Colegiul de redacţIE

Studii şi cercetări internaţionale privind efectele implementării măsurilor neprivative de libertate

Analiza literaturii de specialitate a evidențiat existența unor studii privind impactul muncii în folosul comunității asupra persoanelor care execută o astfel de obligație. Gail A. Caputo (1999) vorbeşte despre avantajele muncii în folosul comunităţii, atât din perspectiva celor care o execută şi a comunităţii, cât şi a celor care o supraveghează. El susţine că cei care lucrează în locurile în care se execută munca în folosul comunităţii au o viziune favorabilă asupra criminalilor, asupra sancţiunii şi a muncilor efectuate. Comunităţile beneficiază de pe urma muncii realizate de condamnaţi, iar aceştia din urmă consideră această pedeapsă una corectă, care îi ajută în mai multe feluri. Deşi munca în folosul comunităţii nu are ca scop satisfacerea nevoilor criminalilor, atunci când aceştia rămân în comunităţile lor, îşi pot menţine responsabilităţile şi legăturile familiale, sociale şi pe cele legate de muncă, argumentează Caputo. De asemenea, el precizează faptul că munca în folosul comunităţii contribuie şi la dezaglomerarea închisorilor. Acesta consideră că cea mai bună cercetare asupra acestei pedepse este cea a lui Douglas McDonald (1986) despre Community Service Sentencing Project (C.S.S.P.), program dezvoltat de Vera Institute of Justice din NewYork. C.S.S.P. a fost formulată ca o pedeapsă pentru cei care până atunci ar fi scăpat fără să fie pedepsiţi în vreun fel şi pentru cei care, pentru fapte de gravitate mică, ar fi fost condamnaţi la închisoare. În cadrul acestui program, condamnaţii trebuiau să termine 70 de ore de muncă fizică sub supravegherea angajaţilor de la Vera Institute of Justice. În primii doi ani, au participat 400 de criminali, iar 90% dintre aceştia au terminat programul. Din grupul de studiu, au făcut parte 146 de infractori condamnaţi la muncă în folosul comunităţii între 5 decembrie 1997 şi 18 februarie 1998. Au luat interviuri participanţilor şi au analizat datele strânse de sistemul informaţional CASES, fiecare condamnat primind zece dolari pentru interviul acordat. Profilul criminalului inclus în studiu era bărbatul necăsătorit, de aproximativ 30 de ani, cu cel puţin liceul absolvit, dar şomer. Rezultatele acestui studiu au arătat că ratele de terminare ale programului sunt mari, că munca în folosul comunităţii este o pedeapsă medie folositoare pentru un sistem în care închisorile sunt supra-aglomerate, iar această pedeapsă, pentru acest tip de criminal, este mai folositoare decât închisoarea.

William R. Wood (2015) face o cercetare care investighează cum o instanță de judecată juvenilă a reuşit să obţină susţinerea comunităţii pentru utilizarea unei forme speciale de muncă în folosul comunităţii (“Restorative Community Service”) şi a altor programe bazate pe justiţia restaurativă. Clark County Juvenile Court a încercat să aducă o modificare sentinţei de muncă în folosul comunităţii prin a-i pune pe tineri să lucreze în organizaţii non-guvernamentale şi în organizaţii publice, alături de voluntari din comunitate. R.C.S. limitează aspectele punitive ale muncii în folosul comunităţii şi implică în forma şi implementarea pedepsei organizaţiile din comunitate. La început, s-au lovit de critici atât din partea comunităţii, cât şi din partea mass-media, aceasta fiind cea mai mare problemă pe care au întâmpinat-o în implementarea programului. În timp, au reuşit să dovedească că acest program este şi în favoarea comunităţii şi a organizaţiilor care acceptă tinerii să lucreze, reuşind să acopere nevoi din comunitate neidentificate sau neîndeplinite până atunci. Cercetarea lui Wood caută să afle motivele pentru care comunitatea acceptă să se implice în justiţia restaurativă. De asemenea, el studiază care sunt limitările sancţiunii de muncă în folosul comunităţii, ca pedeapsă restaurativă. A folosit interviuri semi-structurate şi informale atât cu participanţii din comunitate care au ales să se implice în programul R.C.S.. cât şi cu cei care l-au coordonat, observaţia participativă şi non-participativă, între 2003 şi 2006. Wood a folosit şi analiza ratelor de implicare a voluntarilor, fie ei indiviuali, fie ca parte dintr-o organizaţie. Coordonatorul desemnat să se ocupe de R.C.S. a organizat întâlniri cu reprezentanţii organizaţiilor din comunitate pentru a le explica programul, iar alte organizaţii şi-au manifestat singure interesul pentru acest program, dorind să se implice. Cu timpul, acesta a observat că nu mai este nevoie să explice aceste lucruri, pentru că indivizii din comunitate se informau unii pe alţii asupra beneficiilor acestui program, astfel că prezentările despre program s-au transformat în dialoguri. Îşi începea întotdeauna discuţiile cu întrebarea „A fost cineva din această încăpere vreodată victima criminalităţii?”, iar cum răspunsul era invariabil afirmativ, îi întreba ce şi-ar dori să se întâmple cu tinerii care provoacă astfel de daune comunităţii. Un răspuns care s-a repetat de foarte multe ori a fost acela că îşi doresc ca tinerii să „înveţe ceva” din această experienţă, însă semnificaţia acestei sintagme varia de la individ la individ (să înveţe să respecte alţi oameni, să obţină nişte aptitudini folositoare pentru o eventuală angajare, să facă distincţia între bine şi rău etc.). Ca limitări, W. R. Wood observă că apare o contradicţie între utilizarea programului pentru reabilitarea infractorului şi folosirea lui pentru repararea comunităţii. Deşi victimele trebuiau implicate în luarea deciziilor privind pedepsirea infractorului, acestea erau constrânse de legislaţia statului Washington, uneori neavând niciun cuvânt de spus. O altă problemă pe care autorul o adresează este aceea a diferenţierii între programele din comunitate care sunt definite ca restaurative doar pentru că aduc un beneficiu comunităţii şi cele care implică comunitatea cu adevărat în acest proces.

