Colin Forbes

1 i'Ionelul Romer era înalt, bine făcut, cu mustaţa tunsă scurt, un „ o ecut de cincizeci de ani, afişând însă o ţinută dreaptă, marţială.

„M* im costum gri închis, asortat cu sprâncenele şi părul. In ochii săi Bfli ie putea citi licărul specific oamenilor cu simţ al umorului. BlHil său, a cărui fereastră dădea într-o străduţă îngustă, lăturalnică, > l”i'ţii căptuşiţi cu lambriuri din lemn de brad. Înăuntru, mobilă 1 Iezească.

'¦ în Iul îşi trase un fotoliu lângă cel în care-1 poftise pe Tweed să ¦ i li mă pahare cu Montrachet, le aşeză pe măsuţa joasă din faţa leschise discuţia:

360 COLIN FORBES

Sunt un om care ştie să asculte, domnule Tweed. Îmi amintesc, continuă el zâmbind, întâlnirea noastră destul de încordată din Basel, acum câţiva ani. Intre timp, am devenit director al Băncii de Credit din Zurich; asta nu înseamnă decât ceva mai multă muncă.

Pe lângă faptul că sunteţi şi colonel în Armata Elveţiană, comentă Tweed.

Aşa este. Şi ca atare, serios preocupat de securitatea naţionali Cum vă spuneam, sunt un om care ştie să asculte…

Tweed se lămurise între timp că Romer era într-adevăr omul discut pe care i-1 recomandase Beck, aşa că îşi începu povestea cu momentul descoperirii fetei moarte în apartamentul său. Avu însă grijă să nu fai 1 referiri directe la Iniţiativa Strategică Defensivă, folosind în schi în l> expresia: „cel mai avansat sistem tehnologic de protecţie pe care 1,1 inventat Occidentul”.

— Şi ziceţi că, atunci când aţi luat legătura cu Lampedusa din eoni plexul de cumunicaţii de la Berna, nu vi s-a răspuns corespunzătoi 1 cele două întrebări-capcană – prin urmare, vasul a fost într-adcU interceptat de agresori?

— Sunt convins de asta… '

— Şi ziceţi că numai doi oameni îi urmăresc traseul, din AngllM dumneavoastră şi Lance Buckmaster, ministrul pentru Securit. Ilffl Externă?

— Exact.

Romer gustă vinul şi puse paharul pe masă, încruntat.

— Ceea ce urmează să vă spun este strict confidenţial. Poziţi. I 111M îmi dă acces la tot felul de informaţii din lumea financiară – mă reli'f I acele informaţii care nu ajung niciodată în presă. Ei bine… WufS Security se găseşte în pragul falimentului. Buckmaster, un megalutiiM a împrumutat sume imense în ambiţia lui nemăsurată de a se ext uul„ 0 să ajungă să troneze în lista primelor zece mari companii de acest lr| mm lume. In situaţia actuală are nevoie cam de cinci sute de milioane Ql I” sterline pentru a-şi salva firma de la dezastru.

— Şi de unde Dumnezeu crede el că o să găsească o asemenea muim

— In nici un caz de la vreuna din marile bănci, care i-au tlal 1 prea mult…

Romer se întrerupse şi mai luă o înghiţituă de vin, iar Tweed rămase tăcut în aşteptare.

— Se petrece un lucru care mă intrigă, un lucru pe care alţii l-ar califica de-a dreptul sinistru.

— Şi anume?

— Prin Banca Narodnaia, care operează în Occident, sovieticii au rezervat echivalentul a cinci sute de milioane de lire sterline în lingouri de aur, valoare pregătită pentru nu se ştie ce afacere uriaşă. Mă întreb ce-o vrea Kremlinul să cumpere cu această sumă fabuloasă. Ori poate ghiciţi dumneavoastră, în prelungirea celor ce mi-aţi povestit…?

Tweed fu uluit. Într-adevăr, Romer îi dăduse cheia întregului lanţ de evenimente bizare care se produceau de la un timp încoace. Acum nu mai avea nici o îndoială cine se afla în spatele crimei din casa lui, a cărei victimă fusese Sylvia Harman, înscenare menită să-1 îndepărteze şi să-1 l ragă la fund. Mai rămânea întrebarea: care dintre cei doi, Morgan sau l'. Uckmaster, era autorul direct? In orice caz, pentru început, nu mai ivea nici o îndoială asupra mobilului.

