Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu
Capitolul II CONDITIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC
Yüklə 9,86 Mb.
|
Capitolul II CONDITIILE DE VALABILITATE
ALE ACTULUI JURIDICArticolul 199. Consimţămîntul
1.Una din trăsăturile definitorii a consimţămîntului este exteriorizarea voinţei persoanei de a încheia un act juridic. Actele juridice pot fi exteriorizate în diferite modalităţi: în scris, verbal sau prin acţiuni concludente. Manifestarea de voinţă poate fi expresă( directă) atunci cînd este manifestată prin mijloace care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau tacită (indirectă, implicită) cînd se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voinţa, dar permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta vînzătorului sau care ridică mîna în cazul vînzării la licitaţie îşi exprimă voinţa expres. Moştenitorul care intră efectiv în posesiunea patrimoniului succesoral acceptă succesiunea tacit (art.1516 al.3). În acest context este de reţinut că tăcerea în sine ca şi inacţiunea nu produce efecte juridice. Prin natura ei tăcerea nu permite stabilirea voinţei persoanei de a săvîrşi un act juridic. Totuşi, în mod excepţional, ţinînd cont de împrejurările concrete în care s-a produs, tăcerea poate valora ca manifestare de voinţă. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a unei oferte atunci cînd legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă (art.694). Există unele acte care, prin natura lor, necesită manifestarea expresă a voinţei. De exemplu, actele numite solemne sau formale trebuie să fie încheiate, sub pedeapsa nulităţii, în forma prescrisă de lege – forma scrisă (art. 210), sau forma autentică (art. 212). 2. Consimţămîntul trebuie să provină de la o persoană cu discernămînt, adică avînd facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa valoare. Subiectul de drept civil trebuie să conştientizeze acţiunile sale, să-şi dea seama de urmările lor şi să le dorească în cunoştinţă de cauză. 3. Consimţămîntul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie reiese din însăşi esenţa actului juridic civil care este o manifestare de voinţă, înreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile (a se vedea comentariul la art. 195). 4. Consimţămîntul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic consimţămîntul trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Aceste condiţii nu sunt întrunite atunci cînd consimţămîntul este alterat de vicii: eroare (art.227), dol (art.228), violenţă (art.229) sau leziune (art.230).
1. Eficacitatea voinţei depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de ea pentru a putea acţiona în cunoştinţă de cauză. 2. Norma alineatului 1 se referă la actele juridice bilaterale, multilaterale şi actele unilaterale supuse comunicării. Sunt acte supuse comunicării actele unilaterale pentru valabilitatea cărora este necesară comunicarea voinţei către o persoană determinată, de exemplu procura art. 252, rezoluţiune a unui contract (art. 737), care se deosebesc de actele unilaterale nesupuse cominicării, care se formează prin simpla exteriorizare a voinţei autorului actului, fără să fie necesară aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate: testamentul (art. 1449), promisiunea publică de recompensă (art. 1371) etc. 3. Dispoziţiile prezentului articol se concretizează în reglementările privind momentul încheierii contractului. Astfel contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant (art. 699) . O normă similară este consacrată în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de vînzare-cumpărare. Art. 18 al.2 din această Convenţie stipulează: „acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de aceptare parvine ofertantului”. Este de reţinut că în ce priveşte ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului, poate exista un decalaj între momentul sosirii acceptării la sediul ofertantului şi momentul cînd acesta ia cunoştinţă efectiv despre conţinutul acceptării. Acest fapt crează premise pentru un abuz din partea ofertantului care poate să pretindă că a luat cunoştinţă despre acceptare la o dată ulterioară celei la care înştiinţarea respectivă a sosit la sediul lui. Pentru a evita asemenea abuzuri, se prezumă că ofertantul cunoaşte conţinutul acceptării chiar din momentul în care notificarea acceptării a parvenit la sediul lui. În acelaşi context este de menţionat că în ceea ce priveşte notificarea „Principiile UNIDROIT cu privire la contractele comerciale internaţionale” din 1984 consacră următoarea regulă: notificarea produce efecte în momentul în care ea parvine destinatarului, adică atunci cînd aceasta i se comunică verbal sau i se livrează la sediul său, sau la adresa sa poştală (art.9). 