Colectivizarea agriculturii în romania: anatomia represiunii

Participanţii la răscoală. Răscoala din Vlaşca a dovedit încă o dată că sciziunea din interiorul ţărănimii era numai o iluzie a conducerii de partid pe care se clădiseră scenariul campaniei de colectivizare şi planurile de confiscare a pământurilor şi spoliere a păturii înstărite. Dintre liderii răscoalei din Vlaşca, se remarcă tocmai aceia cu suprafeţe modeste, ţărani care îşi apărau slabele resurse economice în faţa colectărilor abuzive. Marin Colibaşu, ţăran din Siliştea, împuşcat în timpul răscoalei, nu avea pământ deloc. Ion Onţică din Purani, şi el împuşcat mortal în timpul răscoalei, deţinea doar 1 hectar de pământ. Dintre ţăranii arestaţi sub învinuirea de a fi participat le răscoală pot fi aminţi: din Ciuperceni, Ioan Păun Petrescu, cu numai 4 hectare, Ioan A. Catrina (4 hectare), Constantin Traian (2,5 hectare), Constantin Ivănuş (1,5 hectare), Alecxandru Papuc (2 hectare), Peter Luciu (2 hectare, Dumitru Catrina (3 hectare). Din Siliştea pot fi amintiţi Ion Berbecaru (4 hectare), Sterea Bratu (3 hectare), Cornel P. Călin (4 hectare), Ilinca Trăistaru (2 hectare). Din Purani, pot fi amintiţi Oprea Ene (2,1 hectare), Ion Ene (3 hectare), Stanciu Ene (3 hectare). (ASRI, FD, dos. nr. 4640, f. 154–159).

Revolta din Văguleşti. În septembrie 1950 se înregistrează incidente în satul Ungureni, comuna Văguleşti, judeţul Gorj. Preşedintele gospodăriei agricole din comună este bătut de răsculaţi, iar postul de miliţie local este atacat cu furie. Împotriva răsculaţilor vor fi trimise trupe de securitate care vor recurge la armamanet pentru reprimarea mişcării de protest (CPCA, dos.nr. 4957/1992, f. 1–2).

Răscoale împotriva colectărilor. Trăsături generale. Răscoalele ţărăneşti din 1949–1950 s–au caracterizat prin amploarea manifestărilor şi intensitatea ciocnirilor, de unde şi violenţa represiunii, şi numărul mare de victime în rândul ţăranilor. Fie că atacau sediile administraţiei locale, ale structurii colectiviste sau postul de miliţie, fie că îşi îndreptau furia spre activiştii de partid sau reprezentanţii puterii în teritoriu, spre lucrătorii de miliţie sau ofiţerii de securitate, ţăranii răsculaţi aveau o revendicare comună: desfiinţarea sistemului de cote. Participarea masivă a ţăranilor săraci, unii dintre ei chiar fără pământ, arată că sistemul colectărilor masive practicat încă din 1948, şi intensificat după declanşarea campaniei de colectivizare, ameninţa să distrugă gospodăriile ţărăneşti şi să împingă satul românesc spre înfometare. Revoltele ţărăneşti dovedesc dorinţa ţăranilor de a–şi proteja avutul, de a–şi apăra producţia şi în cele din urmă de a asigura supravieţuirea familiilor. În această fază ţăranii nu sunt înregimentaţi în structurile colectiviste, au o mai mare libertate de iniţiativă, sunt total refractari în faţa propagandei comuniste şi acţionează în numele unui ataşament tradiţional la proprietatea asupra pământului.