Într-o lume a gheţurilor şi a zăpezii, Horowitz se plimba agale prin orăşelul Einsiedeln. Purta cizme înalte până la genunchi, haină de blan. I şi o căciulă de blană în stil rusesc. Era însoţit de Stieber şi Morgaflj acesta din urmă insistase să vină cu ei.

— Al dracului frig, bombăni Morgan, dârdâind, într-adevăr, temperatura era mult coborâtă sub zero. Străduţele în guste ale orăşelului pierdut în munţi erau străjuite de case vechi. Şirili de ţurţuri lungi, ca nişte săbii suspendate, atârnau la streşini, iar şi im de omăt, tasat sub bocancii harnici ai localnicilor, era mai gros dl palmă. Undeva răsună dangătul unui clopot, ca o chemare la judi Era ora patru după-amiază.

Ce dracu mai e şi asta? Întrebă Morgan.

Ai să vezi când o să dăm colţul ăsta, îi spuse Horowitz. Gospodine înfofolite ieşite după cumpărături îşi târau paşii miui naţi de povara sacoşelor. După colţ, strada se deschidea într-un I scuar larg, din care începea o pantă abruptă. Acolo, sus, dădur. I cui de faţada unei biserici încadrate simetric între două turnuri.

— Mănăstirea Benedictina, îl lămuri Horowitz pe fundalul.11111 dangătului de clopot care-şi continua chemarea, cu rezonanţi Iu

Morgan fu năpădit de presentimentul unei sinistre ameniiu oraşul se termina brusc în peretele dens al pădurii de eiuulnf ramuri ca nişte braţe întinse rugător sub apăsarea zăpezii aduu.in | Odată ieşiţi de pe strada cu multe magazine, cei trei fură întâia tăcerea descurajantă care-i duse cu gândul la pustiul arctic.

— Este una din mănăstirile celebre ale Europei, continuă Horowitz. Vara e plin locul de vizitatori de pretutindeni, veniţi în pelerinaj. Intre zidurile acestea este un spaţiu imens, ca un oraş izolat de lume.

0 femeie îmbrăcată în negru, cu capul acoperit, tocmai urcase poteca alunecoasă şi împingea cu greutate un canat al uriaşei uşi duble. Dinăuntru se revărsă deodată o fâşie de cântare bisericească împletită din mai multe glasuri. Morgan fu cuprins de fiori; nu mai putea suporta atmosfera, prea îi dădea senzaţia unui mormânt necuprins.

Ce-i cu iodlerele astea? Întrebă el, ca să spargă tăcerea.

Nu sunt iodlere, îl mustră Horowitz; este corul călugărilor, care I antă în fiecare zi la ora asta. Aşteaptă-mă aici, Morgan, schimbă el ipoi subiectul, ridicându-şi valiza din zăpadă; ne ducem la hotelul St. Johann, să rezervăm camere. Sau rămâi aici, cu noi?

Nu, nu, zise Morgan grăbit. Trebuie să mă întorc la Zurich; am pe |”p o firmă internaţională, ai uitat?

1 Utimele cuvinte ale lui Morgan căzură însă în gol, fiindcă Horo-¦flu şi Stieber se-ndepărtau deja, cu valizele în mâini. Morgan trase înjurătură în gând, tropăi de câteva ori să-şi dezmorţească şirele îngheţate şi-i urmări cu privirea pe cei doi asasini până 1 dispărură într-o clădire cu cinci etaje, acoperită cu ţiglă: hotelul |”'liann.

In/rce minute se întoarseră fără valize. II găsiră pe Morgan pre i H să studieze un călugăr ieşit din mănăstire, o siluetă în ni neagră şi cu o glugă pe cap înaintând prin ninsoarea care puse din nou.

