Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija acţiunile
Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un moment în care nu putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
1. Norma prezentului articol se referă la persoanele cu capacitatede exerciţiu deplină. Situaţia reglementată de prezentul articol se deosebeşte de incapacitatea persoanei declarată de instanţa de judecată în virtutea faptului că persoana, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale (art. 24 alin.1). În cazul actelor juridice încheiate de persoana declarată incapabilă trebuie să existe decizia instanţei de judecată privind declararea incapacităţii persoanei, pronunţată anterior încheierii actului juridic lovit de nulitate, ceea ce nu este necesar în sutuaţia reglementată de prezenzul articol. Sancţiunea actului juridic încheiat de persoana declarată incapabilă este nulitatea absolută (art. 222 alin.1), pe cînd sancţiunea actului juridic încheiat în condiţiile prezentului articol este nulitatea relativă.

2. Nulitatea actului juridic aflat sub incidenţa prezentului articol este cauzată de faptul că persoana respectivă era lipsită de discernămînt, adică nu avea facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, sau nu era în stare să înţeleagă sensul acţiunilor sale sau să le dirijeze. Cauzele care pot genera asemenea stare a persoanei sînt de diferită natură; ele pot fi atît exterioare (traumă fizică, boală, moartea persoanelor apropiate, calamitate naturală etc.), cît şi provocate de însăşi persoană (stare de ebrietate) şi nu au importanţă juridică.

3. Norma dată poate fi aplicată prin anlogie şi în cazul încheierii actului juridic de către o persoană juridică, dacă persoana fizică care reprezenta persoana juridică nu putea să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze.

Articolul 226. Nulitatea actului juridic încheiat cu incălcarea limitei împuternicirilor
În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt limitate prin contract, iar împuternicirile organului persoanei juridice - prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstreaza că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.
1. Norma art. 226 reprezintă o derogare de la regula generală consfinţită în art. 249 alin.1, conform căreia, dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane cu depăşirea împuternicirilor pentru reprezentare, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. Pentru valabilitatea actului juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor stabilite prin contract sau prin contractul de constituire a persoanei juridice nu este necesară confirmarea lui de către reprezentat; asemenea act juridic este valabil dacă nu va fi declarat de către instanţa de judecată nul în condiţiile art. 226.

2. Norma prezentului articol a fost edictată în scopul asigurării stabilităţii circuitului civil şi comercial şi instituie prezumţia valabilităţii actului juridic încheiat în conformitate cu mandatul, legea şi în condiţiile obişnuite de săvîrşire a unor asemenea acte juridice. Acest act juridic poate fi anulat numai dacă persoana care invocă nulitatea va demonstra că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitările impuse printr-un contract sau prin actul de constuire a persoanei juridice.

3. Actul juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor stabilite prin contract sau prin actul de constituire a persoanei juridice este lovit de nulitate relativă. Cercul persoanelor care pot invoca nulitatea se stabileşte conform prevederilor art. 218 alin.1.

4. Legea conţine unele norme speciale referitoare la limitarea împuternicirilor de reprezentare. Astfel, art. 125 alin. 6 stipulează că prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu sînt opozabile terţilor de bună credinţă. Buna-credinţă se prezumă. Prin urmare, actul juridic încheiat de un asociat al acestei societăţi este valabil indiferent de prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociatului de a reprezenta societatea , dacă cealaltă parte nu a ştiut şi nu trebuia să şie despre aceste prevederi.

Articolul 227. Nulitatea actului juridic afectat de eroare
(1) Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

(2) Eroarea este considerabilă daca la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:

a) natura actului juridic;

b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;

c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic.

(3) Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic.

(4) Eroarea imputabila celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei pentru anularea actului juridic.

(5) Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia să ştie despre eroare.

(6) Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă parte este de acord să-l execute în conformitate cu dorinţa părtţi care intenţionează să conteste actul.
1. Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui act juridic civil.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept.

Eroarea de fapt este este reprezentarea greşită a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (referitor la obiectul actului, calităţile lui, persoana cocontractantului etc.).

Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau conţinutului normelor de drept (cu excepţia normelor imperative ori a celor ce privesc ordinea publică).

Actul juridic încheiat în baza erorii este lovit de nulitate relativă.

Pentru ca eroarea să constiutie temei de anulare a actului juridic civil este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încît, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.