4. Retractarea manifestării de voinţă are ca efect lipsirea acesteia de eficacitate, cu condiţia ca retractarea să ajungă la destinatar anterior sau cel tîrziu concomitent cu manifestarea de voinţă. Această regulă îşi găseşte concretizarea în art.683 al.2: oferta poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu concomitent cu oferta. 5. Deoarece actul juridic produce efecte din momentul cînd manifestarea de voinţă parvine destinatarului, decesul autorului actului sau lipsirea lui de capacitatea de exerciţiu, survenite ulterior, nu trebuie să afecteze valabilitatea actului juridic. În cazul decesului persoanei care a săvîrşit actul juridic, drepturile şi obligaţiile izvorîte din acesta trec asupra succesorului (art.art.1432, 1444) În cazul lipsirii atorului actului juridic de capacitatea de exerciţiu, tutorele ca reprezentant legal al acestuia va săvîrşi actele juridice necesare în vederea realizării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg din actul juridic săvîrşit de persoana declarată incapabilă. Articolul 201. Imposibilitatea determinarii esentei consimtamintului Actul juridic se considera neincheiat in cazul in care esenta consimtamintului nu poate fi determinata cu certitudine nici din exprimarea exteriorizata si nici din alte circumstante ale incheierii sale. Deoarece eficacitatea actului juridic depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de manifestarea de voinţă exteriorizată, actul juridic nu poate fi încheiat dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voinţă nu o percepe şi nu pătrunde în esenţa ei, şi nici alte circumstanţe nu permit deducerea certă şi univocă a acesteia. Cînd esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată, nu ne aflăm în prezenţa unui adevărat act juridic, întrucît nu se poate şti care anume efecte le-a dorit autorul lui. Pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie exteriorizată în aşa mod, încît să demonstreze clar şi precis esenţa consimţămîntului celui ce încheie actul juridic.
1. Legea prevede cazuriile cînd un act juridic produce efecte juridice numai dacă există acordul unui terţ. Acest acord poate fi prealabil – autorizare,încuviinţare sau ulterior – confirmare, aprobare. În unele norme noţiunile evocate sînt exprimate prin alte sintagme: consimţămînt (art.34), permisiune (art. 42), acceptare (art. 568). Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de acte juridice, care ating nemijlocit interesele unui terţ. Printre asemenea acte se numără: actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit (art. 205), reprezentarea fără împuterniciri (art. 249), actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie (art. 369 alin. 2), preluarea datoriei de la debitor (art. 568) etc. Pentru alte categorii de acte juridice acordul terţuluii este necesar în vederea exercitării controlului asupra conţinutului acestor acte juridice. Aici încuviinţarea este cerută în vederea protecţiei unui participant la actul juridic. Este cazul actelor juridice încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25), de minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani (art. 34). 2. Este necesar de a face diferenţiere între încuviinţarea (acordul) în sensul dreptului civil de autorizaţiile administrative date de organele publice abililitate. Condiţiile şi efectele acestor autorizaţii sînt reglementate de dreptul public. 3. Dispoziţiile prezentului articol sînt aplicabile actelor juridice care trebuiesc îndeplinite faţă de altcineva. Terţul poate exprima acordul său atît părţii care săvîrşeşte actul juridic, cît şi părţii faţă de care actul este îndeplinit. 4. Actul juridic încheiat cu autorizare (acord prealabil) devine valabil necondiţionat din momentul încheierii lui. Dacă lipseşte autorizarea actul nu este nevalabil în mod inevitabil, ci se consideră încheiat sub condiţie suspensivă: survenirea efectelor depinde de faptul dacă va fi dat acest acord sau nu, adică de un eveniment viitor şi incert (art. 239). Odată cu darea confirmării (acordului ulterior) actul devine valabil cu efect retroactiv. Dacă confirmarea este refuzată actul juridic devine în mod definitv nevalabil. 