Absenţa dimensiunii politice a răscoalelor. Pe de altă parte, coloratura politică a răscoalelor ţăraneşti este nesemnificativă. În ciuda eforturilor organelor de securitate de a corela nemulţumirile ţărăneşti cu activitatea unor persoane cu antecedente politice în vechiul regim (foşti naţional–ţărănişti, liberali sau legionari), nici o evaluare statistică nu susţine această teză. Ţăranii nu s–au răsculat fiindcă s–ar fi aflat sub influenţa vreunui partid politic sau a unei doctrine politice riguros exprimate. Atât de puternică a fost opoziţia gospodarilor din satele aflate sub presiunea colectivizării, încât revolta a capătat în cele din urmă un caracter general, până şi membrii Partidului Muncitoresc Român alăturându–se protestelor. „Organizaţiile de partid au dus o slabă muncă politică la sate’’, observă un raport al organelor de securitate întocmit în vara anului 1949, „astfel că ţărănimea săracă şi mijlocaşă a putut fi influenţată de duşmanul de clasă. Organizaţiile de partid şi organizaţiile de masă din comune au dat dovadă de lipsă de vigilenţă de clasă, lăsând ca elemente oportuniste şi duşmănoase să se strecoare în conducerile acestora. Cu unele excepţii, membrii de partid au luat parte la aceste acţiuni, iar în comuna Tauteu, judeţul Bihor, a fost nevoie să fie arestaţi membrii Comitetului Provizoriu, secretarul Organizaţiei de Bază, Preşedintele U.T.M., Preşedintele Sindicatului de Salariaţi Agricoli şi Preşedintele U.F.D.R., deoarece fuseseră în fruntea rebelilor’’ (ASRI, FD dos. nr. 4638, f. 69).

Regimul dă o interpretare politică răscoalelor. Regimul comunist a căutat însă cu insistenţă să dea o interpretare ideologică răscoalelor din anii 1949–1950. Din rapoartele organelor de securitate, dar şi din intervenţiile liderilor de partid reiese că nemulţimirile, agitaţiile, protestele şi răscoalele erau puse la cale şi susţinute de chiaburi, uneori cu amestecul unor persoane cu antecedente politice. Astfel, o explicaţie a incidentelor din comuna Drăgoieşti, judeţul Ilfov ar fi fost participarea unui grup de chiaburi printre care se numărau „Vlad Fierbinţeanu, Florea Vulpoi, Taiche Ivănescu, Tudorică Andrei, Niţu Oancea, Stancu Tănase, Grigore Nae Tache, Mielul Costică Ionescu, Anghel Iordache, Niculae Dinu, Minea Lazăr, Tudor G. Mihăilă, Constantin C. Matei membru P.M.R., şi Costică Paraschiv Tache, toţi foşti legionari şi manişti’’ (ASRI, FD, dos. nr. 4640, f. 162–172; Dosarul, p. 189). Incidentele din comuna Leul, judeţul Romanaţi sunt explicate într–un raport al organelor de securitate prin instigările chiabureşti: „Niţă P. Matei, Ioniţă P. Matei, Dumitru P. Matei, Marin Dincă, Marin Vertaşu, Vasile Mustaţă, Radu Mustaţă, Ştefan Dincă şi Dumitru Marinescu, toţi posedând între 30–70 pogoane pământ, au trecut la acţiuni directe de instigare în rândurile ţăranilor săraci şi mijlocaşi din această comună, învăţându–i să nu ducă grâul la arii pentru treierat, întrucât va începe războiul, în urma căruia nu va mai fi nevoie să predea cote. În urma acestei acţiuni duşmănoase, ţăranii au început să–şi ducă grâul la ei acasă, refuzând să mai dea cote la colectare’’ (ASRI, FD, dos. nr. 4640, f. 162–172; Dosarul, p. 189). Rezistenţa la colectare s–ar fi datorat, conform rapoartelor organelor de securitate, în exclusivitate instigaţiilor chiaburilor: „În urma instigării unor chiaburi care până în prezent nu au fost identificaţi, populaţia comunei Iepureni, judeţul Vlaşca, refuză să iasă la treier şi să dea cotele la colectare. Aceştia îşi duc grâul acasă, pe care după ce–l bat cu beţele, îl duc la moară şi–l macină’’ (ASRI, FD, dos. nr. 4640, f. 162–172; Dosarul, p. 191). Chiaburii se dedau, după cum observau rapoartele organelor de securitate, la acte de sabotaj pentru a îngreuna campania de colectare: „Chiaburul Gancea Ioan din comuna Avrig, judeţul Sibiu, a încercat să saboteze campania de treierat prin introducerea unei spirale de 3 mm într–unul din pistoanele tractorului Deutz care fusese în reparaţie. Mecanicul care trebuia să facă proba tractorului a observat că garnitura de la injector trebuie înlocuită, fapt pentru care a demontat capacul tractorului, în urma căruia a găsit pe capul pistonului această spirală. De menţionat este că acest chiabur a fost PNŢ–ist de frunte, iar ca avere posedă pe lângă alte 2 garnituri de treier’’. (ASRI, FD, dos. nr. 4640, f. 162–172; Dosarul, p. 192).