Făcut comandă pentru un taxi, să te ducă înapoi, îl anunţă piwu/. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. I'l'axi? Dar mă-ntorc cu Mercedes-ul pe care l-am lăsat pe strada

H,., ula…

I A, nu, i-o reteză Horowitz ferm. Avem nevoie de mijloc de trans-i ni i u când o veni Tweed aici, ca să-1 putem urmări. I o absolut sigur c-o să vină? Îl întrebă Morgan, scuturându-şi Pile pe haine cu mâinile îngheţate în mănuşi.

Mie aşa mi-ai spus când eram la Zurich, îi aminti Horowitz. In plus, am senzaţia că locul ăsta îndeplineşte într-adevăr condiţiile de refugiu după care aleargă el.

Bine, atunci, distracţie plăcută…

Morgan făcu un pas şi alunecă pe un petic de gheaţă, ceea ce făcu să-i scape încă o înjurătură, fiindcă puţin lipsise să se-ntindă pe jos. Un Mercedes cu insemnele de taxi opri în apropiere. Horowitz îi întinse lui Morgan o broşură publicitară a hotelului St. Johann.

Am făcut un exerciţiu de prestidigitaţie cu paşaportul, la recepţiei explică el. M-am înregistrat sub numele de Anton Thaler. Dacă vru să-mi telefonezi, ai numărul aici. Ai avut noroc cu taxiul, toi imn trebuia să se-ntoarcă la Zurich. Cât despre gaşca aia de Walkman-i, crtd că ţi-ai dat seama că am avut dreptate când spuneam c-ar fi sărit în ocl|| prin locurile astea, exact ca nişte clovni.

La revedere, mormăi Morgan. Am să trec să-1 iau, în drum, şi pf| şoferul meu, care m-aşteaptă la maşină.

Cu aceste cuvinte, Morgan îşi prăbuşi masa de carne pe perinl M spate ale taxiului, cu un oftat de uşurare. Era mulţumit de căldura i, învălui şi era şi mai mulţumit că se întorcea în sfârşit la Zurich şi >.1 în urmă ameninţarea acestor locuri sălbatice. Privind în urma ti | pe faţa lui Horowitz apăru un surâs.

— Cred că bunul nostru amic e fericit că se-ntoarce în lu lizată, zise el. Ce este, Stieber?

Neamţul se uita lung în direcţia unui grup de călugări ian u din mănăstire, înveşmântaţi în sutanele lor lungi, negre şi 1 „ pe cap.

Mi-a venit aşa, o idee, răspunse el. N-are importanţă, dei 11 J Ce avem de făcut acum?

II aşteptăm pe Tweed.

La sediul poliţiei din Zurich, Beck puse telefonul în furi'l I termină de vorbit cu Romer, apoi se uită la Tweed:

Mă duc jos să-ţi aranjez transportul la Einsiedeln şi mai 1 Brunni. La telefon era colonelul Romer; pe el se pare că l-ii 1

Pe tine nu? Îl întrebă Tweed, ironic.

Mă-ntorc în câteva minute…

Ne permiteţi să telefonăm la Londra?

Da, serviţi-vă.

Şi-ncă ceva, interveni şi Newman: unde e localitatea asta, Brunni?

La capătul pământului, îl lămuri Tweed.

În cazul ăsta, continuă Newman, adresându-se lui Beck, aş avea nevoie de o armă, să-i asigur protecţia lui Tweed. Până acum au fost deja două atentate împotriva lui: unul pe autostradă, când au încercat să-1 desfiinţeze cu o autofrigorifică, şi altul în Pădurea Neagră, când i-au pus o bombă sub maşină.

Pot confirma şi eu, se alătură Paula, pentru că am fost de faţă în ambele cazuri.

Beck încremeni.

De ce naiba nu mi-aţi spus până acum nimic?

M-ai fi crezut? Îl agăţă Tweed, provocator. M-am gândit că ar suna prea dramatic şi că toată povestea pe care ţi-am spus-o ţi-ar fi părut cu II u mai neverosimilă.

— La ce tip de armă te-ai gândi? Se întoarse Beck către Newman. („eva în genul unui Magnum calibru 45 mm; dacă s-ar putea, chiar

Inul din acestea. Şi multă muniţie de rezervă.

Aş vrea şi eu un Browning, se băgă Paula pe fir. Doar şl iţi că am Hlpnienţăân folosirea armelor.

