Coperta II

3.6. Sper că ceea ce am spus până acum a arătat cât de puţină înţelegere a unor asemenea chestiuni dovedesc aceia care consideră (aşa cum mulţi studenţi începători sunt învăţaţi să considere) că pentru a distinge între ceea ce ei numesc teorii etice cognitiviste şi non-cognitiviste e suficient să spunem că ele dau răspunsuri opuse la întrebarea „Pot fi enunţurile morale adevărate sau false?” Răspunsul la această întrebare este afirmativ, dar prin aceasta nu clarificăm deloc disputa importantă dintre descriptivism şi non-descriptivism (H 1995b, 1996e).

Termenii „cognitivist” şi „non-cognitivist” sunt înşelători dintr-un motiv suplimentar. Etimologia acestor cuvinte pare a presupune că după părerea cognitiviştilor putem şti că un enunţ moral este adevărat, pe când după părerea non-cognitiviştilor nu putem şti. Acest lucru este cât se poate de înşelător. Întrebarea principală este dacă putem gândi raţional problemele morale. Cu alte cuvinte, dacă există modalităţi prin care am putea raţiona bine sau rău sub aspect moral? Această întrebare importantă este trecută cu vederea de cei care vorbesc despre cognitivism şi non-cognitivism ori despre faptul de a şti că enunţurile morale sunt adevărate.

Aş putea să arăt aceasta luând cuvântul „ştiu” şi făcând cu el acelaşi lucru pe care l-am făcut cu „adevărat”. Vă amintiţi exemplul meu în care cineva spune despre altcineva că e o persoană bună şi spune aceasta, printre alte lucruri, pentru că persoana este amabilă şi generoasă şi nu trişează niciodată la cărţi. Sunt sigur că acest vorbitor ar susţine că ceea ce a spus el este adevărat şi că el ştie că acest lucru este adevărat. Fenomenele lingvistice nu sunt puse la îndoială. El ştia, adică, faptul că persoana era amabilă şi generoasă şi nu trişase niciodată. Şi aceasta a făcut ca enunţul lui să fie adevărat după standardele sau condiţiile de adevăr pe care el le folosea. În ceea ce priveşte standardele, el le-a învăţat, fără îndoială, şi nu le-a uitat. El ştia că oamenii care sunt amabili şi generoşi pot fi numiţi, cât de cât, oameni buni, şi că aceia care trişează la cărţi nu pot fi numiţi oameni buni. El va susţine că dacă cineva nu ar şti acest lucru atunci ar înseamna că educaţia lui a fost neglijată. Dar persoana mai hârşită prin viaţă care l-a contrzis nu poate fi eliminată atât de simplu din discuţie. Cei doi sunt în dezacord cu privire la standardele ce urmează a fi folosite pentru a stabili bunătatea oamenilor. Şi amândoi ar putea spune că ei ştiu că standardele lor sunt cele corecte. Despre cuvântul „corect” (right), aşa cum a fost folosit în aceste afirmaţii, pot fi spuse aceleaşi lucruri pe care le-am spus despre cuvântul „adevărat” (H 1976b, 1991a). Prin urmare nu se câştigă absolut nimic prin introducerea cuvântului „ştiu” în această discuţie; el e înşelător pentru că sugerează că ceea ce se ştie nu poate fi disputat; dar acest lucru va fi disputat.

Am spus că problema importantă este aceea dacă există modalităţi bune sau rele de a raţiona cu privire la toate aceste probleme: cu privire la faptul dacă standardele şi condiţiile de adevăr folosite sunt cele care ar trebui folosite şi deci dacă trebuie să calificăm, la sfârşitul zilei, drept adevărate enunţurile pe care le-au făcut cele două tabere opuse. Aceasta revine la acelaşi lucru cu a întreba cum putem raţiona corect cu privire la chestiunea care trebuie să ne fie principiile morale referitoare la amabilitate şi la generozitate ori la trişatul la cărţi (H 1993g). Problema este pur şi simplu dată la o parte de cei care vorbesc în maniera de care m-am plâns eu. Vom reveni la aceasta (7.8).