Regimul dă o interpretare politică răscoalelor. Bihor şi Arad. Tot în această direcţie merg şi rapoartele securităţii privind revoltele ţărăneşti din judeţele Bihor şi Arad. Iată un fragment semnificativ dintr–un Studiu informativ redactat de organele de securitate la 12 august 1949: „În aceste regiuni’’, raportul se referă la judeţele Bihor şi Arad, „se pregăteau grupuri subversive care se sprijineau pe chiaburi şi care pregăteau acţiunile contrarevoluţionare, chiaburii refuzând să predea grâul la colectare, instigând şi pe ţăranul sărac şi mijlocaş să procedeze la fel; ei au comis acte de teroare împotriva activiştilor de partid şi împotriva organelor de stat de la sate; ei au devastat instituţiile de stat de la sate (primării, şcoli, cămine culturale, cooperative, posturi de miliţie) şi au distrus firele telefonice; au incendiat maşinile de treier şi cerealele; au atacat convoaiele de căruţe care duceau grâul colectat spre centrele de colectare şi au ameninţat cu aruncarea în aer a magaziilor Comcerealului. Acţiunile contrerevoluţionare din judeţele Bihor şi Arad nu au fost deci acţiuni spontane ale maselor de ţărani şi mijlocaşi, ci ele au fost pregătite cu mult mai înainte de elementele duşmănoase, iar izbucnirea lor violentă cu antrenarea unei părţi din masa ţărănimii muncitoare, a avut loc în momentul când nemulţumirirle ţăranilor puteau fi speculate mai uşor, adică în momentul treierişului, când se punea problema predării cotelor la colectare şi plata pentru muncile agricole’’ (ASRI, FD, dos. nr. 4638, f. 67)

Diabolizarea chiaburilor în discursul politic. Sursele sovietice. Atacurile împotriva chiaburilor veneau şi din partea liderilor de partid. Această retorică agresivă are rădăcini deopotrivă în practica discursului politic leninist şi stalinist, şi în miezul ideologic al colectivizării, aşa cum apare el expus în plenara din 3–5 martie 1953. Lenin observa în 1919 la Congresul al VIII–lea al Partidului Comunist din Rusia că „faţă de chiaburime, de burghezia sătească, politica Partidului Comunist din Rusia constă într–o luptă hotărâtoare împotriva tendinţelor lor exploatatoare, în sfărâmarea împotrivirii lor faţă de politica sovietică’’ (Stalin, O, XI, p. 114–115). Pregătind campania de deschiaburire, Stalin preciza în 1927 că „împotriva chiaburului trebuie să lupţi cu măsuri de ordin economic şi pe baza legilor sovietice’’ (Stalin, O, X, p. 325). Recunoscând eficacitatea mijlocelor represive, Stalin anunţa în aprilie 1928 că „partidul a intervenit în campania colectărilor şi a lovit în elementele chiabureşti speculante’’ (Stalin, O, XI, p. 54). La sfârşitul anului 1929, descriind noua dimensiunea a campaniei de deschiaburire, Stalin declara că partidul a trecut de la politica de îngrădire a tendinţelor exploatatoare ale chiaburimii la politica de lichidare a chiaburimii ca clasă. (Stalin, O, XII, p. 177).