Plus permis temporar de portarma, completă Newman. Bine, o să mă gândesc. Mă-ntorc în zece minute… I w ced mai dădu pe gât nişte cafea, gândind că mai avea puţin şi o I I ' i-a pe urechi, apoi îl aborda pe Newman:

I momentul să cerem întăriri. Simt că se apropie punctul ni mi, acolo sus, în munţi. Ai putea să-1 suni pe Howard, să-i spui li uniiă urgent la Zurich pe Harry Butler şi Pete Nield? Să-şi ia

P*)*' la Schweizerhof şi să aştepte acolo instrucţiuni. Ar putea prinde

: din seara asta, chiar, ' mu sigur că Howard o să marşeze. Când am fost la Londra, am

I |uc ei. II sun chiar acum, înainte de-a se-ntoarce Beck.

KI de telefonul lui Newman, Paula se apropie de Tweed:

Acum, că ai toate dovezile luate de Bob din Basel, plus agenda găsită de mine în apartamentul din Rennweg, plus faptul că ştii cine este victima crimei din casa ta şi ai dovada legăturii între ea şi World Security – cu toate dovezile acestea, nu crezi că ne-am putea întoarce la Londra pentru a-ţi dovedi nevinovăţia?

Sunt lucruri neesenţiale şi, pe de altă parte, mai am de rezolvat chestiunea cu „Shockwave”, care are prioritate absolută. Am obţinut de la Beck promisiunea unei staţii mobile de emisie-recepţie şi va trebui să mai iau o dată contact cu Lampedusa, ca să mă conving că a fost într-adevăr deturnată.

Şi nu poţi face asta de la Londra? Nu se lăsă Paula.

Nu se poate! Sunt sigur că vasul, cu tot cu preţioasa încărcătură, e în drum spre Rusia, şi deci e vorba de o cursă contra cronometru pentru a-1 împiedica să ajungă.

Şi cum ai de gând să-1 împiedici?

Încă n-am idee, recunoscu el, chiar în clipa când Newman punc. I receptorul în furcă.

Butler şi Nield sosesc cu primul avion, raportă acesta. Variat în oficială este că pornesc în urmărirea ta. Îmi place cum îl joacă Howanl pe Buckmaster…

Se întrerupse la intrarea lui Beck, care trânti pe masă un sac man.1. Voiaj, îl deschise şi scoase din el un Browning automat, calibrul 32 nun Ii dădu arma Paulei, iar aceasta verifică siguranţa, scoase încărcătorul || se uită să vadă dacă nu era glonţ pe ţeava; băgă în cele din urmă în< cătorul la loc şi-şi strecură pistolul în poşetă, totul sub privirile ale ale lui Beck.

— Dacă n-ai fi făcut exact ce ai făcut, ţi l-aş fi luat înapoi, îi mărtui acesta cu un zâmbet glacial. Poftim încărcătoarele de rezervă.

Beck mai scoase din sacul de voiaj un Magnum calibrul 45 mm, care i-1 dădu lui Newman.

— Uite şi tunul tău, plus muniţia de rezervă, plus câte-un peu temporar de portarma. Pot să vă spun că nu v-aş fi dat arme, însă vorbit la telefon cu Otto Kuhlmann şi el mi-a confirmat carambol de pe autostradă, lângă Freiburg. Tweed, cum îl chema pe inform* care ziceai că te-a ademenit în localul acela Cheshire Cheese din Londra?

Richter. Klaus Richter, locuieşte în Freiburg…

Kuhlmann mi-a spus că au găsit cadavrul lui Klaus Richter în apartamentul lui din Freiburg. Un caz clar de crimă.

Înţeleg. Cum rămâne cu staţia mobilă de emisie-recepţie? Îi aminti Tweed.

Se află deja în drum spre Einsiedeln, într-o dubă inocentă, pe care scrie „Ingold”, numele unui constructor din Zürich. Şoferul te va aştepta în faţa mănăstirii. M-am gândit că e mai prudent să mergi separat, cu o maşină, fără escorta microbuzului. Parola pe care trebuie Să i-o spui şoferului e simplă: „Limmat”; din clipa în care te-a identificat, se va pune cu totul la dispoziţia ta.

Şi unde e localitatea asta, Brunni? Întrebă Newman.