2. Pentru ca eroarea să fie considerabilă este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la următoarele elemente:

1. 
   Natura actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in negatio) este considerată ca cea mai gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol) şi în unele sisteme de drept naţionale este sancţionată cu nulitate absolută. Eroarea în privinţa naturii actului juridic este, de exemplu, atunci cînd o parte crede că încheie un anumit act juridic iar cealaltă parte consideră că încheie un alt act juridic (o persoană intenţionează să vîndă un bun, iar cealalta crede că primeşte acest bun cu tilu de donaţie).
   
2. 
   Calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in substantiam) ţine de acele calităţi al obiectului care ţin de însăşi esenţa lui şi fără de care el nu ar fi ceea ce este. La aceste calităţi se atribuie atît însuşirile materiale ale obiectului, cît şi alte elemente ca: autenticitatea, apartenenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei avute în vedere etc. Colegiul civil al Curţii de Apel, judecînd o cauză privind anularea unui contract de vînzare-cumpărare a unei odăi locative la cererea cumpărătorului, a menţinut decizia instanţei judecătoreşti prin care contractul a fost declarat nul pe motivul că odaia locativă avea o suprafaţă mai mică decît cea indicată în contract. Bazîndu-se pe art. 59 alin.1 al Codului civil din 1964, care prevedea că convenţia încheiată datorită unei erori care are o însemnătate esenţială poate fi declarată nulă, instanţa a considerat că suprafaţa spaţiului locativ litigios are o însemnătate esenţială la încheierea contractului (Curtea de Apel. Culegere de practică judiciară 2001-2002, Chişinău, 2002, p.36-38) .
   
3. 
   Părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul). Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic. Actele juridice în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea lor (intuitu personae) sînt destul de numeroase. Acestea pot fi contracte cu titlu gratuit, care se încheie în consideraţia persoanei gratificate. Cînd un donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea donatorului constiuie un viciu, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei. Printre actele intuitu personae se numără şi acte cu titlu oneros; acestea sînt, de exemplu, contractele în care identitatea fizică, identitatea civilă, pregătirea profesională, experienţa, talentul, capacităţile intelectuale şi alte calităţi personale ale cocontractantului sînt decisive la încheierea actului: contractele de împrumut, de mandat, de depozit, de societate civilă, de tranzacţie, de antrepriză etc.
   

3. În principiu, eroarea asupra motivului încheierii actului juridic nu este considerabilă, fiindcă motivul, ca atare, nu are importanţă juridică şi nu afectează valabilitatea actului juridic. Astfel, dacă o persoană cumpără o cravată, crezînd că ea se asortează cu un costum al său, iar în realitate culoarea ei nu i-a convenit, această eroare nu poate servi ca temei pentru anularea actului de vînzare-cumpărare.

Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic. Persoana care a cumpărat într-un magazin de antichităţi un obiect de artă la un preţ foarte ridicat, considerînd greşit că acest obiect a aparţinut unui personaj istoric, nu poate cere anularea actului, chiar dacă motivul apartenţei obiectului personajului istoric a fost determinant, dacă această calitate a obiectului nu a fost stipulată la încheierea actului. Soluţia ar fi diferită dacă s-ar fi specificat în act că obiectul a fost cumpărat din motivul că a aparţinut unui personaj istoric.

4. Nu poate servi ca temei pentru anularea actului juridic eroarea care este imputabilă celui al cărui consimţămînt este viciată. Erorea este imputabilă acestuia dacă el a manifestat uşurinţă sau neglijenţă, nu a luat măsurile elementare de precauţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se informa. În acest caz eroarea este inexcuzabilă. Este sau nu imputabilă eroarea persoanei a cărei consimţămînt este viciat se apreciază în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, reieşind din vîrsta, experienţa, profesia persoanei în cauză.

5. Persoana în a cărei interes a fost pronunţată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat. Legea stabileşte întinderea despăgubirii la care poate pretinde partea prejudiciată; despăgubirea nu este mai mare decît beneficiul pe care cel îndreptăţit la despăgubire l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul şi nu include prejudiciul efectiv suportat (a se vedea art. 14).

Partea căreia i-a fost cauzat prejudiciu prin anularea actului juridic afectat de eroare are dreptul la despăgubire numai dacă că ea este de bună-credinţă. Prejudiciul nu se repară dacă se demonstrează că această parte ştia sau trebuia să ştie despre eroare.