Diabolizarea chiaburilor în discursul politic. Varianta românească. Liderii comunişti din România au adoptat modelul sovietic care fixa în centrul politicii agrare distrugerea păturii înstărite de la sate, singura capabilă să coaguleze o rezistenţă puternică împotriva proiectelor colectivizante. Succesul implantării colhozului în satul românesc ar fi depins de spargerea solidarităţii ţărăneşti şi aplicarea principiului diviziunii pe baze economice. Satul românesc urma să devină scena unei bătălii care avea ca obiectiv distrugerea proprietăţii şi instalarea în scurtă vreme a unui belşug generalizat. Probabil că la acest scenariu se referea şi Lucreţiu Pătrăşcanu cănd observa că „lupta ţărănimii muncitoare se îndreaptă cu toată hotărârea ei şi împotriva chiaburimii satelor’’ (Pătrăşcanu, S, p.173). Rădăcinile sovietice ale discursului diabolizării chiaburimii sunt proclamate de Gheorghiu–Dej încă de la începutul colectivizării. La 22 august 1949 el declara: „Călăuzindu–ne după bogata experienţă a colectivizării agriculturii în U.R.S.S., să continuăm a aplica cu fermitate politica de clasă la ţară, sprijinind ţărănimea muncitoare, cimentând alianţa ei cu clasa muncitoare şi ducând o luptă neîntreruptă pentru îngrădirea chiaburimii’’ (Dej, AC, 1955, p. 261). Gheorghiu–Dej susţinea o politică de marginalizare, prin epurări din toate structurile politice şi deposedări de proprietăţi. „Pe alocuri, în organele de conducere ale Frontului Plugarilor se infiltrează elemente chiabureşti, antimuncitoreşti şi anticomuniste. După alegeri’’, Gheorghiu–Dej se referea la alegerile din noiembrie 1946, „conducerea Frontului Plugarilor a hotărât înlăturarea din organele de conducere ale Frontului Plugarilor a elementelor chiabureşti şi transformarea Frontului Plugarilor în organizaţia ţărănimii muncitoare’’ (Dej, AC, 1955, p. 110). Chiaburii erau descrişi ca duşmani de clasă şi puteau deveni obiectul sancţiunilor sau restricţiilor în cele mai diverse domenii, ajungându–se până la interzicerea dreptului de a vota. „Sunt înlăturaţi de la vot exploatatorii, duşmani ai poporului muncitor, duşmani ai păcii, duşmani ai independenţei şi suveranităţii naţionale a ţării noastre, slugi credincioase ale imperialiştilor americani şi englezi: foşti moşieri, foşti patroni de fabrici, bancheri, mari negustori, chiaburi’’, se spune într–un manifest electoral din 1950. „Acestora legea nu le dă dreptul să se pronunţe asupra oamenilor chemaţi să conducă treburile obşteşti’’ (Manifestul, p. 5). Dacă procesul de colectivizare înregistra o încetinire, acest lucru nu se putea datora decât „instigaţiilor’’ şi „uneltirilor’’ chiaburimii, categorie pe care regimul comunist era hotărât s–o lichideze cât mai repede. „La sate’’, observa Gheorghiu–Dej în 1951, „duşmanul de clasă desfăşoară o luptă înverşunată, cu scopul de a submina alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare – baza regimului de democraţie populară. Chiaburimea se străduieşte să folosească legăturile sale şi starea de înapoiere a satului nostru pentru a–şi menţine influenţa la ţară. Chiaburii duc o luptă disperată împotriva transformării socialiste a agriculturii. Acolo unde s–au creat gospodării colective, chiaburii încearcă să pătrundă în ele pentru a le submina pe dinăuntru’’ (Dej, AC, 1955, p. 423). Având ca suport ideologic discursuri politice de acest gen, organele de securitate se considerau îndreptăţite să descrie rezistenţa împotriva sistemului de cote ca o împotrivire a clasei chiabureşti la proiectul colectivizării. Întrucât datele realităţii erau ignorate sau deformate în funcţie de coordonatele discursului dominant, documentele de arhivă conţinând rapoarte ale organelor de securitate privind implicarea chiaburilor în acţiuni ostile colectivizării trebuie tratate cu prudenţă.