E o staţiune minusculă de vară, într-o vale izolată. Brunni, repetă 11, nu Brunnen, care se află lângă Capitala cantonului Schwyz. Avem ícolo o cabană unde am mai găzduit nişte martori cheie, în câteva lazuri. O să vă descuie Georg, şoferul care vă conduce.

Dar ce facem cu mâncarea, cafeaua, ceaiul? Întrebă Paula. Vrem şi rtoi să supravieţuim, totuşi.

Tocmai voiam să vă spun. Acum nu găsiţi nimic în Zürich şi, ¦ricum, nu-mi vine să vă las să bateţi iar străzile oraşului. La cabană este li o bucătărie bine dotată şi periodic se face curăţenie. Iar pe acolo nu tUu iarna decât foarte puţini localnici.

— Ce facem de provizii? Insistă Paula.

În Einsiedeln e un magazin alimentar mic, cum intraţi în oraş pe „iga; e deschis până târziu şi găsiţi acolo tot ce vă trebuie.

I – Atunci, ce mai aşteptăm? Trase Tweed concluzia.

— Nimic. Maşina e afară. La parter vă aşteaptă Tanner care vă va ' „ (i până la maşină. La cabană e telefon, aşa că rămânem în legătură.

Ii îngrijorează toată povestea asta.

¦* Crezi că pe noi nu? Îl împunse Paula.

I lorowitz stătea la fereastra camerei sale de la hotelul St. Johann. Ii ei a, printr-un binoclu cu infraroşii, microbuzul parcat în faţa în Mirii. Ochelarii săi cu ramă metalică se odihneau pe scrin.

— E microbuzul unei companii de construcţii din Zurich, „Ingold”, se adresă el lui Stieber. Dar ce caută aici, la ora asta, nu pot să-mi închipui.

Fereastra avea perspectivă directă asupra masivei mănăstiri şi a întinsului loc viran din faţa ei. Horowitz înlocui binoclul cu ochelarii şi, muşcându-şi buza, se îndreptă spre telefon.

— Ne trebuie întăriri, hotărî el.

Formă numărul de la World Security, cerând să vorbească cu Gareth Morgan. Centralista nu era sigură dacă acesta nu plecase cumva, însă nu trecu mult şi în receptor răsună vocea iritată a lui Morgan:

Da, cine este?

Ai ghicit, nu-i aşa? Zise Horowitz. Uite ce-i, am făcut o recunoaştere a locurilor şi am ajuns la concluzia că avem nevoie de întăriri. Insist să fie profesionişti, cei mai buni oameni pe care-i ai. Să vină pe moto ciclete, echipaţi cu aparate de emisie-recepţie şi cu toate sculele de rigoare. Ii aştept intr-o oră.

E imposibil…

Atunci fă să fie posibil! N-am timp de discuţii. Cheamă-i de acasă, ştiu că ai motociclişti foarte buni. Spune-i şefului lor să se prezinte l. i mine, Anton Thaler, hotelul St. Johann, imediat ce sosesc.

Ai zis ceva de toate sculele de rigoare; aici suntem în Elveţia, rn. N încercă Morgan o ultimă umbră de protest.

Atâta geografie ştiu şi eu. O oră, am spus.

Horowitz închise telefonul, sub privirea nedumerită a lui Stiebn care transpirase din cauza căldurii din cameră.

De obicei lucrezi de unul singur, ceru el lămuriri. De ce i-ai cerut j motociclişti?

Pentru că nu sunt sigur de destinaţia finală a lui Tweed şi în consecinţă avem nevoie de o echipă care să acopere toată zona. N.n< I grijă, în confruntarea decisivă am să fiu singur.

Latitudine 32.10. N. Longitudine 21.30. V. Vasul SS Helvetia, fost SS Lampedusa, traversa apele înfuriate ale Atlanticului, la sud-est ile Azores. Era o după-amiază târzie, iar norii negri deveniseră ameninţători. Greg Singer stătea lângă căpitanul Hartmann, în cala vasului.

Este o imensă brută, observă Singer, fixând cu privirea gigantul t omputer „Shockwave”. Sper să nu i se întâmple ceva pe vremea asta cumplită.