5. Fiind o manifestare de voinţă independentă de actul juridic pentru care acordul este dat, nu este necesar ca el să îmbrace o formă predeterminată, atunci cînd această formă este cerută pentru actul juridic în cauză. Potrivit principiului consensualismului, voinţa juridică produce efecte indiferent de forma în care a fost manifestată: oral, în scris, printr-un comportament concludent, iar uneori, chiar prin tăcere (a se vedea comentariul la art. 208). Prin urmare, acordul este valabil în orice modalitate nu ar fi exprimat. Articolul 203. Acordul prealabil pentru încheierea actului juridic Acordul prealabil este revocabil pînă la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese altfel din raportul juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimată atît faţă de o parte, cît şi de cealaltă. 1. Acordul prealabil, ca şi orice manifestare de voinţă, este, în principiu, revocabil (vezi art. 200 alin. 2). Revocarea (retractarea) acordului prealabil are ca efect lipsirea acestuia de eficacitate, dacă revocarea ajunge la destinatar pînă la încheierea actului juridic. 2. Acordul prealabil este irevocabil atunci cînd legea prevede expres acest lucru sau irevocabilitatea este prevăzută prin acordul părţilor privind raportul juridic pentru care se cere acordul prealabil. De exemplu, pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie ete necesar acordul scris al tuturor proprietarilor devălmaşi (art. 369 alin. 2). În contractul de vînzare-cumpărare asupra unui bun imobil prorietate comună în devălmăşie poate fi prevăzută condiţia că, odată dat, acordul fiecăruia din coproprietarii devălmaşi este irevocabil. 3. Ca şi însuşi acordul prealabil revocarea lui poate fi exprimată atît părţii care săvîrşeşte actul juridic cît şi părţii faţă de care actul juridic este îndeplinit.
2. Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie (vezi art. 198 alin.3 şi comentariul) pe care cel care a dat confirmarea le-a făcut anterior confirmării. Această prevedere are ca scop protejarea terţilor contra eventualei nulităţi a actelor juridice efectuate în favoarea lor de către cel care şi-a exprimat acordul ulterior. Prevederea în cauză se referă la actele de dispoziţie săvîrşite între momentul încheierii actului juridic pentru care sete necesar acordul ulterior şi momentul exprimării acestui acord. Dacă persoana care trebuie să îşi exprime acordul a modificat sau a grevat dreptul în privinţa căruia trebuie să-şi exprime acordul, dobînditorul dreptului respectiv va dobîndi un drept modificat sau grevat. Această situaţie intervine, de exemplu, în cazul actului juridic încheiat în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare, care produce efecte numai în cazul în care reprezentatul îl confimă ulterior (art. 249 alin. 1). Astfel, dacă neîndreptăţitul a încheiat un act juridic prin care se înstrăinează un bun, iar reprezentatul, anterior confirmării acestui act, a gajat acest bun, noul proprietar ve dobîndi bunul fiind grevat de gaj. 3. Prin rectroacivitate de asemenea nu se desfiinţează actele de dispoziţie efectuate împotriva persoanei care trebuie să-şi dea acordul ulterior:
Articolul 205. Efectele actului de dispoziţie al celui neîndreptăţit (1) Un act de dispoziţie încheiat cu privire la un lucru de o persoană neîndreptăţită produce efecte dacă este încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit. (2) Actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit produce efecte dacă cel îndreptaţit îl confirmă sau dacă cel care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul sau îl moşteneşte de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat pentru obligaţiile succesorale. În cazul dobîndirii sau moştenirii, dacă au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între ele, produce efecte doar actul care a fost încheiat primul. 1. Norma alineatului 1 al prezentului articol se referă la cazurile în care este încheiat un act de dispoziţie cu privire la un lucru de o persoană care nu este proptietarul lucrului şi nu este titular al unui careva alt drept care i-ar conferi puterea de a săvîrşi asemenea acte. Actul de dispoziţie în cauză produce efecte numai dacă există încuviinţarea (acordul prealabil) celui îndreptăţit. Încuviinţarea poate fi exprimată în orice formă. (a se vedea comentariul la art. 202). 2. Dispoziţiile alineatului 2 prevăd următoarele condiţii de valabilitate a actului de dispoziţie dacă acesta nu este încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit:
3. Dacă în cazul dobîndirii sau moştenirii au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între ele (de exemplu un bun a fost vîndut unei persoane, iar apoi a fost donat altei persoane), produce efecte doar actul care a fost încheiat primul. Art. 762 prevede o normă specială pentru contractele de vînzare – cumpărare, care derogă de la regula vizată: dacă vînzătorul a vîndut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul. Articolul 206. Obiectul actului juridic