3.7. Înainte de a termina această parte a discuţiei, vreau să spun ceva în plus despre cuvântul „adevărat”. Până acum am vorbit ca şi cum el nu ar însemna nimic mai mult decât „satisface condiţiile de adevăr, oricare ar fi ele”. Dar cuvântul „adevărat” are şi anumite proprietăţi formale pe care nu trebuie să le ignorăm. Pentru prezentarea acestora sunt profund îndatorat lui Crispin Wright (1992). Un exemplu de asemenea proprietăţi formale este teza tarskiană că dacă p, atunci e adevărat că p şi vice versa. Presupun că oponenţii mei ar putea încerca să contrazică cele spuse de mine susţinând că aceste proprietăţi formale ne blochează calea spre o explicaţie non-descriptivistă a enunţurilor morale sau cel puţin spre un drept al non-descriptivistului de a utiliza „adevărat” pentru ele. Dar nu o fac.

Pentru a explica aceasta, voi spune câte ceva despre funcţia de susţinere (endorsing) a cuvântului „adevărat”, funcţie care cred că a fost scoasă la lumină de Strawson cu mult timp în urmă (1949, 1950). Deşi noi nu spunem tot ceea ce se poate spune despre cuvântul „adevărat” atunci când spunem că el e un cuvânt pe care-l utilizăm pentru a susţine ceea ce a spus cineva, el are această funcţie; şi această funcţie e prin sine suficientă pentru a da seama de fenomenul Tarski. Există unele diferenţe între cuvintele „adevărat” şi „corect”, ambele fiind folosite pentru a susţine; dar despre acestea am discutat altundeva (H 1976b).

Dacă spun că p (un anume enunţ) e adevărat, prin aceasta îl susţin. Dar e evident că dacă spun că p, nu pot, în consecinţă, să refuz totodată să susţin enunţul că p (enunţul pe care tocmai l-am făcut). Aceasta nu e doar o chestiune de inconsistenţă pragmatică, cum e aceea a enunţului „p dar nu cred că p”. Dacă spun „p dar nu e adevărat p” m-aş contrazice efectiv singur (H 1959a: ii. 272). Similar, dacă susţin enunţul că p, dar refuz să afirm acelaşi enunţ, mă contrazic singur. Şi aceasta se întâmplă chiar şi dacă toate cele pe care le-am spus anterior despre variabilitatea condiţiilor de adevăr ale enunţurilor morale rămân valabile. Un enunţ trebuie într-adevăr să aibă (ca şi alte acte de vorbire diferite de enunţuri) proprietatea formală de a fi ceva care poate fi susţinut şi care, dacă îl poţi susţine, atunci trebuie să fii pregătit să îl faci, sub ameninţarea autocontradicţiei. Dar aceasta poate fi aşa chiar dacă oameni diferiţi pot utiliza standarde sau condiţii de adevăr diferite atunci când fac acest gen de enunţ.

Putem admite că sub acest aspect (anume fenomenul Tarski) enunţurile morale se comportă exact ca şi alte genuri de enunţuri; dar trebuie să spunem că ele sunt diferite sub alte aspecte. În particular, ele diferă prin aceea că condiţiile de adevăr folosite de un vorbitor pot fi diferite de acelea folosite de un alt vorbitor, fără ca înţelesul celor două enunţuri făcute de ei să difere în toate privinţele. Dacă spun despre cineva „Ea e o persoană bună” iar altcineva spune „Nu, ea nu e o persoană bună”, noi ne contrazicem unul pe altul chiar dacă folosim condiţii de adevăr diferite; şi aceasta se întâmplă datorită faptului că evaluările noastre, transmise de înţelesurile evaluative ale acestor două rostiri, sunt reciproc inconsistente în sens logic. El refuză să susţină (endorse) ceea ce am spus eu. Aşa că el ar fi putut spune „Nu, asta nu e adevărat”. Toate aceste fenomene vor supravieţui tezei mele conform căreia condiţiile de adevăr pot varia fără ca întregul înţeles să varieze. Enunţurile morale vor fi, în cuvintele lui Crispin Wright, „apte de adevăr într-un sens minimal” (1992: 141).

