autre, les dettes auxquelles elles sont tenues s'éteignent par compensation jusqu'à concurrence de la moindre”). Prin urmare, se compensează două obligaţii şi nu o obligaţie cu o creanţă opusă (art. 651). În cazul analizat, nu există aceste două obligaţii reciproce care ar putea fi compensate, ci o singură obligaţie, cea a geratului de a restitui cheltuielile suportate de gerant. Ceea ce ni s-a părut şi mai surprinzător este faptul că în proiectul codului civil al Republicii Moldova (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Editura Cartier juridic, Chişinău, 2002, art. 1958, p. 375) la care ne-am mai referit anterior, acelaşi articol este denumit „Restituirea cheltuielilor suportate de gerant”.

Revenind la fondul articolului, remarcăm că acest text mai scoate în evidenţă încă un element al gestiunii de afaceri, unul foarte important – utilitatea.

Gerantul poate cere rambursarea cheltuielilor, care în raport de împrejurări, pot fi considerate necesare şi utile. Un prim aspect: nu sunt restituite toate cheltuielile efectuate de gerant în timpul realizării gestiunii ci numai cele necesare şi utile. Care sunt, însă, cheltuielile necesare şi utile? Încercând să găsim un răspuns la această întrebare în codul civil, am ajuns într-o confuzie cu privire la sensul acestei sintagme. Am constatat că sunt utilizate în cod cel puţin patru variante: cheltuieli necesare şi utile (art. 637 Dispoziţii generale cu privire la retenţie); cheltuieli utile (art. 880 Repararea prejudiciului cauzat de viciile bunului închiriat; art. 1071 Compensarea cheltuielilor comisionarului; art. 1551 Cheltuielile ce urmează a fi efectuate din contul averii succesorale); cheltuieli utile şi necesare (art. 1396 Compensarea cheltuielilor aferente bunurilor susceptibil de restituire); cheltuieli necesare (art. 41 Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă; art. 694 Acceptarea tacită; art. 739 Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor; precum şi art. 862,865, 960, 962, 1088, 1099). Trebuie să recunoaştem că, nici în urma analizei acestor texte de lege nu am reuşit să descoperim criteriul (buna-credinţă, natura cheltuielilor, cuantumul cheltuielilor etc.) conform căruia în unele situaţii sunt restituite cheltuielile necesare şi utile, în altele numai cele utile, în altele utile şi necesare şi, în final, în majoritatea cazurilor numai cheltuielile necesare sunt cele avute în vedere. Am analizat şi dispoziţiile vechiului cod civil, dar acolo figurează numai un singur fel de cheltuieli – cele necesare, noţiunea de „utilă” apare într-un singur context: actele necesare şi utile (art. 444 Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele săvîrşite fără mandat „Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele necesare şi utile, săvîrşite în interesul unei alte persoane fără mandatul ei, iau naştere pentru persoana, în interesul căreia s-au săvîrşit aceste acte.”)

Încă de la romani ( Digeste, L, 1, 25, 1 De impensis in res dotales factis) au fost identificate trei categorii de cheltuieli: cheltuieli necesare, cheltuieli utile şi cheltuieli voluptuarii (Impensarum quædam sunt necessariæ, quædam utiles, quædam vero voluptuariæ ), această împărţire fiind preluată apoi şi în alte sisteme de drept, cum ar fi cele de sorginte franceză, spre exemplu.

1. 
   Cheltuielile, impensele sau spezele necesare (necessariæ) (trebuincioase sau neapărate, după cum au fost denumite în codul Calimah) sunt cele realizate pentru conservarea şi prevenirea deteriorării bunului şi care dacă nu ar fi fost făcute ar fi dus la distrugerea bunului. Sunt astfel de cheltuieli reparaţiile mari, reparaţiile de întreţinere. Aceste cheltuieli se restituie integral şi, de regulă, întotdeauna, chiar şi celor care au fost de rea-credinţă atunci când le-au efectuat.
   
2. 
   Sunt cheltuieli utile (utiles) (folositoare sau amelioraţiunile) acele cheltuieli care au dus la sporirea valorii bunului, altele decât cele necesare. Aceste cheltuieli se restituie în limita sporului de valoare.
   
3. 
   Sunt voluptuarii (voluptuariæ sau voluptuosæ) cheltuielile de simplă plăcere, de lux, cele făcute pentru înfrumuseţarea bunului sau „după cum se exprimă art. 453 şi 1638 din codul Calimah (332 C. austriac), acele care nu sunt nici folositoare, nici trebuincioase, ci sunt făcute numai spre desfătare şi podoabă” (Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni stăine, tom 5, Tipografia Naţională, Iaşi, p. 338). Aceste cheltuieli nu se restituie, însă, cel ce le-a suportat are dreptul să ridice lucrările efectuate, fără a deteriora bunul. Uneori cheltuielile voluptuarii pot fi convertite în cheltuieli utile dacă sporesc valoarea venală (de piaţă, promercalis) a bunului, urmând a fi restituite în limita acelui spor de valoare.
   

Nici unii legiuitori moderni nu se abat cu nimic de la aceste dispoziţii (a se vedea spre exemplu art. 3-19 – Restituirea cheltuielilor, din proiectul codului civil român: „(1) Proprietarul este obligat să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a efectuat. (2) Cheltuielile utile se restituie în limita sporului de valoare, daca prin lege nu se prevede altfel. (3) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuarii, însă posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli, numai daca prin aceasta bunul nu se deteriorează.”)

