Colegiul de redacţIE

Rezultatele cercetării privind munca în folosul comunității

1. Opiniile beneficiarilor privind munca neremunerată în folosul comunităţii
Toţi respondenţii au declarat că sunt mulţumiţi de locul în care au fost repartizaţi, pentru că: „se putea şi mai rău…am nişte prieteni care dau cu mătura prin parcuri”, „e singurul loc care e ok, deci da. Şefii pe care îi am şi ce fac aici mă încântă”, „da,cred. Nu aveam prea multe opţiuni”, ,,ieşim în pauză, plecăm împreună, suntem toţi o apă şi-un pământ”. Toate aceste motivaţii ne arată că există mai mulţi factori care determină o persoană să se simtă bine la locul în care execută această obligaţie: este preferabilă altor activităţi, le place activitatea propriu-zisă sau persoanele de care sunt înconjuraţi îi fac să se simtă bine, fie ei supraveghetori, fie oamenii alături de care lucrează, fapt evidenţiat şi de Craig S. Schwalbe în articolul său „Toward an integrated theory on probation” (2012).

1. 
   Relația dintre beneficiari și supraveghetori
   

Aproape toţi cei cu care am discutat mi-au spus că au o relaţie foarte bună cu supraveghetorii, considerând că sunt „oameni buni”, „foarte înţelegători, încearcă să te sprijine”, „m-au ajutat mult”, „Domnul N. m-a învăţat să fiu mai înţelegător, să nu mai fiu aşa impulsiv. El stă şi explică tuturor şi nu e uşor să explici la 200 de proşti”, dar care ştiu să se şi impună „au pus regulile care trebuiau”, „vin tot felul de persoane şi trebuie să se impună ca să îţi faci treaba…eu nici dacă mă plăteau nu puteam să lucrez aici”.

2. 
   Relația dintre beneficiari la locul de executare al obligației
   

În privinţa relaţiei pe care o au cu cei alături de care lucrează, părerile sunt împărţite în două categorii: cei care au o relaţie bună cu ceilalţi „chiar m-am împrietenit cu câţiva”, „atmosferă, armonie, să treacă timpul mai repede”, „ne ajutăm”, „râdem, glumim” şi cei care vor doar să îşi vadă de treabă, fără să interacţioneze prea mult cu cei de lângă ei: „sunt cam miştocari un pic, dar nu le dau importanţă”, „nu ţin să am nicio relaţie cu cei de aici, doar ceva superficial. Cine ştie ce fac?”, „Colegi de bancă şi atât. Fiecare cu treaba lui”, „îţi alegi 2-3 indivizi cu care să comunici. Era mult mai greu dacă mă obligau să lucrez cu cineva anume”, „nu vorbesc cu ei, fiecare e cu necazul lui. Vorbim de respect, altceva nu mă interesează, că nu ştii cu cine vorbeşti”.

3. 
   Dificultăți privind aplicarea obligației de a presta muncă în folosul comunității
   

În niciunul dintre cazuri nu s-a ţinut cont de experienţa profesională a beneficiarului în momentul în care s-a luat decizia de a fi repartizat la această fundaţie. Acest lucru se datorează şi faptului că sunt relativ puţine locuri în care se poate executa obligaţia, iar activităţile sunt limitate. În cadrul F.P.S.C., situaţia e puţin diferită, pentru că beneficiarii demontează şi sortează aparatură electrică în vederea reciclării, iar din când în când, organizează şi ateliere de creaţie în care construiesc mici opere de artă din materialele folosite (Vezi Anexe, fig. 1).

