Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 231. Nulitatea actului juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte
(1) Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

(2) Cererea de anulare, în cazul prevazut la alin.(1), poate fi depusă în termen de un an de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.
1. În actul juridic încheiat prin reprezentant (art. 242) acesta din urmă nu manifestă voinţa sa proprie, scopul lui este de a comunica voinţa reprezentatului. În cazul înţelegerii dolosive dintre reprezentant şi cealaltă parte voinţa reprezentatului nu este manifestată, ea este înlocuită cu voinţa reprezentantului, ceea ce atrage nulitatatea acestui act juridic. Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte este lovit de nulitate relativă.

2. Înţelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte presupune săvîrşirea de către reprezentant în mod intenţionat, cu rea-voinţă a unor acţiuni ce contravin voinţei reprezentatului. Neglijenţa reprezentantului şi încheierea actului juridic în condiţii nefavorabile pentru reprezentat, la fel ca şi depăşirea împuternicirilor date de reprezentat nu cad sub incidenţa prezentului articol.

Scopul înţelegerii dolosive (obţinerea beneficiilor de către părţile acestei înţelegeri, cauzarea prejudiciilor reprezentatului etc.) nu are importanţă juridică.

3. Alineatul 2 stabileşte termennul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în anulare a actului juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte. Prin deroagare de la regula generală privind termenul de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art. 267), norma dată stabileşte un termen de prescripţie de un an. Acest termen începe să curgă de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.

Articolul 232. Nulitatea actului juridic încheiat cu încalcarea

interdicţiei de a dispune de un bun
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituita, in favoarea unor persoane, o interdicţie cu privire la dispoziţie poate fi declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.
1. Norma prezentului articol se referă la actele juridice de dispoziţie (art. 198), prin care se dispune de un bun, referitor la care este instiutită o interdicţie în favoarea unor persoane. Interdicţia poate fi instiutită prin lege, de instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat.

2. Legea stabileşte interdicţii privind actele de dispoziţie în vederea ocrotirri intereselor unor categorii de persoane. Astfel, sînt interzise actele cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi (art.43). Această interdicţie este instiutită în favoarea persoanelor incapabile, celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitată (a se vedea art.art. 20 –22, 24,25). Sînt interzise actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie fără acordul scris al coproprietarilor devălmaşi (art. 369). Debitorului gajist îi este intrezis să încheie acte juridice de înstrăinare a bunurilor gajate fără autorizaţia creditorului gajist (art.477 alin3). Este interzis orice act de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuaut după intentarea procesului de insolvabilitate (art. 83 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din 15.11.2001).

3. Interdicţia de a încheia acte juridice de dispoziţie poate fi instituită de către instanţa de judecată. Conform art. 175 la Codului de procedură civilă, instanţa de judecată este în drept: a) să pună sechestru pe bunurile pîrîtului; b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte; c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu.

4. Actul juridic de dispoziţie încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun este lovit de nulitate relativă. În prezentul articol se stipulează expres că acţiunea în anulare poate fi intentată de persoana în favoarea căreia este instiuită interdicţia: coproprietarul în cazul unui act juridic prevăzut de art. 369, creditorul gajist în cazul actelor juridice prevăzute de art. 477 alin.3 etc.

Articolul 233. Termenul înaintării acţiunii privind anularea actului juridic



(1) Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru temeiurile stipulate la art.227, 228 şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării.

(2) În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6 luni de la data cînd a incetat violenta.
1. Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este prescriptibilă, adică ea trebuie intentată în termenul de prescripţie extinctivă. Prin prezentul articol sînt instituite termene speciale de prescripţie extinctivă pentru acţiunile în anulare a unor categorii de acte juridice. Aceste termene derogă de la regula generală privind termenul de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art. 268) şi constiutie 6 luni privitor la acţiunile în anularea:

• 
  actului juridic afectat de eroare (art. 227),
  
• 
  actului juridic încheiat prin dol (art. 228),
  
• 
  actului juridic afectat de leziune (art. 230) şi
  
• 
  actului juridic încheiat prin violenţă (art. 229).
  

2. O problemă importantă în cea care priveşte prescripţia acţiunii în anularea unui act juridic este acea a datei de la care ea începe să curgă. Conform regulii generale, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data cînd persoana a cărei drept a fost încălcat a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Privitor la acţiunile în anularea actului juridic această dată variază în funcţie de temeiul acţiunii în anulare. În cazul acţiunilor în anularea actului juridic afectat de eroare, actului juridic încheiat prin dol şi actului juridic afectat de leziune termenul de prescripţie începe să curgă de la data cînd cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării, iar în cazul acţiunii în anularea actului juridic încheiat prin violenţă – termenul de prescripţie începe să curgă da la data cînd a încetat violenţa.

3. Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu prevederile art. 272 alin. 5.

Capitolul IV

ACTELE JURIDICE INCHEIATE

SUB CONDITIE

Articolul 234. Actul juridic încheiat sub condiţie
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie cînd apariţia şi încetarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative depind de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.
1. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa naşterea sau desfiinţarea actului juridic.

Condiţia, ca modalitate a actului juridic, prezintă următoarele caractere:

1. 
   Este un eveniment viitor sau un eveniment care deja a survrnit, însă deoacamdat nu este cunoscut părţilor. Nu este condiţie dacă este cert, chiar fără ca părţile să ştie, că evenimentul nu se va produce.
   