1. Obiect al actului juridic sînt acele acţiuni sau inacţiuni, la care se obligă persoana în virtutea actului juridic încheiat. Obligaţia poate consta în a da, a face ori a nu face. Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real se poate concretiza în livrări de mărfuri, în plata unei sume de bani cu titlu de preţ al mărfii primei de asigurare, dobînzei bancare etc. Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-l săvîrşească, se poate concretiza în prestări de servicii (contractul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau executarea de lucrări (contractul de antrepriză). Obligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvîrşirea unor anumite fapte şi se materializează, de exemplu, în obligaţia de a nu recurge la concurenţa neloială. De exemplu, art. 8 al Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei (M.O. nr. 166-168 din 31.12.2000) le interzice agenţilor economici să efectueze acte de concurenţă neloială. 2. Pentru ca actul juridic să ia fiinţă şi să fie valabil, este necesar ca obiectul să existe. În principiu, raportul obligaţional se poate naşte doar atunci cînd el ţine de un bun ce există la momentul încheierii actului. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea actului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămîne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile. Sunt însă valabile actele juridice referitoare la bunurile viitoare (a se vedea p.6 infra). Aceasta înseamnă că nu este necesar ca bunul ce constituie obiect al obligaţiei să existe la momentul naşterii obligaţiei; este suficient ca el să fie de natură să existe într-un moment careva în viitor. 3. Obiectul trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca acţiunea sau inacţiunea autorului actului juridic să fie în concordanţă cu legea. Astfel este ilicit prin obiectul său actul juridic prin care o persoană se obligă să săvîrşească o infracţiune în schimbul unei sume de bani. Totodată, cînd obiect al actului juridic este abţinerea de la săvîrşirea unor acţiuni, aceasta trebuie să fie deasemenea licită. De exemplu, conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, este considerat nul orice acord al agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate aduce la limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vînzării sau cercului de cumpărători, interzicerea de a desface mărfuri produse de concurenţi (art. 7 alin. 2). 4. Obiectul trebuie să se afle în circuitul civil . Bunurile inalienabile ca viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanei umane nu pot constitui obiect valabil al actului juridic civil bunurile inalienabile (viaţa, sănătatea şi integritatea persoanlă a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrîns în scopul protejării sănătăţii şi securităţii publice (substanţe toxice, droguri, ), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul, marea). 5. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat individual (art.294 al.1): un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţine suficiente elemente pentru individualizarea bunului. O desemnare insufficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect, erori-obstacol (a se vedea art.227). Bunurile determinate generic (art.294 al.2) care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în specia lor: grîu, petrol, un automobil de un anumit model etc. Asemenea bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de vînzare – cumpărare în cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului vîndut sau modul de determinare a acesteia (art. 774). 6. Obiect al actului juridic pot fi bunurile viitoare. În practică asemenea acte juridice se întîlnesc destul de frecvent. De exemplu, un furnizor se obligă să livreze la comanda cumpărătorului produse pe care nu le are în stoc şi care urmează să fie fabricate. La fel, o persoană poate cumpăra un apartament într-un imobil care urmează a fi construit. Este de menţionat că actele juridice asupra unor bunri viitoare comportă anumite riscuri, deoarece nu este întotdeauna posibil de a aprecia corect valoarea acestor bunuri. În acest sens, este nul contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimonial său viitor sau o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu usufruct (art. 674). Nul este şi contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă (art. 675). Actul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia din părţi care va pune problema responsabilităţii. Astfel, în cazul vînzării unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpărătorul va fi obligat să achite preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat.