Putem pune în contrast aceste lucruri cu ceea ce se întâmplă cu enunţurile pur descriptive obişnuite ale căror condiţii de adevăr nu pot varia fără ca înţelesul propoziţiilor care le exprimă să se schimbe (adică, fără ca ele să devină enunţuri diferite). Dacă spun „Cerul e albastru” şi altcineva spune „Nu, cerul nu e albastru”, noi ne contrazicem într-adevăr unul pe altul; dar aceasta se întâmplă fie pentru că suntem în dezacord cu privire la starea descriptivă a cerului, fie pentru că utilizăm cuvântul „albastru”, sau alt cuvânt din propoziţii, în sensuri diferite. Nu putem să fim de acord în mod consistent cu privire la starea descriptivă a cerului şi să utilizăm cuvintele cu aceleaşi sensuri dar să ne contrazicem unul pe altul. Altfel spus, dacă suntem de acord cu privire la starea descriptivă a cerului şi suntem de acord şi cu felul în care utilizăm cuvintele, nu mai rămâne nimic în legătură cu ce să fim în dezacord. Dar în cazul „persoanei bune” se prea poate ca noi să fim total de acord cu privire la felul în care s-a comportat persoana (ce a făcut ea) şi cu privire la înţelesul (evaluativ) al lui „bun”, dar să ne contrazicem, deoarece noi evaluăm diferit oamenii care au făcut acest lucru ori s-au comportat aşa. Prin „s-au comportat aşa” înţeleg că, de exemplu, ei erau amabili şi generoşi şi nu trişau la cărţi. Şi prin aceasta înţeleg că ei, de exemplu, dădeau o bună parte din banii lor pentru a înlătura suferinţa şi că nu îşi ascudneau cărţile în mânecă pentru a câştiga partida.

Aceste diferenţe dintre cele două genuri de acte de vorbire sunt uşor de explicat prin faptul că enunţurile morale au un element în înţelesul lor pe care enunţurile pur descriptive precum „Cerul e albastru” nu îl au. Acesta este elementul evaluativ. Rostirile pur descriptive au (1) elementul sintactic care determină, la rândul lui, (2) forţa lor ilocuţionară (că sunt enunţuri descriptive), care cere, la rândul ei, (3) ca ele să aibă condiţii de adevăr; iar ele au (4) aceste condiţii de adevăr particulare. Prin contrast, enunţurile evaluative au un element suplimentar. Ele au, ca şi mai înainte, (1) elementul sintactic care, la rândul lui, determină (2) forţa lor ilocuţionară (că sunt enunţuri evaluative), care, la rându-i, determină că (3) ele au condiţii de adevăr; şi ele au (4) aceste condiţii de adevăr particulare; dar forţa ilocuţionară cere în plus (5) ca ele să fie evaluări; şi aceasta înseamnă la rândul ei că ele pot continua să aibă această forţă ilocuţionară evaluativă chiar dacă condiţiile de adevăr se schimbă. În acest fel diferă descrierea de evaluare (de pildă de poruncă). Deoarece evaluarea este întotdeauna conform standardelor, vor exista întotdeauna condiţii de adevăr; dar înţelesul nu e epuizat de condiţiile de adevăr şi astfel ceea ce rămâne din înţeles (elementul evaluativ) e suficient pentru a produce o contradicţie între cele două părţi, chiar dacă ele utilizează cuvintele cu înţelesuri descriptive diferite. Acesta e inputul suplimentar pe care l-am menţionat mai devreme. Una din părţi porunceşte persoanei iar cealaltă refuză să aprobe porunca. Astfel enunţurile lor sunt mutual inconsistente. Cum ar fi spus Stevenson, există un dezacord atitudinal care supravieţuieşte dezacordului în opinii.