2. 
   Este un eveniment nesigur. Incertitudinea în privinţa survenirii evenimentului viitor deosebeşte condiţia de termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea efectelor unui act juridic. Astfel, obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei anumite persoane este o obligaţie cu termen, fiind neîndoelnic că acest eveniment se va produce, chiar dacă nu se poate cunoaşte data decesului. Dacă însă producerea efectelor unui act juridic este condiţionată de moartea unei persoane pînă la o anumită dată, sîntem în faţa unui act cu condiţie suspensivă (a se vedea art. 239 şi comentariul), neputîndu-se şti cu siguranţă dacă decesul se va întîmpla sau nu pînă la această dată.
   
3. 
   Condiţia trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, ca manifestare a princiliului libertăţii contractuale. Dacă eficacitatea actului juridic este condiţionată de producerea unui eveniment viitor şi nesigur prin lege, nu este condiţia, ca modalitate a actului juridic, în sensul strict-juridic al acestei noţiuni.
   
4. 
   De realizarea evenimentului viitor şi nesigur depinde eficacitatea actului juridic – producerea sau încetarea retroactivă a efectelor lui, dar nu însăşi existenţa actului juridic afectat de această modalitate. Actul juridic ca atare există deoarece, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţămînt, capacitate, obiect, cauză şi, eventual, formă), dar apariţia sau dispariţia retroactivă a efectelor actului sînt condiţionate de producerea unui eveniment viitor şi incert.
   

2. În funcţie de legătura dintre voinţa părţilor şi realizarea sau nerealizarea condiţiei, aceasta poate fi cauzală, mixtă şi potestativă.

Este cauzală acea condţie cărei realizare depinde de întîmplare, fiind totalmente independentă de voinţa părţilor. Este cazul actului juridic subordonat unui eveniment natural, sau care depinde exclusiv de voinţa unui terţ. De exemplu, obligaţia de a iriga un teren, dacă pînă într-o dată anumită nu va ploua, este o obligaţie sub condiţie cauzală.

Este potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa părţilor (a se vedea art. 235 alin.2 şi comentariul).

Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uniea din părţi şi de voinţa unui terţ. Răspunde acestei definiţii, de exemplu, condiţia ca una din părţi să încheie un alt act juridic: cumpărarea unui bun cu condiţia vînzării altui bun sau cu condiţia obţinerii unui împrumut.

Articolul 235. Condiţia nulă
(1) Este nulă condiţia care contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri sau condiţia a cărei îndeplinire este imposibilă. Actul juridic încheiat sub astfel de condiţie este nul în întregime.

(2) Condiţia a cărei survenire sau nesurvenire depinde de voinţa părţilor actului juridic este nulă. Actul juridic încheiat sub o astfel de condiţie este nul.
1. După cum este nul actul juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, tot aşa este nulă şi condiţia, ca modalitate a actului juridic, atunci cînd este ilicită, imorală sau contrară ordinii publice (a se vedea art. 220 şi comentariul şi p.2 al comentariului la art.207).

2. Condiţia este imposibilă cînd evenimentul avut în vedere de părţi este absolut irealizabil în împrejurările sau cu mijloacele existente la data încheierii actului juridic. Este firesc ca o asemenea condiţie să fie nulă, deoarece subordonarea îndeplinirii obligaţiei unui eveniment despre care se ştie din capul locului că este imposibil de realizat echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga. Imposibilitatea poate fi fizică, dacă se datorează unor cauze de ordin material sau natural (de exemplu, condiţia de a transforma fierul în aur), sau juridică dacă este determinată de impedimente de de ordin legislativ (de exemplu, condiţia săvîrşirii unui act juridic de către o persoană incapabilă). Imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic, deoarece un fapt imposibil de realizat la un moment dat poate deveni realizabil ulterior, fie datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, fie datorită modificării legislaţiei.

3.Condiţia imposibilă, ilicită, imorală sau contrară ordinii publice este sancţionată cu nuiutate absolută. Nulitatea este totală, adică inserarea în actul juridic a unei clauze condiţionale atrage nulitatea întregului act juridic. Această normă este o derogare de la regula generală, conform căreia nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic dacă se poate presupune că acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa acestei clauze (art. 220 alin.3).

4. Alineatul 2 este consacrat condiţiei potestative – condiţiei a cărei survenire sau nesuvenire depinde de voinţa părţilor actului juridic. În principiu, actul juridic, încheiat sub o condiţie a cărei survenire depinde exclusiv de voinţa unei părţi, este nul. Deşi textul legii nu precizează, este valabil actul juridic cu condiţie potestativă pentru creditor. În favoarea acestei soluţii optează atît jurisprudenţa, cît şi doctrina. Într-adevăr, nu există nici un impediment ca debitorul să se oblige sub condiţia ca creditorul să săvîrşeacă, sau, din contra, să se abţină de la săvîrşirea unor acţiuni.

Actul juridic încheiat sub condiţie potestativă pentru debitor este lovit de nulitate, odată ce survenirea acestei condiţii depinde exclusiv de voinţa debitorului. De exemplu, va fi nul actul de vînzare-cumpărarare în care vînzătorul „îşi asumă obligaţia” de a vinde bunul „atunci cînd va vrea”, întrucît asumarea unei obligaţii subordonată totalmente arbitrarului debitorului echivalează cu neasumarea vreunei obligaţii. Acest act juridic este lovit de nulitate absolută.

Articolul 236. Condiţia pozitivă
(1) Dacă actul juridic este încheiat sub condiţia survenirii unui eveniment oarecare într-un termen determinat, condiţia se consideră nerealizată dacă acest termen a expirat şi evenimentul nu a survenit.