1. Cauza (scopul) este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, este acel interes pe care autorul (părţile) actului juridic caută să-l satisfacă. Cauza actului juridic civil constă din două elemente: elementul obiecti şi elementul subiectiv. Elementul obiectiv constă în scopul imediat, direct, numit şi scopul obligaţiei, este abstract şi invariabil în cadrul unei anumite categotii de acte juridice civile. Scopul imediat este:
Elementul subiectiv constă în scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, este concret şi variabil de la act la act juridic şi de la persoană la persoană. Scopul mediat este motivul determinant al încheierii actului juridic civil şi se referă sau la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei persoane. Astfel eroarea asupra calităţilor esenţiale obiectului prestaţiei sau asupra persoanei , în cazul cînd identitatea acestuia este motivul determinant al încheierii actului juridic, poate atrage nulitatea actului (art. 227). Scopul imediat şi scopul mediat au, de regulă, domeniul său de aplicare: primul permite de a verifica dacă cauza există, iar al doilea – dacă ea este reală, licită şi morală. 2. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să fie licită şi morală.
Deoarece cauza este un element constitutiv al actului juridic fără de care acesta nu poate exista, inexistenţa cuzei trebuie sancţionată cu nulitatea absolută (art. 217).
Ca consecinţă a similitudinii dintre cauza falsă şi eroare, sancţiunea trebuie să fie, ca pentru orice viciu de consimţămîn, nulitatea relativă (art. 218).
În privinţa cauzei ce contavine legii este de reţinut că actul juridic este nul doar dacă el contavine normelor imperative ale legii şi dacă legea nu prevede altfel (art. 220, alin.1). Legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte o definiţie a ordinii publice ca noţiune de drept civil. În doctrină şi în jurisprudenţă ordinea publică este privită ca o totalitate de dispoziţii legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Este necesar de a face deosebire dintre noţiunea de ordine publică în dreptul civil de noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă – ordine publică – în dreptul penal. La fel, legea nu prevede o definiţie a buneleor moravuri. Această noţiune ce diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile istorice specificul naţional, religios etc., reprezintă regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sînt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate despre comporatamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de ptincipiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă. Pentru a stabili o cauză imorală deseori este necesar de a depăşi aparenţa obiectivă a scopului imediat şi de a stabili motivul determinant (scopul mediat) al încheierii actului juridic. Astfel, cumpărarea unui imobil, considerată obieciv, este întotdeauna licită şi morală. Va fi însă imorală cauza unui asemenea act juridic dacă cumpărătorul imobilului intenţionează să instaleze în el o casă de toleranţă. Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic civil (art. 220). 3. Actul juridic este valabil chiar dacă cauza nu este expresă. Cauza nu trebuie dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege. Sarcina dovedirii inexistenţei cauzei incumbă acelui care o invocă. Articolul 208. Forma actului juridic (1) Actul juridic poate fi incheiat verbal, în scris sau in formă autentică. (2) Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai in cazurile expres prevazute de lege. (3) Actul juridic care poate fi incheiat verbal se consideră incheiat şi in cazul in care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l incheia. (4) Tăcerea se considera exprimare a vointei de a incheia actul juridic in cazurile prevazute de lege sau de acordul părţilor. (5) Orice modificare adusă unui act juridic trebuie să imbrace forma stabilită pentru acel act.