În „Community service in Austria: Main results of a feasibility study” (Grafl, 2007) se prezintă principalele rezultate ale unei cercetări din 2003 asupra muncii în folosul comunităţii ca masură alternativă. Conform legislaţiei din Austria, judecătorul trebuie să evite cât mai mult începerea urmăririi penale în cazul în care sunt îndeplinite anumite cerinţe stipulate în Codul de procedură penală, iar suspectul este dispus să accepte una din cele patru sancţiuni alternative: plata unei sume de bani; stabilirea unei perioade de probă (1-2 ani), combinată cu supraveghere sau îndeplinirea unor obligaţii; mediere sau muncă în folosul comunităţii. După un an de la introducerea măsurilor alternative, numărul persoanelor condamnate a scăzut cu o treime. Cea mai des aplicată măsură este cea a plăţii unei sume de bani, în timp ce munca în folosul comunităţii este cea mai puţin utilizată, reprezentând 1% din totalul sancţiunilor alternative aplicate, cu o creştere de 4% până în anul 2005. Studiul a fost efectuat în patru curţi regionale: Viena, Graz, Linz şi Innsbruck, utilizându-se atât chestionarul aplicat asistenţilor sociali, cât şi interviuri cu asistenţii sociali responsabili de munca în folosul comunităţii, judecătorii şi procurorii. Rezultatele cercetării au indicat o creştere medie de 33% în aplicarea pedepsei de muncă în folosul comunităţii, datorită atenţiei publice pe care a căpătat-o o dată cu începerea studiului. Cei mai mulţi dintre condamnaţi au fost bărbaţi, iar în privinţa criteriului de vârstă, foarte mulţi minori au fost beneficiarii acestei măsuri. 93% dintre infractori erau la prima abatere şi au primit pedepse, în medie, de 44 de ore de muncă în folosul comunităţii. Infracţiunile împotriva proprietăţii erau cel mai des pedepsite cu această sancţiune. Conform interviurilor, procurorii şi judecătorii consideră că măsura de muncă în folosul comunităţii este potrivită pentru a pedepsi infracţiuni împotriva proprietăţii, furt şi vătămare corporală uşoară. De asemenea, un sfert din respondenţi au afirmat că măsura este recomandabilă şi pentru asaltul intenţionat. Procurorii consideră că munca în folosul comunităţii poate fi o alternativă doar pentru amendă în cazul celor care se află la prima abatere, în timp ce asistenţii sociali apreciază că această sancţiune poate înlocui şi pedeapsa cu închisoarea. 50% dintre procurori şi judecători şi aproape toţi asistenţii sociali consideră că munca în folosul comunităţii poate fi introdusă şi în Austria ca o măsură de sine stătătoare. Christian Grafl concluzionează că munca în folosul comunităţii ar trebui utilizată mai des în cazul infracţiunilor de gravitate medie. Conform standardelor europene şi non-europene ar trebui să devină o sancţiune independentă, un proiect pilot în procedura penală pentru minori putând fi un indicator pentru a demonstra eficienţa şi aplicabilitatea sa.