(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia poate fi îndeplinită oricînd. Condiţia poate fi recunoscută nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioara a evenimentului este imposibilă.
1. Condiţia pozitivă este condiţia că se va produce un anumit eveniment. În prezentul articol sînt fixate regulile privind determinarea momentului în care se poate considera că o condiţie pozitivă este căzută, adică nu mai este realizabilă în mod definitiv. Regulile sînt diferite în funcţie de fapul dacă părţile au fixat sau nu un termen pentru realizarea condiţiei.

2. Dacă părţile au fixat un termen în decursul căruia condiţia va trebui să se realizeze pentru a produce efecte, atunci condiţia se poate considera nerealizată:

• 
  cînd termenul fixat a expirat înainte ca condiţia să se fi realizat, chiar dacă ea se va realiza ulterior, fiindcă voinţa părţilor a fost de a considera ca valabilă numai realizarea împlinită pînă la expirarea termenului fixat. Astfel cînd se stabileşte ca condiţie transmiterea proprietăţii unui bun determinat individual (art.294 alin.1), de exemplu, un imobil anumit, condiţia se consideră nerealizată dacă proprietatea nu a fost transmisă pînă la data fixată, chiar dacă a fost transmisă ulterior.
  
• 
  cînd, înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert pe viitor. Astfel, în exemplul dat condiţia se consideră nerealizată dacă bunul determinat individual a pierit (imobilul a fost demolat) înainte de această dată, astfel încît este sigur că proprietatea nu mai poate fi transmisă.
  

3. Dacă părţile n-au fixat nici un termen pentru realizarea condiţiei, atunci, în principiu, realizarea ei trebuie aşteptată la infinit şi condiţia nu se poate nicicînd considerată ca definitiv nerealizată. Condiţia poate fi recunoscută ca definitiv nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă. De exemplu, dacă se pune drept condiţie căsătoria unei persoane, fără a fixa termenul în care această căsătorie va trebui să aibă loc, condiţia se va considera definitiv nerealizată, dacă acea persoană moare înainte de a se căsători, doarece este cert că condiţia nu se mai poate realiza.

Articolul 237. Condiţia negativă
(1) În cazul în care actul juridic este încheiat sub condiţia nesurvenirii unui eveniment anumit într-un termen determinat, condiţia se consideră realizată chiar şi pînă la expirarea acestui termen dacă este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă.

(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia se consideră realizată doar atunci cînd va fi evident că evenimentul nu va surveni.
1. În prezentul articol este reglementată realizarea condiţiei negative. Condiţia negativă este condiţia că nu se va produce un anumit eveniment.

2. Dacă părţile au fixat un termen pentru nesurvenirea evenimentului, atunci condiţia se consideră realizată:

• 
  dacă termenul fixat s-a epuizat fără ca evenimentul să se producă, chiar dacă el se produce ulterior;
  
• 
  dacă, chiar şi pînă la expirarea termenului fixat devine evident că evenimentul nu va mai putea avea loc.
  

De exemplu, condiţia că o persoană nu se va căsători timp de un an este realizată, fie cînd a trecut un an fără ca persoana să se căsătorească, fie, dacă înaintea expirării termenului de un an, persoana moare, astfel încît este cert că nu poate avea loc căsătoria.

3. Dacă părţile n-au fixat un termen pentru ca să nu survină un anumit eveniment, atunci condiţia va rămîne nerealizată un timp indefinit, şi nu va fi considerată realizată decît în cazul cînd va fi evident că evenimentul nu se mai poate produce.

Articolul 238. Inadmisibilitatea influenţei asupra realizării condiţiei
(1) Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie determinată nu are dreptul, pîna la realizarea condiţiei, să efectueze acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale.

(2) Dacă condiţia se realizează, iar persoana a intreprins deja acţiunile menţionate la alin.(1), ea este obligată sa repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat astfel.
1. Dispoziţiile prezentului articol au ca scop de a asigura ca lucrurile să decurgă normal şi de a exclude amestecul cu rea-credinţă şi neloial al uneiea din părţi în desfăşurarea evenimentelor. Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie nu poate săvîrşi, înaunte de îndeplinirea condiţiei, acţiuni care ar afecta executarea obligaţiilor sale. Dacă prin acţiuni culpabile săvîrşite înaintea îndeplinirii condiţiei debitorul împiedică executarea obligaţiilor sale, el poate cauza prin aceasta prejudicii creditorului.

2. La survenirea condiţei partea, care a săvîrşit acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale, este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin acţiunile sale. Pentru ca sancţiunea prevăzută în alineatul 2 să fie aplicată trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

• 
  condiţia determinată de părţi să se realizeze;
  
• 
  partea care a săvîrşit acţiunile în cauză să se afle în culpă.
  

Întinderea despăgubirii pe care o poate predinde partea de bună-credinţă se stabileşte conform prevederilor art. 14 alin.2.

Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu cele înscrise în art. 241.

Articolul 239. Actul juridic incheiat sub condiţie suspensivă
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie suspensivă dacă apariţia drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative prevăzute de el depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un eveniment survenit, însă deocamdată necunoscut părţilor.
1. Condiţia este suspensivă atunci cînd efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment viitor şi incert sau unui eveniment survenit dar necunoscut părţilor la momentul încheierii actului juridic. Astfel, vînzarea poate fi subordonată obţinerii unui împrumut, donaţia poare fi condiţionată de căsătoria donatarului. În cazul condiţiei suspensive actul juridic este valabil format, dar eficacitatea sa deplină depinde de poroducerea unui fapt ulterior – împlinirea condiţiei. Atît timp cît condiţia suspensivă nu s-a împlinit, drepturile şi obligaţiile părţilor se află suspendate în existenţa lor.

