Colegiul de redacţIE

2. Opiniile consilierilor de probațiune privind munca neremunerată în folosul comunităţii
2.1. Opinia despre obligație

Toți consilierii de probațiune cu care am discutat au declarat că obligația este una extrem de utilă și de bună la nivel teoretic, însă lipsa unui cadru legal de punere în executare, conduce la apariția multor probleme la nivel practic. Consilierul de probaţiune C. crede că beneficiarii muncii neremunerate în folosul comunităţii care îşi asumă fapta au sentimentul că au reuşit să îşi îndeplinească datoria pe care o au faţă de comunitate după prejudiciul adus. Afirmă că este o obligaţie utilă, deoarece „sunt multe lucruri de făcut pe la toate instituţiile din comunitate şi era nevoie de forţă de muncă”. D. crede, asemenea celorlalţi consilieri de probaţiune intervievaţi, că ideea de muncă în folosul comunităţii este una bună, pentru că „responsabilizează şi omul trecut de o vârstă care nu vrea să accepte regulile, şi tânărul care nu ştie ce e aia program şi ce înseamnă munca în general”, dar aceste lucruri se întâmplă doar „dacă ai reţea şi structură, ceea ce nouă ne lipseşte”.

2. 
   Dificultățile întâmpinate de consilierii de probațiune
   

Cea mai mare problemă ridicată de consilierii de probațiune a fost cea legată de relația cu instituțiile care organizează și supraveghează obligația de muncă în folosul comunității. Persoanele desemnate să se ocupe nu sunt specializate și au multe alte atribuții. A. apreciază că, în România, nu există cadrul legal de punere în executare, aşa cum ar trebui el să fie. Aminteşte faptul că o persoană dintr-o instituţie publică, care are şi alte atribuţii, nu poate să supravegheze şi să organizeze suficient de bine un număr mare de beneficiari, mai ales că, în general, instituţiile implicate în punerea în executarea acestei obligaţii nu prea îşi dau interesul. Spune că pentru a pune în executare o astfel de obligaţie, ai o grămadă de documente de întocmit, care durează până la câteva ore. A. consideră că „am putea să ne dăm mai mult interesul” astfel încât să folosim această oportunitate pentru a acoperi o parte din numeroasele nevoi de la nivelul societăţii şi al comunităţii. Crede că, pe viitor, „ar fi nevoie de persoane specializate în fiecare instituţie, care să se ocupe doar de punerea în executare a obligaţiei de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi de proiecte comunitare de amploare şi mult mai bine organizate” pentru a putea fi mai vizibile rezultatele.

Consilierul B. consideră că cea mai mare dificultate întâmpinată în punerea în executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii este „necunoaşterea cadrului legal de către instituţiile implicate”, ceea ce conduce la întârzieri şi o comunicare precară. Susţine că oamenii nu înţeleg că în executarea muncii în folosul comunităţii există şi nişte riscuri: „supraveghetorul din instituţie crede că îi face lui X un bine şi trece că acesta a efectuat muncă în intervalul 8:00-12:00. În această perioadă, X comite o infracţiune, iar în instanţă vine cu fişa de pontaj şi spune că el executa obligaţia în momentul comiterii infracţiunii. Şi atunci cine răspunde?”. B. susţine că în cadrul Fundaţiei pentru promovarea sancţiunilor comunitare „oamenii învaţă să respecte un program, pentru că este respectată autoritatea la locul de muncă. Nu fac ce îi taie capul, când îi taie capul, ci fac ceea ce trebuie să facă, lucru care nu se întâmplă din păcate şi în celelalte instituţii, sau cel puţin nu peste tot”. C. consideră că „Cel mai dificil este atunci când o instituţie îţi spune că a înţeles ce are de făcut şi de fapt, nu a înţeles. Dacă ar spune din start că nu au înţeles, ar fi în regulă. Te-ai duce să îi explici ce trebuie să facă”. Şi în cazul lui D., dificultăţile întâmpinate au avut legătură cu instituţiile din comunitate: „chiar dacă primesc informaţii suficiente, clare, verbale şi în scris, nu îndeplinesc condiţiile”.