1. Forma actului juridic civil este modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. În articol se conţin regulile generale cu privire la forma actului juridic civil şi sînt determinate modalităţile existente de exprimare a manifestării voinţei de a încheia un act juridic civil: verbal, în scris, în formă autentică, prin acţiuni concludente, prin tăcere. 2. Conform principiului consensualismului, simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei. Prin consecinţă, pentru a produce efecte, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială, decît în cazurile expres prevăzute de lege. 3. Codiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în funcţie de consecinţele nerespectării nerespectării lor, în următoarele categorii:
4. Comportamentul persoanei care arată vădit voinţa ei de a încheia un act juridic (acţiuni concludente) produce efecte juridice, conform alineatului 3, numai în cazul cînd asemenea act juridic poate fu încheiat verbal. Exemple de încheiere a actelor juridice civile prin acţiuni concludente sînt: procurarea mărfurilor prin automat (art. 806), retragerea de numerar prin distribuitorul automat de bancnote (“bancomat”), acceptarea succesiunii prin intrarea în posesiunea patrimoniului succesoral (art. 1516, alin. 3), acceptarea ofertei prin acţiuni ce atestă consimţirea ei (art. 687, alin. 1). 5. Tăcerea în sine nu produce efecte juridice, deoarece nu permite de a deduce cu certitudine voinţa persoanei de a încheia una act juridic (a se vedea comentariul la art. 199). Tăcerea se consideră ca exprimare a voinţei de de a încheia un act juridic civil numai în cazurile expres prevăzute de lege sau de acordul părţior. De exemplu, conform art.904, alin.1, contractul de locaţiune se consideră prelungit pe un termen nedeterminat dacă raporturile contractuale continuă tacit după expirarea termenului contractului. 6. Deoarece actul juridic prin care se operează modificări la actul juridic iniţial constituie un tot întreg cu acesta din urmă, este firesc ca el să îmbrace aceiaşi forma stabilită pentru actul iniţial. Astfel, în cazul cînd părţile unui contract încheiat în formă autentică convin să aducă modificări la acest contract, acordul lor cu privire la modificările în cauză trebuie să fie încheiat în aceeaşi formă. 7. Promisiunea de a încheia un act juridic se poate realiza în două modalităţi: promisiunea unilaterală şi promisiunea sinalagmatică.
Articolul 209. Forma verbală a actului juridic (1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte forma scrisă sau autentică poate fi incheiat verbal. (2) Actul juridic care se execută chiar la incheierea lui poate fi incheiat verbal. Excepţie fac actele juridice pentru care se cere forma autentică sau actele juridice pentru care forma scrisă este cerută pentru valabilitate.
Articolul 210. Forma scrsiă a actului juridic (1) Trebuie să fie încheiate in scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeste 1000 de lei, iar in cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului. (2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat in scris, el poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat.