2. Din actele juridice încheiate sub condiţie decurg următoarele consecinţe:

• 
  creditorul nu poate cere executarea obligaţiei. De exemplu, într-un act de vînzare-cumpărare cu condiţie suspensivă cumpărătorul nu poate cere predarea bunului, pînă la survenirea condiţiei;
  
• 
  debitorul nu datorează nimic; dacă totuşi a plătit, el poate cere restituirea plăţii ca nedatorată;
  
• 
  în actele translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc transmiterea sau constituirea acestor drepturi. De exemplu, înstrăinătorul sub condiţia suspensivă rămîne proprietarul bunului înstrăinat, cu consecinţele ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la riscul pieirii fortuite (dacă bunul piere înaintea survenirii condiţiei suspensive, vînzătorul nu poate pretinde cumpărătorului plata preţului);
  
• 
  creditorul poate săvîrşi acte de dispoziţie (de exemplu, dobînditorul sub condiţie suspensivă poate să înstrăineze sau să gajeze bunul), dar condiţionat, căci, în virtutea unui principiu general al dreptului, nimeni nu poate ceda mai multe drepturi decît are el însuşi. Achizitorul nou va deveni titular al dreptului afectat de aceeaşi condiţie;
  
• 
  termenul de prescripţie extinctivă nu începe să curgă (art. 272 alin.2).
  

3. Dacă condiţia suspensivă a survenit, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur şi simplu. În principiu, prin survenirea condiţiei suspensive actul juridic îşi produce efectele din momentul încheierii sale, ca şi cînd nu ar fi fost afectat de această condiţie. Locul drepturilor şi obligaţiilor condiţionale îl iau drepturile şi obligaţiile pure şi simple. Actul devene eficace cu efect retroactiv.

Articolul dat nu conţine nici o prevedere expresă referitor la soarta actelor de dispoziţie săvîrşite de creditor (dobînditor) şi celor săvîrşite de debitor (înstrăinător) înaintea survenirii condiţiei suspensive, dacă condiţia se realizează. Jurisprudenţa şi doctrina altor ţări, legislaţiile cărora conţin dispoziţii similare (Franţa, România etc.), consideră că actele de dispoziţie săvîrşite de creditor (dobînditor) se consolidează retroactiv, iar cele săvîrşite de debitor (înstrăinător) se desfiinţează retroactiv.

La determinara efectelor actelor de dispoziţie săvîrşite de debitor (înstrăinător), care provizoriu a rămas proprietarul bunului înstrăinat, trebuie de ţinut cont de dispozţiile art.319, care stipulează că schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietae.

4. Dacă condiţia suspensivă nu s-a realizat ( referitor la condiţia nerealizată – a se vedea art. 236), părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul. Nerealizarea condiţiei suspensive, ca şi realizarea ei produce efect retroactiv. Dacă prestaţiile reciproce au fost deja efectuate între părţi (de exemplu, s-a plătit un avans), ele trebuie restituite. Actele de dispoziţie săvîrşite de debitor (înstrăinător) se consolidează retroactiv, cele săvîrşite de creditorul virtual (dobînditor), din contra, se desfiinţează retroactiv.

5. Dacă efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment deja survenit dar încă necunoscut de părţi, condiţia suspensivă va fi realizată atunci cînd părţile vor lua cunoştinţă de producerea evenimentului. Dacă survenirea evenimentului produs devine cunoscută uneia din părţi, ea trebuie să informeze într-un termen rezonabil cealaltă parte (celelalte părţi) despre aceasta. Condiţia suspensivă în cauză se consideră realizată în momentul cînd ambele părţi, în actele juridice bilaterale, sau toate părţile, în actele juridice multilaterale, iau cunoştinţă de survenirea evenimentului căruia îi sînt supuse efectele actului juridic.

Articolul 240. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie rezolutorie dacă realizarea condiţiei atrage desfiinţarea actului juridic şi restabilirea situaţiei existente pînă la încheierea lui.
1. Condiţia este rezolutorie atunci cînd realizarea ei atrage desfiinţarea actului juridic. Astfel, actul de vînzare-cumpărare poate fi supus unei condţii rezolutorii de neplată a preţului la o anumită scadenţă. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie esre valabil şi eficace din momentul încheierii lui. Eficacitatea acestui act juridic este însă provizorie, astfel încît realizarea condiţiei rezolutorii atrage desfiinţarea retroactivă a lui.

2. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie produce următoarele consecinţe:

• 
  creditrul poare cere executarea obligaţiei, iar debitorul, respectiv, este obligat s-o execute;
  
• 
  în actele translative sau constitutive de drepturi reale aceste drepturi se transmit sau se constiutie. Dobînditorul devine imediat proprietarul bunului transmis cu toate consecinţele ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la suportarea riscurilor;
  
• 
  dobînditorul poate înstrăina sau gaja bunul sub rezerva efectului retroactiv al realizării condiţiei;
  
• 
  termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă în conformitate cu regula generală (art. 272 alin.1).
  

3. Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, în principiu, obligaţia se desfiinţează retroactiv. Prin consecinţă, părţile sînt obligate să restiutie reciproc prestaţiile primite. Dacă restituirea nu se pote face în natură, ea se va efectua prin echivalent.

Regula retroactivităţii nu operează în cazul actelor juridice cu executare continuă sau succesivă. Astfel, într-un contract de locaţiune (art.art.875 – 910), restituirea reciprocă prestaţiilor este imposibilă, fiindcă locatarul nu poate restitui beneficiul folosinţei, deaceea nici restituirea chiriei nu ar fi justificată.