3.8. Cei care sunt în dezacord cu analiza mea a propoziţiilor evaluative spun adesea că nu e posibil în toate situaţiile să separăm elementul evaluativ de elementul descriptiv din înţelesul lor. Dar asta este numai ceea ce ar dori ei să se întâmple. Am participat la multe discuţii cu privire la această chestiune şi cu acele prilejuri descriptiviştii au prezentat exemple în care susţineau că separarea este imposibilă. Dar întotdeauna am reuşit să le separ destul de uşor.

Iată un astfel de exemplu. Un descriptivist ar putea spune că nu putem separa elementele evaluative de cele descriptive în înţelesul cuvântului „amabil” (kind). Dar acest lucru nu e prea dificil de făcut. E neîndoielnic faptul că a numi pe cineva amabil înseamnă, în mod normal, a-l recomanda. Înseamnă a-l recomanda conform unui anumit standard. Condiţiile de adevăr ale enunţurilor care conţin acest cuvânt sunt destul de bine cunoscute, deşi se recunoaşte că nu sunt precise. Să presupunem acum că cineva dă o mare parte din banii săi pentru a alina suferinţele. Aproape toţi vor spune că o asemenea persoană e amabilă. Dar ar putea exista cineva care crede că a face aşa ceva nu e o caracteristică a unei persoane bune. Această persoană ar putea fi de acord că cineva a făcut acest lucru (anume a dat mult din banii săi pentru a alina suferinţele), dar ar putea condamna facerea unui asemenea lucru. Aşadar, ea nu ar putea folosi cuvântul „amabil” ca un termen de recomandare. Dar ea ar putea foarte bine să recunoască felul de oameni pe care ceilalţi i-au numit amabili. Deci va şti foarte bine înţelesul descriptiv pe care ei îl ataşează cuvântului. Dar ea nu-l va folosi deoarece acest cuvânt purta cu el un înţeles evaluativ la care ea nu putea subscrie. Ea ar putea să nu mai folosească deloc cuvântul (FR 10. 1n) sau l-ar putea utiliza „în ghilimele”, pentru a semnifica faptul că o persoană are calităţile descriptive pe care cei mai mulţi se aşteaptă să le găsească la cei numiţi amabili; ea va fi capabilă să utilizeze cuvântul „amabil” într-un mod pur descriptiv, pentru a semnifica posesia acelor calităţi stimate de toată lumea, dar pe care ea însăşi nu le stimează (LM 7.5 FR 10.2). [...]

Dacă nu recunoşti ca amabile felul de acţiuni pe care le fac oamenii amabili, atunci se poate spune că nu ştii înţelesul cuvântului. Dar ele [conceptele „bogate” sau evaluativ-secundare] sunt de asemenea, în utilizarea lor normală, fără doar şi poate evaluative, prin aceea că dacă cineva numeşte o persoană amabilă acest lucru va fi considerat de aproape toată lumea ca o recomandare a acelei persoane. Deci e uşor de văzut de ce descriptiviştii au devenit interesaţi de aceste cuvinte în speranţa de a arunca îndoiala peste teoriile non-descriptiviste. Dar o analiză puţin mai atentă a acestor concepte le-ar fi arătat, dacă ar fi vrut să vadă, cum sunt legate cele două elemente în înţelesul unor asemenea cuvinte şi cum pot fi ele distinse.
Traducere de Ilinca Grigoraş


6. Emotivismul
6.1. În capitolul 5 am încheiat, pentru moment, discuţia despre teoriile descriptiviste. Am văzut că ele erau sortite, toate, să se prăbuşească în relativism, ceea ce reprezintă contrariul a ceea doreau cei mai mulţi dintre susţinătorii lor. În capitolele 6 şi 7 voi vorbi despre teoriile non-descriptiviste şi voi cerceta dacă ele pot evita această prăbuşire în relativism. În mod surprinzător (pentru unii), vom descoperi că tocmai un element non-descriptiv din înţelesul enunţurilor morale este acela care poate face ca o teorie non-descriptivă să evite relativismul (7.3). Dar acest element a fost nu prea bine caracterizat de prima dintre teoriile de tip non-descriptivist pe care o voi discuta, şi anume emotivismul. Oricum, cei ce au propus emotivismul, dintre care, în timpurile moderne, primul a fost Axel Hägerström (1911), au făcut un pas important sugerând că există şi un alt element în înţelesul enunţurilor morale în afara sintaxei lor şi a condiţiilor lor de adevăr. Dacă ei nu ar fi făcut acest pas, progresele ulterioare spre o teorie etică obiectivistă ar fi fost imposibile; căci trebuie să respingem descriptivismul înainte de a face acest pas.