Cauzele revoltelor din anii 1958–1962. Încheierea campaniei de lichidare a chiaburimii a fost semnalată abia spre sfârşitul deceniului cinci. Raportul la cel de–al treilea Congres al Partidului Muncitoresc Român recunoştea că „a fost lichidată chiaburimea, cea mai numeroasă clasă exploatatoare, desfiinţându–se astfel ultimele forme de proprietate capitalistă din agricultură’’ (Congres, III, p. 647). În aceste condiţii, analiza revoltelor ţărăneşti izbucnite după 1958 nu mai poate invoca amestecul chiaburilor. După zece ani de la debutul colectivizării, pătura înstărită de la sate fusese distrusă, iar în locul său apăruse un nou grup social care îşi întemeia legimitatea pe mecanismele birocratice ale structurilor colectiviste. În jurul Gospodăriilor Agricole Colective şi al Gospodăriilor Agricole de Stat s–a dezvoltat un aparat birocratic care, împreună cu organele de partid şi administraţia locală, va deveni principalul administrator al beneficiilor noilor structuri, adevărate centre de putere şi distribuire a privilegiilor. Împotriva acestei noi clase de îmbogăţiţi, ei înşişi simboluri ale puterii comuniste, se vor ridica ţăranii după 1958, iar revoltele lor vor urmări acum un alt obiectiv. Dacă revoltele anilor 1949–1950 au un caracter accentuat economic, protestele împotriva cotelor semnalând agravarea situaţiei gospodăriilor ţărăneşti, la sfârşitul anilor ’50 contestarea structurilor colectiviste simbolizează de fapt lupta împotriva regimului comunist, în fapt ultima încercare de desprindere de un model care era văzut ca un import forţat din Uniunea Sovietică. Motivaţia condamnărilor din această perioadă reflectă această distincţie. Decretul 183/1949, folosit la începutul deceniului cinci pentru a sancţiona nerespectarea planului de colectări, face loc acum art. 209 din Codul Penal, un mijloc prin care este sancţionată „crima de uneltire împotriva ordinei sociale’’. După înfrângerea rezistenţei din munţi, combaterea răzmeriţelor ţărăneşti din anii 1958–1962 a constituit ultimul act din ofensiva pentru consolidarea regimului comunist în România.

Revolta de la Pisica, 1958. Agitaţiile încep să se facă simţite la începutul anului 1958. În ianuarie au loc incidente în comuna Pisica, raionul Măcin, regiunea Galaţi, unde ţăranii adunaţi în faţa Sfatului Popular cer desfiinţarea structurii colectiviste şi restituirea cererilor de înscriere în gospodăriile agricole colective. Dumitru Pilaf relatează că la 15 ianuarie 1958 „în timp ce lucra în biroul său de la sediul Gospodăriei Agricole Colective, a văzut cum o mulţime de oameni au intrat în curtea gospodăriei aducând cu forţa pe secretarul sfatului popular, că aceştia strigau cu glas tare să li se restituie cererile de înscriere în G.A.C.’’ Printre participanţii la aceste incidente s–au aflat şi Costică Trişcu, Zisu Rolea şi Dumitru Pletea. În procesul care a avut loc la Tribunalul Militar Constanţa în septembrie 1958, cei trei sunt caracterizaţi ca „elemente ostile şi duşmănoase transformării socialiste a agriculturii’’. Ei se făcuseră vinovaţi, conform opiniei instanţei militare, de manifestări contra Gospodăriei Agricole Colective din comună, „cerând cu glas tare să li se restituie cererile de înscriere în G.A.C., strigând lozinci precum ‘jos colectivul’, ‘nu vrem colectiv’ şi forţând organele de partid ale puterii locale să le dea înapoi aceste cereri, fapt de natură a prezenta un pericol pentru securitatea statului’’. (ASRI, FD, dos. nr. 294–C11, f. 294; AT 1–2/1994; Dosarul, p.48).

Revolte în 1958. În ianuarie 1958, în comuna Isaccea, judeţul Tulcea, ţăranii cer ieşirea din gospodăria agricolă colectivă, iar la intervenţia echipajului de miliţie reacţionează violent răsturnând maşina acestora. (CPCA, dos. nr. 5085/1992, f. 1–2; Dosarul, p. 48). La 18 ianuarie 1958, în comuna Hânguleşti, regiunea Galaţi, ţăranii se adună în faţa gospodăriei agricole colective şi cer distrugerea cererilor de înscriere.(ASRI, FD, dos. nr. 294–C11, f. 297; Dosarul, p. 48). Incidente similare au loc la sfârşitul lui ianuarie 1958 în comunele Luncaviţa şi Vânători, regiunea Galaţi, unde ţăranii protestează în faţa Sfatului Popular solicitând distrugerea cererilor de înscriere în GAC.(ASRI, FD, dos. nr. 294 C11, f. 294, 297). Revoltele continuă în vara anului 1958, când se semnalează incidente în comuna Găneşti, judeţul Mureş (CPCA, dosar nr. 3918/1991, f. 1; Dosarul, p. 49) şi în comuna Sântămăria, judeţul Braşov (ASRI, FD, dos. nr. 294–C11; Dosarul, p.49)