6. Părţile uni act juridic afectat de eroare pot remedia pe cale amiabilă efectele erorii. De exemplu, cumpărătorul într-un act de vînzare-cumpărare intenţionează să invoce nulitatea actului pe motivul erorii în calităţile substanţiale ale obectului actului. Însă înainte de a fi intentată acţiunea în anulare părţile convin ca vînzătorul să reducă preţul obiectului. Dacă vînzătorul este de acord să reducă preţul în conformitate cu dorinţa cumpărătorului, acesta din urmă nu mai poate contesta actul în cauză.

7. Dovada erorii incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Articolul 228. Nulitatea actului juridic încheiat prin dol\
(1) Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.

(2) Daca una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări.

3. 
   În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.
   

1. Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive sau viclene pentru a o determina să încheie un act juridic.

Dolul are două elemente constitutive:

• 
  elementus subiectiv, care constă întenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic; dacă inducerea în eroare a fost provocată neintenţionat, nu există dol;
  
• 
  elementul obieciv, care constă în utilizarea diferitor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de induce în eroare: manopere viclene, minciuni, maşinaţii etc.
  

2. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a actului juridic este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, adică mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi să fie de aşa natură, încît să fie evident că fără aceste mijloace, cealaltă parte n-ar fi încheiat actul. Aceste mijloace pot fi cele mai diferite. De exemplu, constiutuie dol inducerea cumpărătorului în eroare de către vînzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat de origine fals, fapt care l-a determinat pe cumpărător să încheie actul de vînzare-cumpărare. De asemenea este dol în cazul speculării, profitării cu rea-credinţă de afecţiunea unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un testament.

Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită gravitate pentru a putea produce efectele unui viciu de consimţămînt. Astfel exagerarea de către vînzător a calităţilor mărfii sale de obicei nu constituie dol.

3. Spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care operează ca temei de anulare a actului juridic numai dacă se referă la elementele actului juridic expres stipulate în lege (a se vedea art. 227 alin.2 şi comentariul), eroarea provocată de dol atrage anulabilitatea actului juridic, oricare ar fi elementul actului juridic la care se referă această eroare. Astfel, actul juridic afectat de dol poate fi anulat chiar dacă eroarea victimei cade asupra motivului, ceea ce, de regulă, este imposibil în cazul erorii propriu-zise(a se vedea art. 227 alin.3 şi comentariul).

4. Dolul este un fapt obiectiv şi produce efecte juridice prin sine însuşi. Motivele pentru care partea în culpă a indus în eroare cealaltă parte nu au importanţă juridică. Dolul este temei de anulare a actului juridic chiar dacă autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.

5. De cele mai multe ori mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sînt însă cazuri cînd dolul se realizează prin abţinerea de la acţiuni, omisiuni (dol prin reticenţă). Este dol prin reticenţă atunci cînd una din părţi trece sub tăcere intenţionat anumite împrejurări care prezintă interes esenţial, determinant pentru cealaltă parte şi pe care autorul dolului, dacă era lioal şi de bună credinţă, trebuia să le comunice. Uneori însăşi legea determină caracterul dolosiv al omisiunilor. Este, de exemplu, cazul contractului de asiguare (a se vedea art. 1317).

6. În principiu, dolul provine de la cealaltă parte a actului juridic. Însă dolul care este comis de un terţ de asemenea poate servi ca temei de anulare a actului juridic dacă cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre manoperele dolosive ale terţului şi nu l-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al terţului. De asemenea dolul terţului constituie temei de anulare a actelor juridice unilaterale, întrucît în aceste acte cealaltă parte nu există.

7. Ca şi în cazul erorii, dovada dolului incumbă celui care îl invocă. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit cu orice mijloace de probă.

8. Natura dublă a dolului – viciu de consimţămînt şi fapt cauzator de prejudiciu – comportă şi o sancţiune dublă. Ca viciu de consimţămînt dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic cu efectele respective prevăzute de lege (art. 219). Ca delict civil dolul generează dreptul părţii vătămate la despăgubiri (art. 1398).

Articolul 229. Nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă
(1) Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ.

(2) Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstreaza ca este de natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.