4. 
   Stigmatizarea
   

Cei mai mulţi dintre beneficiari au împărtăşit cu cel puţin un membru al familiei şi cu prietenii pedeapsa primită, nesimţindu-se stigmatizaţi în vreun fel „Ştiu şi colegii de muncă. Nu m-am ferit”, „Toţi ştiu…chiar şi colegii de serviciu. Nu am ţinut să ascund asta. Unii oameni înţeleg”, „Nu mi-e ruşine cu ce am făcut”. Deşi munca neremunerată în folosul comunităţii nu atrage aceeaşi stigmatizare din partea celorlalţi ca o măsură privativă de libertate, unii dintre respondenţi au declarat că au întâmpinat probleme la angajare din cauza cazierului. În 9 dintre cele 16 interviuri, respondenţii au spus că le este destul de greu să împace programul lor obişnuit de acasă sau de la serviciu cu orele pe care trebuie să le execute în cadrul fundaţiei, ca parte a sentinţei primite: „Patronii te înţeleg de două-trei ori, dar la un moment dat nu mai înţeleg”, „a fost o mare problemă asta cu programul”, „Să vă spun cinstit, eu aduc banii în casă. Se întâmplă ca şefii să nu mă înţeleagă. Am fost refuzat de multe ori din cauza asta”, „Am fost nevoit să schimb locul de muncă”, „Îmi este greu…sunt foarte istovit la sfârşitul săptămânii”, „Am renunţat la una ca să o termin pe alta” (la locul de muncă, pentru a putea termina orele de muncă neremunerată în folosul comunităţii).

Un respondent susţine că înainte de a fi condamnat, o colegă de serviciu nu l-a mai salutat pe un coleg care a primit obligaţia de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi că, acum, „mă întreb dacă cu mine ar face la fel”. Caputo (1999) susţine că deşi munca în folosul comunităţii nu are ca scop satisfacerea nevoilor condamnatului, ea îi permite acestuia să îşi îndeplinească în continuare resposabilităţile din comunitate, însă, aşa cum reiese din interviuri, în acest caz, beneficiarii nu reuşesc să ducă la bun sfârşit toate obligaţiile pe care le au. Ester Blay (2010) spune că, în Spania, se acordă o atenţie deosebită individului, astfel încât responsabilităţile pe care le au în viaţa de zi cu zi să nu îi fie afectate, partea punitivă a pedepsei făcând referire la privarea de timp liber. Aşadar, şi în cazul nostru, poate că ar trebui să ţinem cont de obligaţiile pe care inculpatul le are deja faţă de societate, pentru a nu fi nevoit să abandoneze unele pentru a îndeplini altele. Astfel, individul poate rămâne mai bine integrat în societate, putându-şi continua viaţa ca un membru cinstit şi activ al comunităţii şi după indeplinirea obligaţiei.

5. 
   Opiniile privind sancțiunile primite
   

La întrebările referitoare la părerea despre avocaţi, judecători şi sancţiune, majoritatea au declarat că au fost mulţumiţi de modul în care au fost judecaţi sau reprezentaţi. Cei mai mulţi au avut probleme cu avocaţii din oficiu, însă, ulterior, când au plătit un avocat, au considerat că au fost reprezentaţi cum trebuie. G.V.Ş. a declarat că această obligaţie este prea grea, consumând atât bani, cât şi timp. G.C. consideră că în cazul său nu s-au ţinut cont de multe: „de partea socială, spre exemplu. Aveam rate, nu mă angaja nimeni. Înainte de a mi se întâmpla priveam altfel”. R.M. crede că a avut ce să înveţe în urma primirii acestei obligaţii şi că „munca în folosul comunităţii este o pedeapsă bună pentru a realiza greşelile pe care le-ai făcut”. În ceea ce priveşte relaţia cu consilierii de probaţiune, beneficiarii nu au avut prea multe de spus, susţinând că se prezintă atunci când trebuie la întâlniri, răspund la întrebările acestora şi nu au întâmpinat probleme. C.M. îi este chiar recunoscător consilierului de probaţiune, pentru că, ştiindu-i programul, îl programează cât mai devreme ca să nu îi afecteze responsabilităţile legate de locul de muncă. G.T.A. spune că la început nu a avut o relaţie atât de bună, pentru că înainte a avut un alt consilier de probaţiune, care era „mai comunicativ, mai deschis”.