Revolte ţărăneşti în 1959. Deşi Gheorghiu–Dej anunţa că 2 milioane de familii dintr–un total de 3,6 milioane „au păşit cu hotărâre şi încredere pe calea arătată de partid, calea agriculturii socialiste’’ (Dej, AC, 1959, p. 628), protestele împotriva structurilor colectiviste au continuat în 1959. Ţăranii din comuna Condrea Tecuci, regiunea Galaţi se adresează în februarie 1959 Consiliului de Miniştri pentru a cere ieşirea din gospodăria agricolă colectivă (ASRI, FD, dos. nr. 294 C11, f. 288; Dosarul, p.50). În comuna Giubega, Băileşti, regiunea Oltenia, 30 de ţărani solicită retragerea din Gospodăria Agricolă Colectivă (ASRI, FD, dos. nr. 294 C11, f. 313; Dosarul, p. 50). În aprilie 1959 ţăranii din comuna Cioroiaşi, Băileşti, regiunea Oltenia, ţăranii pătrund în sediul Gospodăriei Agricole Colective şi ard cererile de înscriere (ASRI, dos.nr. 294 C11, f. 332; Dosarul, p. 51). În iunie 1959, în comuna Ciupercenii Noi, Calafat, ţăranii devastează sediul Gospodăriei Agricole Colective, iar activiştii de partid trimişi să–i pacifice sunt alungaţi din sat, după ce maşina le este răsturnată de răsculaţi (ASRI, FD, dos. 294 C11, f. 336; Dosarul, p.51). La 24 iunie 1959 ţăranii din comuna Dăbuleni, regiunea Oltenia, devastează sediul Sfatului Popular, iar activiştii de partid sunt bătuţi şi alungaţi. (ASRI, FD, dos. nr. 335–C13, f. 232; Dosarul, p. 51). La începutul lui august 1951 au loc incidente în comuna Cuceu, regiunea Cluj, unde peste 250 ţărani cer desfiinţarea întovărăşirii agricole. (ASRI, FD, dos. nr. 335–C13, f.238; Dosarul, p. 51).