Este prevăzut cu sistem de protecţie pentru orice fel de vreme, i iplică Hartmann.

„Shockwave” îşi arăta numai ecranul imens, celelalte feţe fiind învelii e într-o carcasă de lemn de şase inci grosime şi întărită cu oţel la baza Ir susţinere.

Singer, sprijinit de carcasa computerului, urmărea legănarea vasului. Deşi „Shockwave” părea extrem de stabil, lui Singer îi era teamă ca nu l'limva computerul să-şi spargă carcasa datorită greutăţii neobişnuite şi I iasă prin ea.

— Cât mai avem până ajungem la strâmtoarea Gibraltar? Întrebă linger.

Dacă se menţine vremea asta mizerabilă, poate să dureze şi câteva iile. Dacă se face frumos, vom trece prin strâmtoare ceva mai devreme; ' ¦ putea să vă spun precis.

Iu timp ce urca scara după Hartmann ca să iasă din cală, Singer a în gând pe toţi nenorociţii ăştia de comandanţi de vas, care nu

Unt în stare să dea o informaţie exactă niciodată.

Navigând spre Gibraltar, Helvetia urma o cale deviată, având grijă să nu intersecteze culoarele maritime comerciale.

— Mă duc să văd ce face Hoch şi pe urmă vin şi eu pe punte, zise Singer când ajunseră la capătul scării.

Singer nu se mai gândea la faptul că Hoch, radiotelegrafistul, era singurul om din echipajul originar al Lampedusei care scăpase din masacru; aceste întâmplări aparţineau trecutului. Singer era sigur că-1 are pe Hoch sub control, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, deoarece îl anunţase că familia lui din Cape Cod se afla sub suprave ghere permanentă: „La cea mai mică greşeală pe care o faci, spun nuni. N un cuvânt şi, într-o noapte întunecată, căsuţa ta va fi cuprinsă de flăcău fără să existe vreo scăpare pentru cei dinăuntru! Se vor prăji de totj dragă Hoch, şi trupurile li se vor transforma în cenuşă.”

Hoch, cu faţa lui slabă, dar cu bărbia puternică, îl privise pe Singer plin de ură.

Singer făcu un semn bărbatului înarmat care păzea camera de radiirt transmisie, deschise uşa şi intră. Un alt paznic stătea cu pistolul în mâni chiar în faţa lui Hoch, care se odihnea pe marginea patului.

— Am venit să-ţi reamintesc, Hoch, că avem cartea cu codui i, I Singer. Când Londra va lua legătura cu tine n-o să faci prostii, ne ti înţeles?

Hoch dădu din cap doar, gândindu-se că ei au degeaba cariMp coduri, pentru că întrebările şi răspunsurile capcană numai el Ir tt| Ciudat era faptul că Monitor îl contactase numai o dată pana i, „Hţ introducându-i în mesaj întrebările capcană. Iar Hoch, prinzând >u| nu dăduse răspunsurile corecte, pentru ca Monitor să iniei. I fusese capturată.

Hoch nu prea înţelegea ce se petrece la Londra. Prefect, ccllfl de legătură, îl contactase de mai multe ori, dar fără să introduiM dată întrebările capcană – deci se poate ca Monitor să Iu persoană care le cunoaşte. Hoch şi-ar fi dorit foarte mult sa m i legătura cu Monitor.

Tweed stătea pe bancheta din spate a Mercedes-ului, m geam, în timp ce maşina mergea pe ţărmul sudic al lacului

Noaptea era rece şi senină. Pe ţărmul opus, luminile oraşului străluceau ca nişte stele coborâte pe pământ. Lângă Tweed stătea Paula, care încă era enervată de presupusa lipsă de încredere a lui Beck, iar lângă ea Newman adormise cu mâna pe pistol. Georg, şoferul, ridică ecranul de sticlă, izolând astfel compartimentul din spate al maşinii.

— Uite, trebuie să traversăm muntele ca să ajungem la Einsiedeln.

În ciuda stratului gros de zăpadă, Georg conducea maşina cu multă pricepere; părăsiră şoseaua principală şi acum urcau pe o pantă şerpuită li destul de abruptă, care-i ducea într-un ţinut pustiu.