Actele de dispoziţie ale creditorului (dobînditorului) săvîrşite înainte de survenirea condiţiei rezolutorii se desfiinţează retroactiv (sub rezerva protecţiei drepturilor terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă – art. 319) , în timp ce actele de dispoziţie ale debitorului (înstrăinătorului) sînt consolidate retroactiv.

4. Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic condiţional se transformă în unul pur şi simplu, făcînd să dispară incertitudinea ce exista în privinţa eficacităţii sale definitive. Toate efectele actului care s-au produs rămîn în vigoare, actul fiind definitiv consolidat.

Articolul 241. Buna-credinţă la survenirea condiţiei
(1) Dacă survenirea condiţiei a fost reţinută cu rea-credinţă de partea pentru care survenirea condiţiei este dezavantajoasă, condiţia se consideră survenită.

(2) Dacă la survenirea condiţiei a contribuit cu rea-credinţă partea pentru care survenirea condiţiei este avantajoasă, condiţia nu se consideră survenită.
1. În prezentul articol îşi găseşte manifestarea unul din principiile generale ale dreptului civil - principiul ocrotirii bunei credinţe, adică al protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. Regulile prezentului articol se referă, în special, la actele juridice cu condiţie mixtă (a se vedea p.2 al comentariului la art. 234), în care realizarea condiţiei depinde parţial de voinţa uneia din părţi. Acest text completează prevederile art. 235 alin.2, care interzic condiţia potestativă: dacă realizarea condiţiei, în principiu, nu trebuie să depindă de voinţa exclusivă a uneia din părţi, atunci, este firesc că niciuna din părţi nu trebuie să influenţeze cu rea-credinţă asupra survenirii sau nesurvenirii condiţiei.

2. Regulile prezentului articol se aplică în cazurile cînd prin acţiunile sale culpabile una din părţi reţine survenirea unei condiţii care îi este dezavantajoasă, sau din contra, contribuie la survenirea condiţiei care îi este avantajoasă. De exemplu, comportarea cu rea-credinţă a debitorului unei obligaţii de plată rezultată dintr-un act juridic încheiat sub condiţia obţinerii de către debitor a unui împumut se poate manifesta în neefectuarea de către acesta a tuturor formalităţilor necesare în vederea obţinerii împrumutului, sau în refuzul nejustificat al propunerii de împtumut.

Dacă prin comportarea sa cu rea-credinţă debitorul reţine producerea evenimentului care constiutie condiţia naşterii obligaţiei sale (condiţie suspensivă), creditorul are două opţiuni:

• 
  dacă condiţia totuşi survine, el poate cere repararea prejudiciului conform dispoziţiilor art.238;
  
• 
  poate să ceară considerarea condiţiei ca survenită, atrăgînd prin consecinţă exigibilitatea creanţei.
  

De asemenea, debitorul prin acţiuni culpabile poate contribui la producerea unui eveniment care constituie o condiţie rezolutorie în scopul de a desfiinţa efectele actului juridic care nu îi este avantajos. În acest caz creditorul poate cere recunoaşterea acestei condiţii ca nesurvenită pentru a menţine efectele actului, eficacitatea căruia a fost anihilată în mod artificial.

Aceleaşi efecte survin şi în cazul cînd creditorul prin acţiunile sale de rea-credinţă împiedică realizarea unei condiţii rezolutorii sau provoacă survenirea unei condiţii suspensive.

3. Pentru ca sancţiunile înscrise în prezentul articol să fie aplicabile este necesar ca acţiunile persoanei, care a contribuit la survenirea condiţiei, sau, din contra, la întîrzierea survenirii ei, să fie culpabile. Dacă asemenea acţiuni au avut loc în cadrul exercitării unui drept, nu se poate vorbi de culpă şi, prin urmare aceste sancţiuni nu se vor aplica.

Capitolul V

REPREZENTAREA SI PROCURA

Articolul 242. Reprezentarea
(1) Un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acţionează.

(2) Actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.

(3) Dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.

(4) Dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale, actul produce efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când pentru cealaltă parte persoana contractantului nu are importanţă.

(5) Este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic care, după natura lui, urmează a fi încheiat nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.
1. Consideraţii preliminare. În principiu, fiecare act juridic este destinat să producă efecte pe seama persoanelor care au luat parte la încheierea lui şi care sunt părţi; toate celelalte persoane care nu au participat la încheierea actului sunt terţi faţă de acesta, iar actul respectiv nu va produce nici un efect pe seama lor. Suntem, astfel, în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului juridic care dă expresie ideii exprimate într-un vechi adagiu juridic, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să prejudicieze şi nici să profite altor persoane). În acest context trebuie subliniat că sunt părţi, şi deci efectele actelor juridice se produc faţă de ele, persoanele care participă în mod fizic şi direct la încheierea actelor, semnându-le. Este însă posibil ca, datorită unor consideraţii de ordin practic, părţile unui act juridic să participe la încheierea acestuia prin intermediul altor persoane. În aceste cazuri, efectele actelor juridice astfel încheiate se produc în persoana celui reprezentat; din punct de vedere juridic considerându-se că la încheierea actului a luat parte însuşi reprezentatul.

Reprezentarea a fost definită în literatura juridică ca fiind acel procedeu prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numite reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul acesteia din urmă. Prin reprezentare, manifestarea de voinţă a reprezentatului, care devine parte a raportului juridic, este înlocuită de manifestarea de voinţă a reprezentantului.

Reprezentantul care participă la încheierea actului este un simplu intermediar în operaţiunea juridică respectivă – el nu devine parte în raportul juridic, iar efectele actului încheiat se produc în persoana reprezentatului.

Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, în sensul că actul juridic încheiat prin reprezentare se produc faţa de reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi anume acesta din urmă este cel care încheie în realitate actul juridic.

Instituţia reprezentării este reglementată în principal în Codul civil, atât prin dispoziţii cu caracter general (art.242-251 din cod), cât şi prin dispoziţii speciale care concretizează aplicarea acestei instituţii în unele materii, îndeosebi la contractul de mandat (art.1030-1052 din cod), dar şi în situaţia reprezentării persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (art.22 alin.1 şi art.33 alin.2 din cod), persoanelor juridice (art.61 alin.1, art.125, art.138, art.155, art.169, art.189), societăţilor civile (art.1345 din cod) ori în materia solidarităţii creditorilor (art.529 din cod) sau debitorilor (art.549 din cod), precum şi a gestiunii de afaceri (art.1378-1388 din cod). De asemenea, dispoziţii cu privire la reprezentare cuprind şi Codul de procedură civilă (art.75-81), Codul familiei (art.61 alin.2 şi art.146 alin.6), precum şi o serie de alte acte normative.

Reprezentarea îndeplineşte un rol important şi are o deosebită utilitate în raporturile juridice. Astfel, dacă n-ar exista reprezentare, persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, deci care nu pot încheia personal un act juridic valabil, nu s-ar putea bucura de nici un avantaj al vieţii juridice. Prin acest procedeu juridic legea ocroteşte incapabilii (minorii sub 14 ani şi alte persoane lipsite de capacitate de exerciţiu), dându-le un reprezentant legal care cu voinţa sa înlocuieşte voinţa neconştientă a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi încheie acte juridice în numele şi pe socoteala acestora din urmă, care astfel vor dobândi drepturi şi asuma obligaţiile spre folosul lor, ca titulari de drepturi şi obligaţii.

Însă, utilitatea reprezentării se învederează şi în cazul persoanelor cu deplină capacitate de exerciţiu cărora le dă posibilitatea să încheie acte juridice (fără a lua parte, în persoană, la formarea lor), prin reprezentant convenţional, facilitând astfel considerabil schimburile economice între persoane aflate la mare distanţă unele de altele, permiţând o însemnată economie de timp şi efort, şi asigurând totodată folosirea de către cei interesaţi a persoanelor cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu etc. Tot prin procedeul reprezentării persoanele juridice pot încheia acte prin împuterniciţii (organele) lor.

Un caz aparte în care poate funcţiona reprezentarea îl constituie gestiunea de afaceri. După cum se ştie, ea constă în săvârşirea de către o persoană (gerant) a unui act juridic sau a unui fapt în interesul altei persoane (gerat), fără ca aceasta să fi dat gestorului de afaceri vreo împuternicire. Dacă actul săvârşit pe seama altei persoane a fost necesar şi util, el produce de îndată efecte faţă de această persoană (art.1387 din codul civil). Este un caz de reprezentare fără împuternicire, actul producându-şi efectele direct în persoana şi patrimoniul geratului (reprezentatului), prin voinţa util manifestată a gerantului (reprezentantului) şi în puterea legii, care validează asemenea acte.

2. Felurile reprezentării. Principalul criteriu de clasificare a reprezentării îl constituie izvorul împuternicirii. Astfel, potrivit art.242 alin.1 din Codul civil, împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acesta acţionează. După părerea noastră, formularea textului de lege este criticabilă, întrucât împuternicirile reprezentantului ar putea rezulta din anumite împrejurări numai în măsura în care legea sau un act le atribuie anumite consecinţe juridice⁹². În consecinţă, putem afirma, fără riscul de a greşi că, reprezentarea poate fi în sistemul nostru de drept de două feluri: legală şi convenţională.

Reprezentarea este legală atunci când legea împuterniceşte o persoană să săvârşească anumite acte juridice în numele şi pe seama altei persoane. În această ipoteză, cazurile şi întinderea împuternicirilor reprezentantului sunt determinate prin lege.

Reprezentarea este convenţională când împuternicirea se acordă de către reprezentat reprezentantului printr-un contract. Exemplul tipic de astfel de reprezentare îl constituie mandatul.

Reprezentarea legală sau convenţională se numeşte şi judiciară, atunci când o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele şi pentru o altă persoană, numită reprezentat.

Doctrina a mai clasificat reprezentarea şi în funcţie de participarea sau lipsa de participare a voinţei reprezentantului la stabilirea raporturilor juridice de reprezentare. În raport de acest criteriu, distingem reprezentarea voluntară şi reprezentarea obligatorie sau necesară. În prima categorie intră cazurile de reprezentare întemeiate pe voinţa reprezentatului, care participă la reprezentare, fie înainte de săvârşirea actului juridic prin acordarea împuternicirii, fie ulterior, prin ratificare (confirmare). Cea de a doua categorie cuprinde acele cazuri în care raporturile juridice de reprezentare se stabilesc independent de voinţa reprezentatului (reprezentare legală, gestiunea de afaceri).

În fine, după criteriul obiectului său, adică din punctul de vedere al actelor juridice ori al bunurilor la care se referă, reprezentarea poate fi clasificată în generală sau specială. Ea este generală când priveşte toate actele juridice pe care o persoană le poate săvârşi prin reprezentant sau toate bunurile acestei persoane. Astfel, spre exemplu, reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinţi sau tutore este generală sub ambele aspecte, deoarece are ca obiect toate actele juridice susceptibile de a fi încheiate în numele şi pe seama minorului de către reprezentantul său legal, precum şi toate bunurile din patrimoniul acestuia. Reprezentarea este specială când are ca obiect o anumită categorie de acte (de exemplu, acte de administrare) sau un anumit act (cum ar fi, un act de vânzare-cumpărare) ori unele bunuri sau un bun singular din patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea poate fi specială din ambele puncte de vedere, în sensul că ea poate avea ca obiect un singur act juridic cu privire la un singur bun.