În cele ce urmează voi critica emotivismul în general şi nu un emotivist anume, cu atât mai puţin pe Hägerström. Deoarece mulţi dintre emotiviştii moderni fac erori care nu sunt esenţiale pentru emotivism ca atare, cel mai bun lucru ar fi să-mi construiesc propria versiune a unei teorii emotiviste care să evidenţieze mult mai clar virtuţile şi defectele emotivismului. Nu vreau ca aceasta să fie nici o caricatură, nici o mătuşă Sally. Vreau ca ea să reprezinte tot ceea ce poate face mai bine emotivistul. Un exemplu va arăta ceea ce vreau să fac. Charles Stevenson a oferit în 1945 cea mai completă expunere a unei teorii emotiviste din câte au existat vreodată (dacă nu ţinem cont de Allan Gibbard (1990) care a fost în mod evident profund influenţat de Stevenson; Gibbard însuşi se autointitulează un „expresivist normativist” (norm-expresivist)). Cartea lui Stevenson devine foarte confuză prin includerea în teoria sa a unor elemente subiectiviste (luate probabil de la Westermarck sau dintr-o interpretare greşită a acestuia)⁴⁷. Astfel, cea mai faimoasă analiză a judecăţilor morale pe care ne-o oferă cartea este de forma „Eu aprob x; fă şi tu la fel”. Dar prima jumătate a acestui analysans sună fără doar şi poate ca un enunţ despre un fapt psihologic ce priveşte pe vorbitor şi este de aceea subiectivist în sensul capitolului 5. E aici o formă de naturalism subiectivist şi deci o formă de descriptivism. Iar adăugarea părţii imperative a analysans-ului, „Fă şi tu la fel”, nu este suficientă pentru a înlătura confuzia.

Există probe că mulţi oameni au fost efectiv induşi în eroare de această formulare. De exemplu Ewing (1959) şi-a numit capitolul în care critica non-descriptivismul „Noul subiectivism”. Şi chiar Stevenson şi-a numit o lucrare timpurie de pionierat „Argumentele lui Moore împotriva anumitor forme ale naturalismului etic” (1942), sugerând astfel că ceea ce el, Stevenson, apăra era naturalismul subiectivist. E uşor, aşadar, să devenim confuzi. Putem observa că atunci când Stevenson scria aceste lucruri, Ayer, un alt emotivist faimos, se disociase deja în mod explicit de genul acesta de subiectivism şi citase împotriva lui câteva argumente luate din Moore (1912: 57ff.); Stevenson nu avea, aşadar, nici o scuză pentru această confuzie. Ar fi fost mai bine dacă ar fi utilizat doar cel de-al doilea pattern de analiză⁴⁸, care are meritul de a evidenţia clar distincţia dintre cele două elemente ale înţelesului enunţurilor morale, cel descriptiv şi cel evaluativ, elementul descriptiv fiind standardul de aplicare al cuvintelor morale, iar cel evaluativ fiind exprimarea unei atitudini. Prin contrast, „elementul descriptiv” din „Eu aprob x; fă şi tu la fel” nu dă un standard pentru aplicarea cuvintelor morale; el este pur şi simplu ceva irelevant în analiză şi ar trebui înlocuit printr-o exprimare, nu o descriere a atitudinii vorbitorului.

Aş vrea să evit o expunere amănunţită a ceea ce eu cred că ar fi pur şi simplu erorile făcute de emotivişti în formularea teoriilor lor, cum a fost cea de mai sus. De aceea vă voi oferi o versiune simplificată a emotivismului care incorporează atât meritele cât şi defectele pe care le consider esenţiale pentru el. În acest caz, care este oare elementul pe care emotiviştii au vrut să-l adauge în analiza înţelesului enunţurilor morale astfel încât să nu le mai facă pur descriptive? El are două aspecte, pe care emotivişii le-au distins în mod corect. Le voi numi aspectul expresiv şi aspectul cauzativ şi voi începe prin a-l discuta pe cel dintâi.