1. Multiplele şi importantele avantaje pe care le prezintă forma scrisă a actelor juridice civile (crearea posibilităţii de a preciza în termeni clari conţinutul actului juridic, conferrirea certitudinii în privinţa momentului încheierii lui, facilitarea controlului asupra modului de executare a obligaţiilor cărora acesta le dă naştere etc.) determină utilizarea foarte largă a acestei fome în circuitul civil. Participanţii la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă orice act juridic, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu, forma autentică. Pe lîngă recurgerea opţională a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiţii prin lege. Alineatul 1 al prezentului articol prevede forma scrisă pentru actele juridice încheiate de orice subiecţi de drept civil dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte suma de 1000 de lei. 2. Legea cere forma scrisă pentru unele acte juridice indiferent de valoarea obiectului lor. Codul Civil prevede obligativitatea formei scrise pentru diferite categorii de acte juridice: clauza penală (art. 625), contractul de locaţiune a unui bun imobil (art. 876), contractul de arendă (art. 912), contractul de leasing (art. 924), contractul de administrare fiduciară (art. 1054), contractul de servicii turistice (art. 1134), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172), contractul de credit bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art. 1308) etc. 3. Obligativitatea formei scrise poate fi prevăzută atît prin lege cît şi prin acordul părţilor. Astfel, printr-o promisiune de vînzare părţile pot conveni ca actul definitiv să-l încheie numai în formă scrisă. Acordul părţilor asupra adoptării formei scrise poate fi ca condiţie de validitate a actului juridic în cauză sau poate avea scop probator, părţile urmînd doar să limiteze libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în privinţa actului juridic respectiv (a se vedea art.211 şi comentariul). De aceea este necesar să se stabilească, de la caz la caz, care a fost intenţia reală a părţilor atunci cînd au convenit să încheie actul juridic respectiv în fomă scrisă şi în funcţie de aceasta să se decidă dacă nerespectarea formei scrise atrage nulitatea actului juridic sau are consecinţe doar în privinţa mijloacelor de probare. 4. Alineatul 2 al prezentului articol prevede modalităţile formei scrise ale actelor juridice civile. Actul juridic poate îmbrăca forma unui înscris semnat de persoana sau persoanele care îl încheie, sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul cuvenit. De asemenea, actul juridic poate fi încheiat prin intermediul alcătuirii mai multor documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame telefonograme, altele asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate prin corespondenţâ sau „între absenţi” prin schimb de ofertă şi acceptare. Lista mijloacelor de comunicare prin intermediul cărora ce face expedierea documentelor nu este exhaustivă, ceea ce permite utilizarea oricăror mijloace de comunicare, cu condiţia să existe posibilitatea de a constata expedierea comunicării anume de persoana ce încheie actul juridic. Pentru unele categorii de contracte legea prevede modalităţi speciale ale formei scrise. De exemplu, dovada încheierii contractului de asigurare rezultă din trimiterea unui document de asigurare, precum poliţa de asigurare, din cererea de plată a primei ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăţi (art. 1308 alin. 6). Contractul de transport de bunuri este constatat printr-o scrisoare de trăsură (art. 994), iar cel de transport de persoane – printr-un bilet (art. 986). 5.Alineatul 3 prevede posibilitatea utilizării, în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor, a mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale din ultimii ani a adus la recunoaşterea şi răspîndirea tot mai largă a încheierii actelor juridice prin intermediul „semnăturii electronică”. Utilizarea „semnăturii electronice” este reglementată atît pe plan internaţional (a se vedea: Legea model a C.N.U.D.C.I. asupra comerţului electronic, aprobată de Adunarea Generală a ONU la 16.12.1996, Directiva 1999/93/EC a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 13.12.1999 privind regimul comunitar al semnăturilor electronice), cît şi la nivel naţional. Ca exemplu a utilizării mijloacelor tehnice la semnarea actelor juridice prin acordul părţilor pot servi prevederile contractelor încheiate între bănci şi clienţi referitor la utilizarea cardurilor bancare (art.1289), conform cărora formarea numărului personal de identificare a clientului echivalează cu semnătura lui manuscrisă. 6. Alineatul 4 prevede posibilitatea de a respecta forma scrisă în cazul cînd persoana nu poate semna actul juridic cu propria mînă. Actul juridic poate fi semnat de o altă persoană, în baza împuternicirii date de persoana inaptă de a semna. Persoana care semnează trebuie să aibă capacitate de exerciţiu şi semnătura ei trebuie să fie certificată de notar sau de altă persoană împuternicită prin lege, indicîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.