În articolul „Windows of opportunity for unpaid work?” (Johnson & Ingram, 2007), se prezintă implicaţiile dimensiunii Visible Unpaid Work din cadrul muncii neremunerate în folosul comunităţii ca parte a unei sancţiuni. Programul Visible Unpaid Work se bazează pe două elemente: munca infractorilor în comunitate trebuie clar evidenţiată, iar comunitatea trebuie implicată în procesul de justiţie prin sugerarea de proiecte de lucru pentru infractori. Preferinţele condamnaţilor nu sunt luate în considerare, fiind neglijaţi mai ales cei din clasa de mijloc, deoarece nu se ţine cont de aptitudinile acestora, ci doar de ceea ce comunitatea cere. Vizibilitatea muncii în folosul comunităţii şi a imaginii justiţiei aplicate este în concordanţă cu strategia Guvernului de a proteja publicul şi de a construi încrederea acestuia, considerând că apropierea dintre comunitate şi serviciile sale publice face comunităţile mai puternice şi mai eficiente. Autorii fac o cercetare asupra percepţiilor publicului despre munca neremunerată în folosul comunităţii, pe un eşantion de 280 de persoane. 94% dintre persoanele intervievate ştiau ce presupune munca în folosul comunităţii, însă doar 35% ştiau că este organizată şi supravegheată de Serviciul de probaţiune. Strategia guvernamentală „Visible Unpaid Work” ar putea fi fereastra către dezvoltarea probaţiunii, de aceea ar trebui să se construiască o campanie de promovare prin care să se arate beneficiile muncii executate de condamnaţi. Totodată, această promovare ar putea să aibă şi efecte negative: membrii comunităţii pot identifica foarte uşor condamnaţii, fapt ce ar putea fi umilitor pentru aceştia. Consultarea comunităţii ca parte obligatorie din „Visible Unpaid Work” se poate efectua cu ajutorul e-mail-urilor, aceasta fiind metoda preferată. Un studiu făcut de Cheshire Probation Area pe beneficiarii muncii în folosul comunităţii a arătat că satisfacţia comunităţii era foarte mare, chiar şi înainte de introducerea strategiei Visible Unpaid Work, însă acest program ar putea veni în contradicţie cu cel deja existent: Enhanced Community Punishment, introdus în urma celui mai mare studiu despre pedepsele comunitare din Marea Britanie program care şi-a dovedit eficienţa în motivarea şi educarea infractorilor. Noile propuneri pentru introducerea Visible Unpaid Work nu acordă aceeaşi atenţie dezvoltării abilităţilor şi aptitudinilor condamnaţilor, iar implicarea directă a comunităţii ar conduce către o axare mai mare pe pedepsirea infractorului şi nu pe reabilitarea sa.

Ester Blay (2008) discută despre problemele cu care se confruntă aplicarea pedepsei de muncă în folosul comunităţii din Spania, din cauza discrepanţei majore între legea aşa cum e scrisă şi modul în care este ea aplicată, în ciuda ultimelor reforme. Nu au existat dezbateri în parlament pentru a discuta scopurile acestei sancţiuni la momentul introducerii acesteia în legislaţie, precum şi funcţia şi severitatea sa în cadrul întregului sistem penal. Odată cu extinderea sferei de aplicare a muncii în folosul comunităţii, numărul acestui tip de sancţiuni a crescut, însă, în acelaşi timp, a scăzut şi rata de terminare a acestora. Acest lucru poate fi explicat de faptul că reformele legislative din 2003 şi 2004 nu au fost însoţite de resursele materiale şi umane necesare pentru punerea lor în aplicare. Munca în folosul comunităţii este cel mai des folosită în Spania ca pedeapsă pentru violenţa familială şi pentru infracţiunile legate de siguranţa rutieră. Deşi munca în folosul comunităţii ar trebui să facă referire la reparaţia faţă de victime, conform Codului Penal, numărul scăzut de plasamente posibile pentru ca acest lucru să se întâmple a condus la neglijarea acestui aspect. Profilul infractorilor pedepsiţi cu această sancţiune s-a schimbat, aceştia nemaifiind indivizi afectaţi de sărăcie şi/sau excluziune socială.

Această modificare resimţită de responsabilii din serviciul social de corecţie trebuie confirmată de cercetări aprofundate, pentru a putea lua decizii privind forma şi modul de aplicare al acestei sancţiuni în funcţie de efectele pe care această schimbare le-ar putea avea. Munca în folosul comunităţii nu a condus la o scădere a populaţiei din închisori, aşa cum se aştepta, deoarece celor mai frecvente infracţiuni non-violente nu le poate fi aplicată această măsură. Doar 10% din pedepsele de muncă în folosul comunităţii vin ca substitut pentru închisoare. Mai mult, deşi legea le permite, judecătorii aleg rareori să înlocuiască închisoarea cu munca în folosul comunităţii din diverse considerente ideologice. Ester Blay constată că principalele probleme de implementare cu care se confruntă pedeapsa de muncă în folosul comunităţii sunt: lipsa unei ramuri specializate în administraţia publică, lipsa locurilor de plasament, care deşi sunt multe, nu întâmpină necesităţile geografice şi de timp ale condamnaţilor, conflictul public-privat, lungimea pedepselor şi contradicţiile legislative. Motivele pentru care sancţiunea de muncă în folosul comunităţii întâmpină dificultăţi sunt, în opinia autoarei, următoarele: confuzia privind scopurile acestei sancţiuni, serviciul social de corecţie are mult prea puţine fonduri şi prea puţin personal pentru a se putea ocupa şi de supravegherea acestor măsuri, iar mediul academic şi judecătorii consideră sancţiunea ineficientă.