6.2. Emotiviştii credeau că atunci când eu fac un enunţ moral, eu exprim o atitudine proprie faţă de un act, persoană, etc. Să observăm cu atenţie că a exprima o atitudine este diferit de a enunţa că o am. Acesta este unul din modurile de a enunţa importanta diferenţă dintre emotivism şi subiectivism, diferenţă pe care am insistat atât de mult. Emotiviştii timpurii au spus în loc de „atitudine” (attitude) „sentiment” (trăire: feeling); dar „atitudine” este preferabil, din raţiuni pe care le-a dat Stevenson.⁴⁹ Pot spune că am, în fapt, o anumită atitudine sau un anumit sentiment, fără a-l exprima. Să comparăm doi oameni, unul care spune, pe un ton calm al vocii, „Sunt foarte supărat pe tine pentru ceea ce ai făcut”, iar celălalt spune „Idiotule!”. Primul enunţă că are un sentiment (furie); cel de-al doilea îl exprimă.

E important să înţelegem că, într-un anume sens, nu e nimic greşit în a spune că atunci când facem un enunţ moral noi exprimăm o atitudine. De exemplu, dacă eu spun „Mâncarea cărnii este greşită” cu siguranţă că îmi exprim o atitudine faţă de mâncarea cărnii. Necazul începe din cauza unei neclarităţi sau ambiguităţi prezente în cuvântul „a exprima” (express). Să privim aşadar mai atent la acest cuvânt. Sensul în care unii emotivişti îl utilizează este indicat de utilizarea de către Ayer a lui „a manifesta” (evince) ca sinonim al său. Dacă eu manifest furia, atunci sunt furios şi arăt acest lucru. Astfel impresia pe care o avem e că emotiviştii au crezut că atunci când facem un enunţ moral, noi avem o atitudine (de exemplu de dezaprobare) şi o arătăm.

Dar chiar dacă acesta este un sens posibil al lui „a exprima”, cu siguranţă nu este singurul. Iată un altul. Româna exprimă negaţia prin cuvântul „nu”. Russell şi Whitehead au exprimat aceeaşi operaţie prin tildă: „~”. Matematicienii exprimă adunarea prin semnul „plus” (semn care are forma unei cruci: „+”). Să observăm cât de nefiresc ar fi să spui că matematicienii manifestă adunarea prin acest semn sau că poporul român manifestă negaţia spunând „nu”. Aici nu se pune problema de a avea o atitudine sau un sentiment şi de a-l arăta; e, mai degrabă, o problemă legată de a avea ceva de spus şi de a utiliza acest cuvânt pentru a o spune. Ori de câte ori spunem ceva, noi exprimăm înţelesul nostru şi îl exprimăm corect dacă folosim cuvintele potrivite. Acesta e motivul pentru care filosofii, atunci când doresc să vorbească despre un cuvânt sau o frază se referă la el/ea spunând „expresia <…>”, urmată de cuvântul sau fraza între ghilimele. Absolut orice cuvânt sau frază din limbaj este o expresie în acest sens.

Sper că veţi observa că distincţia dintre a exprima (expressing) şi a enunţa că (stating that) supravieţuieşte în acest sens diferit al lui „a exprima”. Dacă eu scriu ceva pe o bucată de hârtie iar cineva mă întreabă ce scriu, eu pot răspunde: „Neg enunţul că Stockholm este în Suedia”. În acest caz, dacă ceea ce scriu este „Stockholm nu este în Suedia”, ceea ce am spus cu gura mea e adevărat; dar ceea ce am scris e fals. Deci negaţia pe care o exprim este falsă, dar enunţul că o exprim este adevărat. Deci a exprima nu poate fi acelaşi lucru cu a enunţa că.