1. Nerespectare formei scrise a actului juridic civil poate avea ca consecinţă nulitatea actului juridic în caz dacă forma scrisă este cerută ad validatem, sau imposibilitatea dovedirii acestui act prin proba cu martori, atunci cînd forma scrisă este cerută ad probationem (a se vedea p. 3 al comentariului la art. 208). 2. Ca regulă generală, nerespectrea formei scrise actului juridic civil nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a cere, în caz de litigiu, de dreptul de a cere proba cu martori pentru dovedirea acestui act. Părţile sînt în drept să dovedească actul juridic în cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevăzute de lege. Codul de procedură civilă (M. O. nr. 111-115 din 12.06.2003) prevede că, în afară de depoziţiile martorilor, în calitate de probe se admit elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor personae interesate în soluţionarea pricinii, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor. 3. Atunci cînd forma scrisă este cerută prin lege ca condiţie de valabilitate a actului juridic civil, este firesc ca sancţiunea lipsei sale să fie nulitatea absolută, ca în toate cazurile cînd se încalcă o dispoziţie legală imperativă (art. 220). Codul civil prevede sancţiunea nulităţii ca consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de acte juridice civile, prinre care se numără: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172) etc. În unele cazuri legea prevede posibilitatea înlăturării viciului de formă prin executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul actului juridic (art. 1147). 4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică atît în cazurile cînd forma scrisă a actului juridic civil este impusă de lege, cînd şi atunci forma scrisă obligatorie este instituită prin acordul părţilor ( a se vedea p.3 al comentariului la art. 210). Articolul 212. Forma autentică a actului juridic Forma autentică a actului juridic este obligatorie in cazurile: a) stabilite de lege; b) prevazute prin acordul partilor, chiar daca legea nu cere forma autentica. 1. Instituirea prin lege a formei autentice obligatorii pentru unele acte juridice civile are diferute finalităţi: a) atenţionarea părţilor asupra importanţei pe care o prezintă actul juridic pentru patrimoniul lor, de exemplu în cazul contractului de ipotecă (art. 468, alin. 2); b) asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţămîntului, de exemplu în cazul testamentului (art. 1458) c) exercitarea unui control al societăţii, prin autorităţile publice, asupra actelor ce prezintă o importanţă juridică generală, de exemplu, actul de constituire a unei societăţi comerciale (art. 107, alin. 1). Ptintre actele juridice care trebuie să fie încheiate în formă autentică se numără următoarele: procura pentru încheierea actelor juridice în formă autentică (art. 252 alin.2), procura de substituire (art.253 alin. 2), contractul de ipotecă (art. 468 alin.2), contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii (art. 818), contractul de rentă (art. 849) etc. 2. În afară de cazurile cînd forma autentică este impusă de lege, părţile pot cădea de acord să încheie orice act juridic în această formă. Consecinţele nerespectării unui asemenea acord sînt aceleaşi ca şi pentru nerespectarea formei autentice cerute imperativ de lege (art. 213). 3. Autentificarea actelor juridice civile se efectuează, de regulă, de către notari în conformitate cu Legea 1543/2002 cu privire la notariat (M. O. nr.154-157 din 21.11.2002). Aceeaşi lege prevede cazurile cînd actele juridice sînt autentificate de alte persoane abilitate prin lege de a desfăşura activitate notarială. Astfel, actele juridice (în afară de contractele de înstrăinare de bunuri imobile şi contractele de gaj) încheiate de persoanele fizice şi juridice ale Republicii Moldova pe teritoriul altor state sînt autentificate de consulii Republicii Moldova (art. 36). Conform art. 37 al aceleiaşi legi autentificarea unor acte juridice este efectuată de persoanele cu funcţii de răspundere abilitate ale autorităţilor publice locale (autentificarea testamentelor, unor feluri de procuri, contractelor de înstrăinare a bunurilor imobile). 4. Codul civil prevede posibilitatea autentificării unor acte juridice civile şi de alte persoane. De exemplu, art. 252 alin. 4, 5 prevede condiţiile eliberării procurilor care sînt echivalate cu cele autentificate notarial. Sînt asimilate cu actele juridice autentificate notarial testamentele autentificate de persoanele indicate în art. 1459. Articolul 213. Efectele nerespectării formei autentice (1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic. (2) Dacă una dintre părti a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine elemente care contravin legii. In cazul acesta, nu se cere autentificarea notarială ulterioara a actului juridic.
|