(3) În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a utilizat vreun mijloc ilicit.
1. Violenţa este constrîngerea sau ameninţarea unei persoane cu un rău injust care îi produce o temere care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violenţa – viciu de consimţămînt presupune două elemente constitutive:

• 
  elementul obiectiv, care constă în amenţarea cu un rău;
  
• 
  elementul subiectiv, care constă în temerea, ca consecinţă a ameninţării, care afectează consimţămîntul.
  

Răul cu care se ameninţă poate fi de natură patrimonială (de ex., distrugerea unui bun), fizică (de ex., vătămarea integrităţii corporale) sau morală (de ex., compromiterea reputaţiei).

În afară de persoana ameninţată răul poate privi pe soţ, o rudă sau altă persoană apropiată.

2. Spre deosebire de dol, care, de regulă, provine de la cealaltă parte, şi numai în anumite condiţii poate emana de la terţi (a se vedea art. 228 alin.3 şi comentariul), în privinţa violenţei legea precizează expres că ea este temei de anulare şi atunci cînd este exercitată de un terţ. Din punct de vedere juridic este indiferent dacă ea emană de la cealaltă parte a actului juridic sau de la un terţ.

3. Pentru ca violenţa să servească ca temei de anulare a actului juridic trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

• 
  violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
  
• 
  pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie iminent.
  

Aprecierea existenţei acestor condiţii se face în fiecare caz concret, reieşind din împrejurările încheierii actului juridic şi persoana victimei (vîrsta, experienţa, forţa fizică sau morală etc.).

4. Violenţa - viciu de consimţămînt este atunci cînd ameninţarea cu un rău este injustă, nelegitimă. Nu constituie violenţă faptul de a ameninţa cu folosirea unei căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă acela nu va îndeplini obligaţiile sale contractuale.

5. Actul încheiat prin violenţă este lovit de nulitate relativă. Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare (art. 218 alin. 2) numai după încetarea violenţei, astfel încît actul juridic al confirmării să nu fie el însuşi viciat.

6. Dovada violenţei incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, violenţa poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Articolul 230. Nulitatea actului juridic încheiat prin leziune
(1) Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, in condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

(2) Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.
1. Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din părţile actului juridic civil din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul ei.

Leziunea ca temei de anulare a actului juridic presupune două elemente constitutive:

• 
  elementul obiectiv, care constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii ceea ce face ca actul juridic să fie extrem de nefavorabil pentru una din părţi;
  
• 
  elementul subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări grele în care se află cealaltă parte.
  

Leziunea există numai în contractele sinalagmatice, oneroase şi comutative şi este exclusă în contractele gratuite, în cele unilaterale şi în cele aleatorii.

2. Pentru ca leziunea să servească ca temei pentru anularea actului juridic este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

• 
  starea de necesitate în care se află partea ce ivocă nulitatea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, astfel încît, dacă nu s-ar afla în asemenea împrejurări, partea dată nu ar fi încheiat acest act sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii;
  
• 
  actul juridic să fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din părţi;
  
• 
  disproporţia dintre contraprestaţii să exite în momentul încheierii actului juridic şi nu într-un moment ulterior; în caz contrar ar exista situaţia de impreviziune dar nu de leziune;
  
• 
  să se demonstreze că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate în care se găsea partea ce invocă leziunea.
  

Este leziune, de exemplu, în cazul cînd o persoană, profitînd de starea materială foarte grea cauzată de lipsa mijloacelor de existenţă a altei persoane, o determină să vîndă un obiect preţios la un preţ excesiv de mic în comparaţie cu valoarea reală a obiectului sau o determină să ia un împrumut cu o dobîndă excesiv de mare.

3. Leziunea atrage nulitate relativă a actului juridic. În corespundere cu regula generală consacrată în art. 219, efectul nulităţii este repunerea părţilor în situaţia anterioară. Legea prevede posibilitatea menţinerii actului juridic lezionar, în cazul în care se vor lua măsuri în vederea restabilirii echilibrului contraprestaţiilor. Instanţa de judecată poate dispune o reducere a creanţei creditorului sau o despăgubire pecuniară echitabilă oferită părţii prejudiciate. De exemplu, instanţa poate obliga pîrîtul să plătească părţii lezate o despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin vînzarea la un un preţ excesiv de mic sau să reducă dobînda excesivă pentru împrumut.

4. Dovada leziunii incumbă celui care o invocă. Fiind un fapt juridic, leziunea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.