Să punem în contrast utilizarea lui „nu” pentru a exprima negaţia cu utilizarea, să spunem, a lui „La dracu!” (Hell!) pentru a exprima supărarea. Există o diferenţă importantă aici pe care mi-ar plăcea să o observaţi. Cuvântul „La dracu!” poate fi utilizat pentru a exprima supărarea pentru că, în sensul său literal, „La dracu’” este numele unui loc în care, dacă există, este foarte neplăcut să fii, unde „viermii nu stau în loc şi focul nu se stinge niciodată”. Utilizarea lui „La dracu’!” ca o expresie a furiei este o utilizare metaforică sau transferată. Nu se întâmplă acelaşi lucru cu „nu” ca expresie a negaţiei. În această privinţă, exprimarea atitudinilor morale se aseamănă mai mult cu „nu” decât cu „La dracu!”. „Nu”, exprimând negaţia, nu pare să fie o utilizare transferată; transferată de unde? Este chiar cuvântul pe care noi îl avem în limba română pentru negare. Şi, în mod similar, „greşit” este chiar unul din cuvintele pe care le avem în română pentru a exprima dezaprobarea. Convenţia lingvistică prin care sunetul „nu” este mijlocul pe care îl avem în română pentru a nega sau pentru a exprima negaţia este, într-un sens, imediată, nu derivată sau transferată; şi acelaşi lucru este adevărat pentru „greşit” şi dezaprobare.

De aceea, ar fi un lucru bun dacă am lăsa deoparte asocierile cuvântului „a manifesta” şi l-am trata pe „greşit” ca pe un cuvânt pentru a exprima dezaprobarea în exact acelaşi fel în care îl tratăm pe „nu” ca pe un cuvânt pentru a exprima negaţia. Atât aprobarea cât şi negaţia sunt genuri de operaţie lingvistică având expresiile lor adecvate. Dar desigur nu am spus prea multe despre înţelesul lui „greşit” atunci când am spus că e utilizat pentru a exprima dezaprobarea. Trebuie să continuăm şi să spunem ce este dezaprobarea.

Ea e, în mod evident, opusul aprobării; dar ce este aprobarea? Ea, ca şi dezaprobarea, este în mod primar o operaţie lingvistică. Oxford English Dictionary dă pentru „aprobare” (approval) înţelesul de „acţiune de a declara ceva ca fiind bun”; iar pentru „a aproba” înţelesul de „a pronunţa ceva ca fiind bun”. Nu se spune nimic acolo despre sentimente. Dar trebuie să admit că dicţionarul defineşte „aprobarea” ca „aprobare exprimată sau resimţită”; evident, deci, că poate exista un sentiment de aprobare. Totuşi, impresia pe care ne-o formăm din dicţionar este că aprobarea este în mod primar un act de vorbire, nu un sentiment sau o atitudine. Dar a spune aceasta nu ne ajută cu nimic să înţelegem ce act de vorbire.

Stevenson nu s-a înşelat prea mult cu privire la asta. El a spus, dacă pot să rezum concepţia sa, că atitudinea de aprobare este o dispoziţie de a acţiona în modul aprobat şi de a-i încuraja şi pe alţii să acţioneze în acelaşi fel. Astfel, dacă cuvintele morale sunt expresii ale aprobării şi dezaprobării, aspectul expresiv al înţelesului lor se combină, dacă ne e permis să spunem astfel, cu aspectul cauzativ. A avea o atitudine de aprobare înseamnă a fi dispus să faci un anume gen de act şi să fii dispus să doreşti sau să prescrii ca şi alţii să aibă aceeaşi dispoziţie. Această dorinţă este, presupun, un sentiment, deci sentimentul nu a fost lăsat pe dinafară din tablou în întregul său; dar şi-a asumat un rol subordonat. Deci lucrurile par a sta ca şi când noi am putea înţelege cel mai bine aspectul expresiv al înţelesului enunţurilor morale examinând aspectul cauzativ. Această parte a teoriei emotiviste susţine că funcţia enunţurilor morale este aceea de a induce sentimente sau atitudini sau de a influenţa conduita.