— Speram ca Beck să aibă mai multă încredere în noi, izbucni Paula imediat ce Georg închise ecranul de sticlă.

Tweed o luă de braţ, spunându-i:

Beck se află într-o situaţie delicată şi încă nu este total convins de li vinovăţia mea. Şi noi în locul lui am fi la fel de prudenţi.

Trebuia să-i fi arătat fotografia Sylviei Harman…

Să presupunem că ne-am fi despărţitBob ar fi mers la Basel, iar H iloi în apartamentul lui Harman, din Zurich. Dar l-am fi pus într-o „ii|ii' neplăcută, deoarece pentru elveţieni violarea unei proprietăţi ¦ ne este echivalentă cu o crimă. I I* Cred că ai dreptate, vocea ei sună ascuţit. Aminteşte-i lui Georg să ¦ că la magazinul universal din Einsiedeln. Trebuie neapărat să ne „i provizii, pentru că la cabană nu vom găsi nimic. ¦Nu-ţi face griji, o să-i spun. Calmează-te. I gLum urcau pe drumul sinuos şi îngheţat, la un moment dat o echipa am iclişti îi depăşi, trecând pe lângă ei în mare viteză. Tweed îi „ i Iară să vreaerau şase bărbaţi cu figuri sinistre, îmbrăcaţi în pMHir de piele neagră, cu căşti şi ochelari de protecţie. Tweed mai 11 a loate motocicletele aveau antene pentru radiotransmisie. > ic nebuni. Să meargă cu asemenea viteză pe drumul ăsta cum-mintă Paula.

I im irţea are totdeauna pasiunea riscului, observă Tweed. Iparcă nu sunt chiar atât de tineri, remarcă Newman, trezit de ui. Iiocicletelor.

„' i dc Bahnof, care era capătul liniei ferate ce ducea la Zurich, M In Einsiedeln.

Când Georg opri maşina în faţa magazinului universal, Tweed îi spuse Paulei:

Te superi dacă te las aici să faci cumpărăturile? Eu trebuie să merg la locul de parcare al furgonetei. Ţid las pe Georg gardă de corp. După cât timp vrei să mă întorc?

Minimum o jumătate de oră, pentru că nu cunosc magazinul şi-< i să pierd nişte timp până găsesc toate lucrurile de care avem nevoie. E-n regulă, am destui bani. La revedere.

Newman porni maşina. Pe ambele părţi ale drumului se înalţ. M mormane de zăpadă, care creşteau văzând cu ochii. Cum dădură colţul, mănăstirea le apăru în faţa ochilor.

Parchează aici, parcă recunosc furgoneta, zise Tweed punâniln paltonul.

Vin cu tine, pentru că locul ăsta mi se pare ostil, hotărî Newm. N

Stând la fereastra camerei de hotel, deodată Horowitz se înci nu smulse binoclul, şi-şi fixă privirea pe furgoneta, lângă care doi bft discutau cu şoferul. Strada era luminată, aşa că văzu foarte clar oll unuia din bărbaţi, pe cared cunoştea din fotografii. Era Tweed, băfl care traversase Rinul la Laufenburg.

— Ce-ai văzut? Întrebă Stieber.

— Ţine-ţi gura! Fu răspunsul lui Horowitz. In spatele lui Stieber, stătea un bărbat îmbrăcat în costum d, negru, care ţinea în mână casca de motociclist. Era chiar şeful Bruno Zeller.

Horowitz era inexpresiv, reuşind să-şi ascundă perfect nei şi exaltarea vânătorului care-şi priveşte viitoarea victimă, hi prima dată când îl vedea pe Tweed, strălucitorul direct oi m Serviciului Secret Britanic, omul care a scăpat din ambuii | 1 Freiburg, omul pe care n-a reuşit să-1 omoare nici punându i I maşină. Se pare că Tweed venise acum să-şi informeze o; traseului pe care-l va urma prin Elveţia. Acest om periculo de blând.

Horowitz îşi îndreptă binoclul spre Robert Newman. Mai ai ceva de mers până la Basel, prietene. Iată că s-a adunat tot clanul. O ocazie excelentă pentru mine, gândi el, şi îi dădu binoclul motociclistului.