O altă problemă amintită de consilierii de probațiune este cea a lipsei de resurse umane și materiale. Consilierul de probațiune B. crede că principala problemă este reprezentată de „lipsa unei infrastructuri- nu avem suficiente resurse instituţionale care să facă faţă cererii existente”, iar responsabilitatea instituţiilor este una foarte mare. Unele instituţii au câţiva angajaţi, cu responsabilităţi şi atribuţii, iar o dată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, au o răspundere în plus, care nu a fost introdusă treptat. De multe ori, nu există o singură persoană desemnată cu supravegherea beneficiarilor, iar acest lucru îngreunează comunicarea. Consideră totodată că poate nici reprezentanţii serviciilor de probaţiune nu au făcut tot ce se putea pentru a îmbunătăţi şi uşura colaborarea cu instituţiile din comunitate, însă lipsa de timp şi resurse reprezintă o mare piedică în această privinţă. B. recunoaște că o problemă cu care se confruntă este „sub-dimensionarea schemei de personal din cadrul serviciilor de probaţiune…în lipsa unui şofer, nu prea ai cum să verifici punerea în executare efectivă pentru peste 100 de persoane… Ajungem să îi verificăm doar pe cei care ne ridică suspiciuni, ceea ce nu e ok”. D. aduce și el în discuţie lipsa resurselor umane şi a celor materiale, atât din cadrul serviciilor de probaţiune, cât şi din cadrul instituţiilor.

2. 
   Relația consilierilor de probațiune cu beneficiarii
   

Consilierii de probațiune susțin că au o relație foarte bună cu beneficiarii, că aceștia cooperează și conștientizează că este în interesul lor să execute obligația conform condițiilor stabilite. A. afirmă că nu a întâmpinat dificultăţi majore de comunicare cu aceştia, susţinând chiar că „am foarte mare încredere în beneficiarii mei”, iar cei care încearcă să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiei sunt foarte puţini. În legătură cu programul de lucru, a observat că cei mai mulţi dintre beneficiari îşi doresc să îşi ia câteva săptămâni de concediu, să facă în fiecare zi câte opt ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi să termine cât mai repede, astfel încât să scape şi să poată reveni la viaţa lor de dinaintea condamnării, dar acest lucru este limitat şi de programul instituţiei. Uneori, judecătorii aleg un program mult prea strict conform căruia beneficiarul să execute munca neremunerată în folosul comunităţii, iar consilierul de probaţiune nu îl mai poate adapta în niciun fel la nevoile reale ale acestuia. În cazul în care beneficiarul nu respectă programul stabilit şi lipseşte, el trebuie să aducă documente justificative. Atunci când beneficiarul îşi schimbă domiciliul, „consilierul de probaţiune din serviciul în a cărui circumscripţie va face parte individul face o sesizare la instanţă de modificare a obligaţiei prin care îi cere judecătorului să desemneze alte două instituţii din noua localitate”. În cazul abaterilor, consilierul de probaţiune poate să emită avertismente scrise înainte să sesizeze instanţa, însă legea nu precizează numărul maxim de astfel de avertismente.

În lucrul cu diferite categorii de persoane, C. crede că trebuie să lucrezi diferenţiat cu fiecare categorie de persoane, chiar în interiorul aceleiaşi categorii fiind „diferenţe individuale”: „una este abordarea unei persoane adulte, unde nivelul de responsabilitate este mai crescut decât în cazul minorilor; într-un fel lucrezi cu persoanele foarte în vârstă și altfel dacă scopul este reintegrarea socială a persoanei. Când omul are 74 de ani, nu prea te mai gândeşti la reintegrare socială. El a lucrat, este spre sfârşitul vieţii. Nu îşi va mai căuta loc de muncă. Are o casă, o familie. Te rogi să aibă sprijinul familiei şi încerci să conectezi reţeaua familială, să fie susţinut. D precizează că apar și unele dificultăți în lucrul cu beneficiarii: atunci când beneficiarul nu vrea să muncească, spune că e nevinovat, că e înjositor sau nu aduce adeverinţa de la medic că e apt de muncă, fără de care nu se poate începe punerea în executare a obligaţiei. D. apreciază că e mai uşor să lucrezi cu adulţii din acelaşi motiv ca şi C., însă consideră că satisfacţia mai mare vine din lucrul cu tinerii, pentru că „e mai uşor să produci o schimbare pe care să o vezi”.

În ceea ce priveşte nivelul de şcolarizare, beneficiarii cu studii superioare „Cred că trebuie să îi tratezi altfel, mai bine decât pe celălalt de pe hol care poate nu are un nivel înalt de şcolarizare. Nu înţeleg că nu este singurul aspect de care ţin cont, deşi este un factor de protecţie. Asta te ajută pe tine în viaţa de zi cu zi, dar nu trebuie să mă afecteze pe mine”. În privinţa conflictelor cu beneficiarii, D. susţine că nu a avut niciun conflict major, însă „sunt oameni cu care chiar nu te poţi înţelege. Am avut discuţii aprinse, situaţii în care a trebuit să dau omul afară sau să intervină colegii… Oricât le-ai evita, sunt inevitabile”.

