Colegiul de redacţIE

Organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină

Analizarea abaterilor disciplinare şi stabilirea sancţiunilor disciplinare aplicabile funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice revin comisiilor de disciplină.

Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii nu sunt organizaţi în sindicat.

Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003 reglementează modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, precum şi competenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru a acestora.

Mandatul preşedintelui şi al membrilor comisiei de disciplină este de 3 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată.

Pot fi membri în comisia de disciplină numai funcţionarii publici definitivi care au o probitate morală recunoscută.

Poate fi desemnat preşedinte al comisiei de disciplină un funcţionar public definitiv care îndeplineşte următoarele condiţii:

1. 
   este funcţionar public din clasa I;
   
2. 
   are, de regulă, studii superioare juridice sau administrative;
   
3. 
   are o probitate morală recunoscută;
   
4. 
   nu se află într-una dintre situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege.
   

Mandatul de membru al comisiei de disciplină se suspendă de drept în situaţia în care:

1. 
   a fost detaşat în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice;
   
2. 
   a săvârşit o faptă care constituie obiectul sesizării comisiei de disciplină;
   
3. 
   s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva membrului comisiei de disciplină.
   

Comisia de disciplină are un secretar titular şi un secretar supleant, numiţi prin actul administrativ de constituire a comisiei de disciplină, care au, de regulă, studii superioare juridice sau administrative. Secretarul titular şi supleantul acestuia nu sunt membri ai comisiei de disciplină.

Activitatea comisiei de disciplină are la bază următoarele principii:

1. 
   prezumţia de nevinovăţie, conform căruia se prezumă că funcţionarul public este nevinovat atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită;
   
2. 
   garantarea dreptului la apărare, conform căruia se recunoaşte dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat de un apărător sau de a fi reprezentat;
   
3. 
   celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără întârziere la soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;
   
4. 
   contradictorialitatea, care presupune asigurarea persoanelor aflate pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;
   
5. 
   proporţionalitatea, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă să fie aplicată;
   
6. 
   legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia de disciplină nu poate propune decât sancţiunile disciplinare prevăzute de lege;
   
7. 
   unicitatea sancţiunii, conform căruia pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.
   

Atribuţiile principale ale comisiei de disciplină sunt:

• 
  cercetează abaterile pentru care a fost sesizată;
  
• 
  propune aplicarea uneia din sancţiunile disciplinare prevăzute în statutul funcţionarilor publici;
  
• 
  propune menţinerea, modificarea sau anularea sancţiunii;
  
• 
  întocmeşte rapoarte cu privire la fiecare cauză pentru care a fost sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;
  

Sesizarea comisiei de disciplină şi soluţionarea cauzei

Comisia de disciplină poate fi sesizată de:

• 
  conducătorul autorităţii sau instituţiei publice;
  
• 
  conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă este sesizată;
  
• 
  orice persoană care se consideră vătămată prin fapta funcţionarului public.
  

Sesizarea trebuie să cuprindă⁹²:

• 
  numele, prenumele, domiciliul şi, după caz, locul de muncă şi funcţia deţinută de persoana care a formulat sesizarea;
  
• 
  numele, prenumele şi dacă este posibil, compartimentul în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă este sesizată;
  
• 
  descrierea faptei care constituie obiectul sesizării;
  
• 
  arătarea dovezilor pe care se sprijină sesizarea;
  
• 
  data şi semnătura.
  

Sesizarea se formulează în scris şi este însoţită, atunci când este posibil, de înscrisurile care o susţin.

Preşedintele comisiei de disciplină va fixa de îndată termenul de prezentare şi va dispune citarea funcţionarului public a cărui faptă a fost sesizată şi a persoanelor indicate în sesizare, precum şi a celui care a formulat sesizarea. Citarea se face cu cel puţin 3 zile calendaristice înainte de termenul de prezentare.

Funcţionarul public a cărui faptă se cercetează se înfăţişează personal în faţa comisiei de disciplină. Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare impune:

1. 
   audierea persoanei care a formulat sesizarea;
   
2. 
   audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării;
   
3. 
   audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot înlesni soluţionarea cazului;
   
4. 
   culegerea informaţiilor considerate necesare pentru rezolvarea cazului, prin mijloacele prevăzute de lege;
   
5. 
   administrarea probelor, precum şi verificarea documentelor şi a declaraţiilor prezentate.
   

În urma administrării probelor, membrii comisiei de disciplină vor întocmi un referat în care se consemnează rezultatele activităţii de cercetare desfăşurate de comisia de disciplină. Referatul va fi adus la cunoştinţa funcţionarului public împotriva căruia a fost formulată sesizarea, precum şi persoanei care a sesizat comisia de disciplina, în vederea formulării unor eventuale obiecţii în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă.