3. Efectele reprezentării. Reprezentarea generează trei serii de raporturi juridice: între reprezentat şi reprezentant, între reprezentat şi terţul parte în act şi între reprezentant şi acelaşi terţ. Ca atare, efectele reprezentării trebuie examinate faţă de fiecare dintre cele trei persoane, angajate în cele trei serii de raporturi juridice.

Efectele faţă de reprezentat. Ca urmare a reprezentării, efectele actului juridic încheiat de reprezentant se produc direct

în persoana şi patrimoniul reprezentatului, în principiu ca şi când acesta ar fi săvârşit personal actul respectiv. În acest sens, art.242 alin.2 din Codul civil prevede că, actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului. Astfel, reprezentatul devine parte în raporturile stabilite de reprezentant de la data încheierii actului, chiar dacă a aflat acest lucru ulterior şi chiar dacă neregularitatea iniţială a reprezentării a fost înlăturată abia mai târziu, prin ratificare. Ca parte şi beneficiar al actului, reprezentatul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului, independent de răspunderea proprie pe care reprezentantul şi-o angajează într-o asemenea situaţie faţă de aceiaşi terţi.

Efectele faţă de reprezentant. Nefiind parte în act, reprezentantul nu devine personal nici creditor, nici debitor faţă de terţ şi nici nu poate să pretindă de la acesta din urmă executarea actului, afară numai dacă ar avea o împuternicire specială în acest sens din partea reprezentatului. De aceea el nu poate cere rezoluţiunea, anularea ori revocarea actului, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile acestora. De asemenea, nici terţul contractant nu se poate îndrepta împotriva reprezentantului cu vreo acţiune izvorâtă din act, afară de cazul când acesta şi-ar fi asumat o obligaţie personală alături de reprezentat.

Efectele faţă de terţ. Terţul contractant – parte în actul încheiat prin reprezentare – stabileşte raporturi juridice directe numai cu reprezentantul. El se obligă numai faţă de acesta şi tot astfel numai lui poate să-i pretindă drepturile rezultate din act.

4. Actele care pot forma obiectul reprezentării. Art.242 alin.1 fraza întâia din Codul civil stabileşte regula potrivit căreia un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Prin urmare, cele mai multe acte juridice vor putea fi încheiate prin reprezentare. Este interzisă, însă, încheierea prin reprezentant a actelor juridice care, după natura lor, urmează a fi încheiate nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege (art.242 alin.5 din cod). Printre asemenea acte putem enumera testamentul, căsătoria, adopţia, recunoaşterea maternităţii şi a paternităţii etc. La determinarea sferei actelor care intră în categoria celor ce nu pot fi încheiate decât personal se va ţine seama caracterul drepturilor pe care le conferă şi a obligaţiilor pe cale le impune un asemenea act persoanei contractante. De cele mai multe ori inadmisibilitatea reprezentării va decurge în mod necesar din condiţiile de validitate a actului impuse de lege, cum ar fi, de exemplu, semnătura personală a celui ce se obligă, etc.

5. Subiectele reprezentării. După cum am mai arătat, pot fi reprezentate atât persoanele fizice cît şi persoanele juridice.

În ceea ce priveşte însă posibilitatea de a figura ca reprezentanţi există unele îngrădiri în acest sens. Astfel, în ipoteza unei reprezentări legale, persoanele fizice vor putea figura ca reprezentanţi doar dacă posedă capacitate de exerciţiu deplină, şi aceasta deoarece validitatea actului încheiat se va aprecia în raport de manifestarea de voinţă a reprezentantului. În ipoteza însă a reprezentării convenţionale, întrucât validitatea actului se va aprecia în principal prin prisma voinţei reprezentatului, ar putea figura în calitate de reprezentanţi şi persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată, cu condiţia de a avea capacitatea prevăzută de lege pentru a putea reprezenta o altă persoană. Astfel, de exemplu, un minor cu capacitate de exerciţiu limitată va trebui să aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau curatorului pentru a încheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat în temeiul căruia urmează să încheie pentru mandant acte juridice cu terţii.

Persoanele juridice vor putea figura ca reprezentanţi cu condiţia respectării principiului specialităţii capacităţii lor de folosinţă sau, altfel spus, cu condiţia ca o asemenea activitatea să nu contravină actelor lor constitutive şi scopului în vederea căruia au fost create.

În sfârşit, menţionăm că legea instituie unele îngrădiri şi în cazul reprezentării judiciare. Astfel, potrivit art.76 alin.1 din codul de procedură civilă nu pot fi reprezentanţi decât persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, iar potrivit art.78 din acelaşi cod nu vor putea fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii, deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali, precum şi persoanele care au acordat sau acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă, sau care au participat în acea pricină în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penala, de expert.

Reprezentantul din raporturile juridice de reprezentare nu trebuie confundat cu comisionarul din contractul de comision sau intermediarul din contractul de intermediere. În primul caz deosebirea rezidă în faptul că deşi comisionarul lucrează în contul şi la însărcinarea comitentului contractul cu terţul este încheiat în nume propriu, comisionarul fiind cel care devine parte în actul încheiat cu terţul. În cel de-al doilea caz, intermediarul nu participă la încheierea propriu-zisă a actului, el fiind doar un mijlocitor la încheierea acestuia între client şi terţ.