Revolte în 1960. În ciuda presiunii politice menite să crească rapid numărul gospodăriilor agricole în ţară şi cu toate avertismentele transmise prin intermediul condamnărilor şi al internărilor în locuri de muncă, revoltele nu au încetat. În ianuarie 1960 în comuna şi halta Fârtăneşti, judeţul Galaţi, ţăranii împrăştie manifeste împotriva colectivizării (ASRI, dos.nr. 294–C11, f. 11; Dosarul, p. 51). În iunie 1960 au loc incidente în satul Costeşti–Vatră, comuna Costeşti–Vale, judeţul Dâmboviţa. (CPCA, dos.nr. 5166/1992, f. 1–2; CPCA, dos. nr. 5135/1992, f. 1–3; Dosarul, p. 51). În decembrie 1960 au loc primele incidente în comuna Mozăceni Deal, judeţul Argeş. Răsculaţii reiau aproape în întregime scenariul revoltelor din anii 1949–1950. Este devastat sediul gospodăriei agricole colective, autorităţile administraţiei locale şi miliţienii de la postul local sunt alungaţi din sat, iar liniile telefonice sunt întrerupte. Intervenţia trupelor de securitate pune capăt răscoalei. (CPCA, dos. nr. 5214/1992, f. 1–2; CPCA, dos. nr. 5159/1992, f. 1–3; Dosarul, p. 52). O explicaţie a acestei răscoale este oferită de Ion Bădescu, originar din comuna Mozăceni: „Colectiva din comuna Măzăceni a luat fiinţă în anul 1949 şi avea 140 membri, în primul rând membri de partid, ţărani săraci cu pământ puţin sau fără pământ. Rezultatele în colectivă erau slabe şi ţăranii făceau comparaţie cu munca individuală a lor şi n–aveau cum să fie atraşi. Aşa au mers lucrurile până în toamna anului 1960. Când s–a hotărât să se treacă la colectivizarea în masă a ţăranilor. În acest scop s–au alcătuit echipe care să–i lămurească pe ţărani. Aceste echipe erau formate din salariaţi, membri de partid, activişti de la raion, regiune. S–a trecut din casă în casă ca să le smulgă ţăranilor cererile de înscriere în colectivă. Aşa s–a reuşit ca la sfârşitul lui 1960 toţi ţăranii să aibă cereri în colectivă. Văzându–se deposedaţi de tot ce aveau, ţăranii erau disperaţi şi aşteptau să li se întâmple ceva.’’ (CPCA, dos. nr. 5159/1992, f. 7). Despre desfăşurarea răscoalei relatează Gheorghe I. Sârbeanu, unul dintre participanţii la răscoală: „În ianuarie 1961 s–au lansat zvonuri că cine nu vrea, putea să–şi ia atelajul şi animalele de la gospodăria agricolă. Mai veneau zvonuri că în alte sate Vişina, Răscăieţi din judeţul Dâmboviţa s–au spart C.A.P.–urile şi oamenii şi–au luat acasă atelajele. Noi în comuna Mozăceni am început răscoala de la capul satului, câteva cete de oameni, copii, femei. S–au tras clopotele de la ambele biserici. Am tăiat stâlpii de la telefon şi am trecut pe la casele comuniştilor care fugiseră pe câmp şi în păduri, că era noapte. Noi voiam să mergem la sediul C.A.P. din satul Babaroaga, dar n–au ajuns fiindcă au venit două tanchete de la Piteşti şi când am ajuns la Sfatul Popular au început să tragă asupra naostră. Doi inşi au fost răniţi. Ne–am împrăştiat şi chiar în noaptea aceea au început arestările. În total au fost ridicaţi 19 oameni care au fost duşi la securitatea din Piteşti. Am fost bătuţi groaznic. De la Piteşti ne–au dus la colonia de muncă din Periprava. Aici ni s–au comunicat pedepsele: între 60 şi 70 de luni’’(CPCA, dos. nr. 6418/1992, f. 6; CPCA, dos. nr. 5159/1992, f.9). Tot la sfârşitul anului 1960 o răscoală puternică izbucneşte în satul Vadu Roşca, comuna Vulturu, judeţul Vrancea. Represiunea este sângeroasă, înregistrându–se, după unele mărturii, 8 morţi şi numeroşi răniţi. (CPCA, dos. nr. 6846/1992, f.1; Dosarul, p. 52).

Revolte în 1961. Nici anul 1961 nu va fi mai liniştit. În martie 1961 izbucnesc incidente în comuna Dobroteşti, judeţul Teleorman, unde ţăranii înarmaţi cu furci şi târnăcoape protestează împotriva presiunilor la care sunt supuşi de autorităţile locale în procesul colectivizării(CPCA, dos. nr. 6263/1992, f. 1–2; Dosarul, p. 52), iar în satul Dorobanţi, comuna Niceeni, raionul Botoşani, preşedintele Sfatului Popular este bătut de răsculaţii care protestează împotriva Gospodăriei Agricole Colective. (ASRI, FD, dos.nr. 335–C13, f. 276; Dosarul, p. 52). În aprilie 1961 izbucneşte o răscoală în comunele Negreni şi Tătăraşi, judeţul Teleorman. Ţăranii dau foc cererilor de înscriere în Gospodăriile Agricole Colective. Activiştii de partid şi miliţienii surprinşi de răscoală în comună sunt bătuţi de ţăranii răsculaţi (CPCA, dos. nr. 5663/1992, f. 7; Dosarul, p. 52). Tot în 1961 are loc o revoltă ţărănească în comuna Vâlcele, judeţul Olt. În cursul incidentelor de aici trupele de intervenţie vor trage în demonstranţi.(CPCA, dos. nr. 6435/1992, f. 1–3).