Şedinţele comisiei de disciplină sunt publice, cu următoarele excepţii, când şedinţa este secretă:

1. 
   când funcţionarul public împotriva căruia a fost formulată sesizarea a solicitat în scris ca aceasta să nu fie publică;
   
2. 
   când preşedintele comisiei de disciplină a solicitat ca aceasta să nu fie publică pentru motive temeinic justificate.
   

Raportul comisiei de disciplină cu privire la cauza cu care a fost sesizată trebuie să conţină următoarele elemente:

1. 
   numărul şi data sesizării;
   
2. 
   numele, prenumele şi funcţia deţinută de funcţionarul a cărui faptă a fost cercetată, precum şi compartimentul în care acesta îşi desfăşoară activitatea;
   
3. 
   numele, prenumele, funcţia şi domiciliul persoanei care a sesizat fapta, precum şi ale persoanelor audiate;
   
4. 
   prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a circumstanţelor în care a fost săvârşită;
   
5. 
   probele administrate;
   
6. 
   propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, de clasare a cauzei;
   
7. 
   motivarea propunerii;
   
8. 
   numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale membrilor comisiei de disciplină, precum şi ale secretarului acesteia;
   
9. 
   data întocmirii raportului.
   

Raportul comisiei de disciplină se înaintează persoanei competente să aplice sancţiunea, în termen de 3 zile de la data ultimei şedinţe.

Comisia de disciplină poate să propună:

• 
  sancţiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a dovedit săvârşirea abaterii disciplinare de către funcţionarul public;
  
• 
  clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri disciplinare.
  

În cazul în care comisia de disciplină propune aplicarea altei sancţiuni decât mustrarea scrisă, va propune şi durata acesteia şi, după caz, procentul de diminuare a drepturilor salariale.

În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul public poate fi considerată infracţiune, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public sesizarea organelor de cercetare penală. Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va sesiza de îndată organele de cercetare penală.

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, şi poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autorităţile sau instituţiile publice respectă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.

BIBLIOGRAFIE

• 
  PREDA Mircea, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006
  
• 
  SLĂNICEANU Ion Popescu, Teoria funcţiei publice, Ed.Evrika, Brăila, 1989
  
• 
  IORGOVAN Antonie, Drept administrativ, Ed. Hercules, 1993
  
• 
  NEGOIŢĂ Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Atlas Lex., Bucureşti,1993
  
• 
  VIERIU Eufemia, VIERIU Dumitru, Drept administrativ şi ştiinṭa administraṭiei, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011
  
• 
  Legea nr.188/1999 – Statutul funcţionarilor publici.
  

MUNCA ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII DIN PERSPECTIVA ACTORILOR IMPLICATI

Andreea Ioana Jantea
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Universitatea București

Rezumat

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modul în care obligaţia de muncă neremunerată în folosul comunităţii a fost aplicată în practică şi cum a fost percepută de către beneficiari (persoane care au primit această obligație) și profesioniști (consilierii de probațiune). Investigațiile sociologice realizate la nivelul Fundaţiei pentru promovarea sancţiunilor comunitare și-au propus să identifice problemele cu care se confruntă beneficiarii obligației de muncă în folosul comunității. Informațiile astfel culese au fost completate cu date privind dificultățile punerii în executare a obligației identificate pe parcursul interviurilor realizate cu specialiștii din cadrul Serviciului de probațiune Ilfov. De asemenea, un obiectiv important al studiului realizat a fost și formularea unor sugestii pentru îmbunătățirea modului de executare a obligației cu munca în folosul comunității.

Abstract

This paper aims to analyze the way that community service orders are applied in practice and the way they are perceived by the clients (persons that received this obligation) and by the specialists (probation officers). The sociological investigations undertaken at Fundația pentru promovarea sancțiunilor comunitare had the purpose of identifying the issues that the beneficiars punished with community service orders face. The informations obtained through this research were supplemented with data about the difficulties of putting into execution this obligation identified during the interviews with the specialists from Serviciul de Probațiune Ilfov (probation service). Also, another major objective of the study was discovering the suggestions for improving this obligation.

Introducere
Munca neremunerată în folosul comunităţii este o măsură neprivativă de libertate, alternativă la pedeapsa cu închisoarea pentru persoane care au comis infracțiuni mai puțin grave și pentru care s-a stabilit că nu reprezintă un risc pentru societate. Persoana care a primit obligația de a presta muncă în folosul comunității îşi poate continua viaţa normal, rămânând lângă familie, fără să îşi piardă locul de muncă în cazul în care are unul, fără să fie afectat de efectele perverse pe care le are închisoarea şi, în acelaşi timp, îşi poate răscumpăra greşeala faţă de societate, prin prestarea unei munci care are beneficii asupra întregii comunităţi.