Nu poate fi considerat reprezentant nici curatorul unui minor în vârstă de la 14 la 18 ani sau a unei persoane limitate de instanţa judecătorească în capacitatea de exerciţiu, deoarece el doar îşi dă consimţământul la încheierea actelor juridice pe care persoana ce se afla sub curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.

6. Împuternicirea de a reprezenta. Pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant să-şi producă efectele direct în persoana şi patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să aibă o împuternicire în acest sens, fie din partea reprezentatului însuşi (reprezentare convenţională), fie numai de la lege (reprezentare legală). Mai mult, pentru ca reprezentarea să fie valabilă reprezentantul trebuie să lucreze în calitate de reprezentant al altei persoane (reprezentat), în numele şi pe seama acesteia. În acest sens, reprezentantul va trebui să aducă la cunoştinţa persoanei cu care încheie actul calitatea sa de reprezentant, pentru ca acea persoană să ştie că raportul juridic nu se formează între ea şi reprezentant ci între ea şi persoana reprezentată. Dacă reprezentantul nu aduce faptul la cunoştinţa celeilalte părţi sau dacă el ignoră calitatea sa de reprezentant, reprezentarea nu mai poate avea loc, iar raportul juridic se formează direct şi exclusiv între reprezentant şi cealaltă parte.

În literatura juridică s-a arătat că, pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele care îi sunt specifice, reprezentantul trebuie să-şi exprime clar intenţia de a încheia actul juridic în numele şi pe seama reprezentatului (contemplatio domini). El trebuie să-şi exteriorizeze fără echivoc această intenţie, pentru ca persoana interesată în săvârşirea actului să aibă conştiinţa limpede că tratează cu un reprezentant, iar nu cu însăşi partea direct interesată. Dacă reprezentantul nu procedează astfel, el devine parte în act şi îşi asumă personal obligaţiile, fără să poată angaja în vreun fel pe reprezentat. S-a mai arătat, de asemenea, că, la rândul său, şi terţul contractant trebuie să lucreze şi el cu intenţia ca actul pe care îl încheie să-şi producă efectele în persoana şi patrimoniul reprezentatului. Cu alte cuvinte, consecinţele juridice ale reprezentării trebuie să fie rezultatul voinţei comune în acest sens atât a reprezentantului cât şi a terţului contractant.

Deşi codul civil nu statuează în mod expres o asemenea condiţie a reprezentării ea poate fi uşor dedusă din dispoziţiile art.242 alin.4, potrivit cărora, dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale actul produce efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. În consecinţă, în materia reprezentării, reprezentantul va trebui să prezinte terţului contractant împuternicirile sale, în caz contrar efectele operaţiunii încheiate producându-se direct asupra sa. Dar legea prevede şi o excepţie de la această regulă, când actul astfel încheiat îşi produce efectele direct în persoana reprezentatului, şi anume în ipoteza în care reieşind din împrejurările încheierii actului terţul contractant trebuia să presupună existenţa reprezentării, chiar dacă persoana contractantului nu are pentru el nici o importanţă (art.242 alin.4 din cod).

7. Reprezentarea aparentă. În ipoteza în care o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, dar îi lipseşte împuternicirea legală sau convenţională în acest sens actele respective nu produc efecte faţă de “reprezentat”, cu excepţia cazului când acesta din urma confirmă (ratifică) actul astfel încheiat în condiţiile stipulate de art.249 din codul civil.

Există, totuşi, şi situaţii în care în anumite condiţii speciale (şi fără a se putea vorbi de gestiune de afaceri) un act juridic încheiat în lipsa unei împuterniciri în acest sens poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia s-a încheiat actul. Astfel, potrivit art.242 alin.3 din cod, dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri. Altfel spus, “reprezentatul” va suporta efectele actului încheiat în numele şi pe seama sa de o altă persoană în cazurile în care prin comportarea sa insuflă terţilor contractanţi credinţa existenţei unor împuterniciri pe care le-a acordat. Această soluţie îşi găseşte justificarea în comportamentul culpabil al “reprezentatului” care creează, în acest fel, aparenţa unei reprezentări. În asemenea situaţii, după cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, cea mai adecvată modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de greşeala, neglijenţa sau imprudenţa “reprezentatului” o constituie eficacitatea faţă de el a actului respectiv. Astfel, de pildă, dacă reprezentatul a împuternicit pe reprezentantul său să împrumute o anumită sumă de bani, neglijând să specifice în procură că ea este valabilă numai pentru un singur împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor împrumuturi făcute de reprezentant fără să fi existat în realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta ca o consecinţă a culpei in omittendo a reprezentatului. Soluţia va fi aceeaşi în cazul când reprezentatul a semnat în alb o procură, de care ulterior reprezentantul a abuzat, atribuindu-şi împuterniciri pe care acesta nu a consimţit să i le acorde.

Considerăm că pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.242 alin.3 din cod referitoare la reprezentarea aparentă trebuie dovedită culpa “reprezentatului”, culpă în lipsa căreia angajarea acestuia prin actul încheiat fără împuternicire ar fi excesivă. Sigur, în anumite condiţii va fi suficientă chiar şi simpla pasivitate a “reprezentatului”, care, ştiind că altă persoană încheie sau vrea să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa, nu ia atitudine pentru a înlătura orice echivoc (non redamatio luneta cum scientia et patientia sat est ad inducendum mandatum).

Articolul 243. Reprezentantul limitat în capacitatea de exerciţiu
Actul juridic încheiat de reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea de exerciţiu.
1.