În cadrul observației non-participative, am remarcat interacţiunea dintre consilierii de probaţiune şi beneficiari, care era una normală, lipsită de tensiune, beneficiarii dorind să discute cu aceştia despre orice problemă întâmpinată pentru a găsi împreună soluții, iar consilierii de probaţiune încercau să îi ajute cât mai mult. La un moment dat, unul dintre beneficiari și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu obligația și consilierul de probațiune, încercând să pornească o dispută, însă consilierul de probațiune a reușit să gestioneze foarte bine discuția, astfel încât aceasta nu a degenerat.

2.4. Sugestii pentru îmbunătățire

Printre sugestiile consilierilor de probațiune pentru îmbunătățirea aplicării obligației, se numără necesitatea reglementării regulamentului de punere în aplicare al legii, introducerea persoanelor specializate în instituții și mărirea personalului din cadrul serviciilor de probațiune, alocarea mai multor fonduri, creșterea importanței cunoștințelor și aptitudinilor beneficiarilor în alegerea tipului de activitate ce urmează a fi executată de acesta și implicarea beneficiarilor în proiecte importante și necesare comunității. A. consideră că „În primul rând, ar trebui să iasă regulamentul de aplicare al legii noastre. În al doilea rând, să afle cumva instituţiile despre noi şi despre obligaţia asta. Ar trebui o informare în masă pentru toţi oamenii care lucrează cu munca neremunerată în folosul comunităţii şi neapărat, să existe oameni specializaţi care să se ocupe de aşa ceva în fiecare comunitate. În privinţa listei de activităţi, ar trebui să te duci concret în localitatea X să vezi ce e de făcut, nu să pui pe listă, superficial, «activităţi gospodăreşti»”. În ciuda tuturor problemelor întâmpinate, A. este optimist şi observă mici schimbări: „Noi lucrăm la îmbunătăţirea relaţiilor cu instituţiile, trimitem în permanenţă adrese de informare, organizăm întâlniri cu judecători, cu oamenii care lucrează în instituţiile din comunitate. Nu ţine doar de noi să schimbăm lumea. Facem ce ţine de noi, iar ceilalţi oameni implicaţi încep să ne răspundă”.

Consilierul de probaţiune B. spune că ar trebui angajat mai mult personal şi că ar fi util să existe mai multă informare pentru reprezentanţii instituţiilor. B. crede că programul de lucru trebuie să respecte atât nevoile beneficiarului, cât şi disponibilitatea instituţiilor, aşadar ar trebui să se menţină un echilibru între cele două. Consideră că munca neremunerată în folosul comunităţii ar trebui să fie văzută ca un ajutor pentru comunitate, pentru că individul poate să facă anumite activităţi pentru care, altfel, ai plăti. C. precizează că ar trebui să se ţină cont de experienţa profesională a beneficiarilor, astfel încât „pe lângă munca necalificată pe care o fac pe la instituţii, acolo unde există posibilitatea, adică unde instituţia are nevoie de un om specializat, iar omul trimis la ei are acea specializare, să poată să îşi exercite meseria, atâta timp cât nu contravine faptei pentru care a fost condamnat”, însă realizează că o astfel de decizie ar putea avea şi implicaţii negative: „să laşi un profesor care a luat mită să predea unor copii, el să nu îşi asume niciun fel de responsabilitate, să îşi facă cele 40 de ore şi atât şi să nu existe continuitate”. D. comentează faptul că nu întotdeauna numărul de zile este corect atribuit şi ar trebui să se ţină cont de mai multe aspecte. Consideră necesar luarea în considerare a abilităţilor şi pregătirii fiecăruia, asemenea lui C., pentru a putea fi valorificate prin munca depusă: „Comunitatea nu are nevoie doar de activităţi de salubrizare, iar curăţenia şi igienizarea sunt activităţi mult mai ieftine faţă de contabilitate, învăţământ. Sunt şi cazuri în care e mai bine să îl laşi să dea cu mătura ca să înţeleagă că munca nu e înjositoare indiferent de tipul ei”. Consilierul de probațiune D. propune pentru îmbunătăţirea obligaţiei ca instituţia în care beneficiarul urmează să facă muncă neremunerată să fie stabilită de consilierul de probaţiune, pentru că ştie situaţia din instituţii, cât de aglomerate sunt şi cât de mult se respectă programul şi regulile. Termenul în care trebuie să fie terminată obligaţia îi pune uneori în dificultate, pentru că sunt unele persoane care lucrează în străinătate şi „trebuie să vină să execute în ture, din două în două săptămâni”, însă pe de altă parte e bine că acest termen există, pentru că dacă nu ar exista o limitare, nu s-ar mai mobiliza să ducă la îndeplinire obligaţia. Un alt element dezirabil în perspectiva lui D. ar fi ca instituţiile din comunitate să înţeleagă beneficiile muncii neremunerate în folosul comunităţii, astfel încât acestea să se implice mai mult, fapt ce ar putea fi prielnic pentru întreaga comunitate.