În lucrarea „Community service in practice” (1997), munca în folosul comunităţii este definită astfel: „opţiunea pe care o instanță de judecată o poate folosi atunci când decide că infracţiunea unei persoane este serioasă şi că el sau ea este potrivit pentru a-şi răscumpăra greşeala prin muncă neremunerată în folosul comunităţii” (pag.5). În aceeaşi lucrare, se precizează că această sancţiune „încurajează dezvoltarea personală şi respectul de sine al infractorului, îi arată acestuia cum afectează criminalitatea societatea, iar societăţii îi demonstrează că acuzatul poate face şi ceva constructiv pentru ea” (pag.5).

Caputo (1999) aprecia că munca în folosul comunităţii: „serveşte ca o pedeapsă semnificativă pentru rea purtare, calitatea vieţii în comunitate poate fi îmbunătăţită, iar membrii comunităţii pot simţi că au luat parte la actul de justiţie”.

Norval Morris and Michael Tonry (1991) considerau că „aşa cum închisoarea este o pedeapsă împotriva mişcării şi asocierii, aşa cum amenzile sunt o pedeapsă împotriva banilor şi a ceea ce pot ei cumpăra, munca în folosul comunităţii este o pedeapsă împotriva timpului şi energiei de care dispune individul” (pag.150).

Munca în folosul comunității din perspectiva legislației din România
În România, această obligaţie poate fi impusă printr-o sentinţă penală persoanelor supravegheate majore faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei (art. 85 alin. 2 lit. b din Noul Cod Penal), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 93 alin. 3 din Noul Cod Penal) sau executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (art. 64 din Noul Cod Penal).

Munca neremunerată în folosul comunităţii este reglementată de Legea nr. 253/2013, prin care se stipulează condiţiile în care se desfăşoară, drepturile şi îndatoririle celor care primesc o astfel de pedeapsă, obligaţiile şi responsabilităţile consilierilor de probaţiune, cum şi cine poate organiza executarea muncii în folosul comunităţii, cine se ocupă de îndrumarea şi supravegherea acesteia, precum şi sancţiunile negative aferente nerespectării pedepsei.

În ceea ce priveşte numărul de ore, adulţilor li se pot impune între 100 şi 300, în cazul pedepsei închisorii sau 500 de ore de muncă în folosul comunităţii, în cazul pedepsei închisorii stricte de cel mult trei ani.

Legea precizează că o zi din pedeapsă este echivalentă cu două ore de activitate prestată şi că cei angajaţi pot lucra două ore pe zi şi încă maxim două ore dacă au posibilitatea. În zilele nelucrătoare pot lucra maxim patru ore pe zi, aceeaşi limită fiind stabilită şi pentru cei care sunt şomeri sau cei care nu urmează cursuri de învăţământ sau calificare profesională, iar la solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de consilierul de probaţiune cu până la patru ore de muncă (art. 52 din Legea nr. 253/2013, alin. 2-5).

Munca neremunerată în folosul comunităţii trebuie executată într-un interval de maxim un an de la data începerii prestării muncii în cazul persoanelor faţă de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (cap. III art. 57 alin. 1 din Legea nr. 253/2013), cel mult şase luni în cazul persoanelor faţă de care s-a stabilit amânarea aplicării pedepsei (cap. II art. 52 alin. 1 din Legea nr. 253/2013) şi într-un interval de maxim doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, putând înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă neexecutate (cap. I art. 23 alin. 6 din Legea nr. 253/2013).

În ceea ce priveşte locurile în care se poate desfăşura această activitate, pot cere dreptul pentru organizarea executării muncii neremunerate în folosul comunităţii „doar societăţile comerciale care au concesionat un serviciu public” (Legea nr. 253/2013, art.21, alin. 1). Conform articolului 51, alineatul 1 din aceeaşi lege: „consilierul de probaţiune decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa”.

La alineatul 9, se menţionează că: „îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana supravegheată desfăşoară munca neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate”.

În Recomandarea R(92) 16 asupra regulilor europene privind măsurile şi sancţiunile comunitare (1992) este precizat că munca neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie utilă din punct de vedere social şi capabilă să dezvolte abilităţile condamnatului. De asemenea, nu trebuie să aducă profit, iar condiţiile de lucru trebuie să fie aliniate la legislaţia muncii valabile pentru toţi cetăţenii (apud Durnescu, 2011).