Prima zi petrecută la fundaţie a fost întâmpinată de clienţi cu nelinişte, însă o dată ajunşi acolo, au spus că li s-a părut uşor. Au avut o perioadă de acomodare în care li s-a explicat ce trebuie să facă, au fost puşi să lucreze „lucruri mai simple”, „nu a fost nimic greu”, „erau obiecte pe care le foloseam prin casă şi mi-a fost uşor”, „m-au ajutat”, iar G.C. a fost surprins de faptul că era muzică în timp ce lucrau la banc. Pentu P.A., prima zi a fost „tensionată”, auzea doar ce nu are voie să facă, iar G.T.A. spune că „prima zi ţi se pare că tu ai cel mai mult de făcut şi fapta ta e cea mai neînsemnată”.

Întrebaţi despre aşteptările pe care le aveau despre această obligaţie înainte să înceapă, trei dintre respondenţi au spus că nu ştiau la ce să se aştepte şi că acest lucru le-a provocat un stres major. Alţi trei beneficiari au declarat că credeau că va fi mult mai greu decât a fost de fapt. Ceilalţi au dat răspunsuri diverse: „e o grijă, te macină”, „nu am avut nicio aşteptare”, „teamă”, „mă gândeam că nu poate să fie atât de greu”, „mă aşteptam să mai reducă din ore”, „ştiam că îmi va ocupa mult timp”.

În privinţa planurilor de viitor, fiecare dintre beneficiari priveşte cu optimism ceea ce va urma după îndeplinirea obligaţiei, dorindu-şi să evolueze atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional. Pentru unii dintre ei, planurile de viitor nu sunt tocmai clare, însă o mare parte dintre cei intervievaţi şi-au stabilit diverse scopuri pe care să le atingă, precum continuarea studiilor, recuperarea permisului de conducere, avansarea în carieră, întemeierea unei familii. În ciuda experienţei prin care au trecut, niciunul nu mi s-a părut a privi cu teamă ceea ce va urma. Fiecare dintre ei îşi dorea să lase în urmă tot ce li s-a întâmplat, ce au greşit şi să înceapă o viaţă nouă, în care să devină membrii deplini ai comunităţii şi să îşi schimbe atitudinea şi comportamenul ce i-au adus în această situaţie.

6. 
   Sugestii privind îmbunătățirea modului de aplicare a obligației cu munca în folosul comunității din perspectiva beneficiarilor
   

Deşi respondenţii s-au declarat mulţumiţi cu pedeapsa primită şi modul în care se simt atunci când lucrează la fundaţie, 10 din 16 beneficiari au avut sugestii pentru îmbunătăţirea aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii: G.T.A. spune că „ar prefera să facă ceva din domeniul lui, tot în folosul comunităţii”, G.C. declară că „aş opta pentru posibilitatea să plătesc orele; durează prea mult procesarea dosarului, şase luni nu am făcut nimic, iar dacă am o zi liberă, nu pot să fac mai mult”, R.M. ar fi vrut să simtă că „ajută pe cineva concret…spre exemplu într-un centru de copii”, S.A. consideră că timpul pentru terminarea obligaţiei este mult prea scurt „nu ştiu dacă toată lumea poate să termine toate orele într-un an. Ar trebui să poţi să le termini măcar cât ţine suspendarea”, M.G. şi C.M. cred că ar trebui „să existe mai multe locuri, pentru că e aglomerat şi e departe”, P.I. sugerează crearea mai multor spaţii, pentru că „nu au fizic cum să ne împartă”, iar N.S.G. şi-ar fi dorit ca punctul de lucru să fie mai aproape de casă, dar susţine şi că „nu este o problemă aşa mare”.

7. 
   Observația non-participativă în cadrul F.P.S.C.
   

În timpul observaţiei non-participative, am constatat că beneficiarii îşi respectau programul, aveau pauze la ore fixe, îşi făceau treaba, atunci când aveau nevoie de ajutor, apelau la supraveghetori. Nu exista niciun fel de tensiune, nici între ei, nici între beneficiari şi cei care îi supravegheau. La începutul şi sfârşitul orelor, veneau şi semnau într-un registru în care se trecea ora la care au venit, ora la care au plecat, dacă au fost absenţi şi alte informaţii referitoare la ziua de lucru.