Întorcându-ne la textul articolului nostru, putem constata că „cuvântul necesar ar fi putut fi suprimat, căci cheltuielile necesare sunt în tot-deauna şi utile. Această din urmă expresiune era deci suficientă” (Dimitrie Alexandresco, cit. supra, p. 337).

Prin urmare, gerantului i se vor restitui cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunurilor („afacerilor”) gerantului şi cheltuielile care au sporit valoarea acelor bunuri, adică cele utile. Chiar dacă textul nu precizează în mod expres, considerăm că cheltuielile utile vor fi restituite numai în limita sporului de valoare.

2. Acest alineat aduce în prim plan discutarea momentului la care se analizează utilitatea gestiunii. Să luăm ca exemplu situaţia în care cineva stinge incendiul care a cuprins casa vecinului său, salvând-o de la distrugere, dar care, până se întoarce proprietarul, este distrusă de o inundaţie. În acest caz, va trebui să „compenseze” cheltuielile suportate de gerant sau nu? Răspunsul dat de acest alineat este clar, da, va trebui să restituie cheltuielile chiar dacă, în concret, pentru el acea gestiune nu prezintă nici o valoare, casa fiindu-i ulterior distrusă. Este de la sine înţeles, iar acest alineat precizează expres acest lucru, gerantul nu trebuie să aibă nici o vină faţă de distrugerea ulterioară a bunului sau neatingerea rezultatului scontat (în exemplu nostru, să nu fi uitat robinetul deschis după stingerea incendiului :-).

Prin urmare, momentul la care se analizează utilitatea gestiunii de afaceri este momentul în care se realizează actele de gestiune şi nu cel când se discută gestiunea (art. 1487 din codul civil Québec stipulează expres acest lucru: „L'utilité ou la nécessité des dépenses faites par le gérant et des obligations qu'il a contractées s'apprécie au moment où elles ont été faites ou contractées”).

3. Dispoziţiile acestui alineat se aplică numai gestiunilor de afaceri tipice, adică care se referă la bunuri sau „afaceri”, nu şi celor atipice, în care se „înlătură un pericol ce ameninţă viaţa unei persoane”. Această interpretare decurge atât din text cât şi din imposibilitatea cuantificării în echivalent bănesc a vieţii umane.

Această dispoziţie este preluată din fostul cod civil (art. 441) şi se regăseşte şi în actualul cod civil rus (art. 984 C. civ. rus.), dar nu o vom întâlni în reglementările gestiunii de afaceri din codurile occidentale, ce preferă rezolvarea problemei prin jocul flexibil al aprecierii utilităţii gestiunii, care concentrează mai multe criterii şi nu cel al instituirii unui criteriu unic şi rigid – cuantumul valorii salvate.

Ceea ce se doreşte a pune în discuţie în acest alineat este oportunitatea gestiunii. Adică, gerantul trebuie să aprecieze, înainte de a proceda la realizarea actelor de gestiune, dacă gestiunea îi va fi utilă geratului, iar această apreciere va fi făcută, ca şi gestiunea, cu diligenţa unui bun proprietar. Iar diligenţa unui bun proprietar este diligenţa cu care ar acţiona un individ uman abstract de nivel mediu, obişnuit, fără nici o pregătire specială, considerat de legiuitor un „bun proprietar”, plasat în aceleaşi circumstanţe. Prin urmare, ceea ce dorim să sugerăm este că vor putea exista două aprecieri asupra valorii bunului salvat, una subiectivă, realizată ab initio, a gerantului „bun proprietar”, influenţată puternic de circumstanţele concrete ale cazului (mai ales în cazurile de calamităţi naturale, incendii, accidente etc.) şi alta obiectivă, realizată a posteriori, a geratului, care va putea angaja experţi pentru o determinare „chirurgicală” a valorii bunului (un mic exemplu, cineva intră într-o casă în flăcări să salveze un tablou, despre care proprietarul său a lăsat să se înţeleagă că este autentic şi de o considerabilă valoare, iar după aceasta se demonstrează, în urma unei expertize, că este o reproducere ieftină). Nu va exista nici o problemă dacă valoarea (şi respectiv cheltuielile efectuate de gerant pentru conservarea acelei valori) apreciată de gerant este mai mică sau egală cu valoarea determinată de gerat. Ce se va întâmpla, însă, în cazul în care prima valoare este mai mare decât cea de-a doua? Care dintre ele va luată în considerare? Sau la care valoare se referă alineatul trei al acestui articol? După părerea noastră, din text decurge că valoarea bunului este cea obiectivă şi respectiv faptul că vor fi sacrificate interesele gerantului.

4. După acceptarea gestiunii nu mai există gestiune, aşa că este firesc ca relaţiile dintre persoanele implicate în acel raport juridic de după gestiune (care poate fi un contract de mandat, antrepriză, prestării servicii etc.) să fie reglementate de normele specifice acelor raporturi. Din dorinţa de a simplifica lucrurile, legiuitorul face trimitere la normele ce reglementează contractul de mandat, fiind consecvent cu norma de trimitere de la art. 1380, pe care am analizat-o mai sus.