Coperta II

META-ETICA: PRESCRIPTIVISMUL UNIVERSAL

R. M. Hare

LIMBAJUL MORALEI^
Partea I

Modul imperativ
“Virtutea este, aşadar, o dispoziţie care ne guvernează alegerile deliberate” (Aristotel, Etica nicomahică, 1106b 36)
1

Limbajul prescriptiv
1.1. Dacă ar fi să întrebăm despre o persoană “Care îi sunt principiile morale?”, modalitatea cea mai sigură de a obţine un răspuns adevărat ar fi să vedem ce a făcut ea. Într-adevăr, e posibil ca persoana în cauză să invoce în conversaţiile sale tot felul de principii, pe care însă le poate trece complet cu vederea în acţiunile sale; numai atunci ne va dezvălui ea în care principii de conduită crede cu adevărat când, cunoscând toate aspectele relevante ale unei situaţii, este pusă în faţa unor alegeri sau decizii privitoare la anumite cursuri alternative ale acţiunii sau la anumite răspunsuri alternative la întrebarea “Ce să fac?” (What shall I do?). Temeiul pentru care acţiunile pun cu deosebire în evidenţă principiile morale este acela că funcţia principiilor morale este să îndrume conduita. Limbajul moral este un anume fel de limbaj prescriptiv. Şi chiar aceasta este ceea ce face ca etica să merite să fie studiată: căci întrebarea “Ce să fac?” este una de care nu putem scăpa prea mult timp; problemele de conduită, deşi uneori mai puţin amuzante decât cuvintele încrucişate, trebuie rezolvate altfel decât cuvintele încrucişate. Nu putem aştepta să vedem soluţia în numărul următor, pentru că de soluţia problemelor depinde ceea ce se întâmplă în numărul următor. Astfel, într-o lume în care problemele de conduită devin pe zi ce trece tot mai complexe şi mai chinuitoare, e mare nevoie de o înţelegere a limbajului în care aceste probleme sunt formulate şi în care se răspunde la ele. Căci confuzia cu privire la limbajul nostru moral conduce nu numai la stări de confuzie teoretică, ci şi la încurcături practice inutile.

O modalitate veche, dar încă utilă, de a studia orice fel de lucru este per genus et differentiam; dacă limbajul moral aparţine genului ‘limbaj prescriptiv’, îi vom înţelege cel mai uşor natura dacă vom compara şi pune în contrast în primul rând limbajul prescriptiv cu alte feluri de limbaj, iar apoi limbajul moral cu alte feluri de limbaj prescriptiv. Acesta este, pe scurt, planul acestei cărţi. Voi avansa de la simplu la complex. Mă voi ocupa mai întâi de cea mai simplă formă de limbaj prescriptiv, propoziţia imperativă obişnuită. Comportamentul logic al acestui tip de propoziţie este de mare interes pentru cel ce studiază limbajul moral deoarece, în ciuda simplităţii sale comparative, el ridică într-o formă uşor de identificat multe dintre problemele care au copleşit teoria etică. Aşadar, deşi nu mi-am propus să “reduc” limbajul moral la imperative, studiul imperativelor este de departe cea mai bună introducere în studierea eticii; iar dacă cititorul nu vede din primul moment relevanţa pentru etică a celor discutate mai sus, trebuie să-i cer să aibă răbdare. Neglijarea principiilor enunţate în prima parte a acestei cărţi este sursa multora dintre cele mai insidioase confuzii din etică.

De la imperativele singulare voi trece la imperativele universale sau la principii. Discutarea acestora şi a modului în care ajungem să le adoptăm sau să le respingem îmi va da ocazia să descriu procesele de învăţare şi asimilare (teaching and learning), ca şi logica limbajului pe care îl folosim în aceste scopuri. De vreme ce una dintre cele mai importante utilizări ale limbajului moral este aceea legată de învăţarea morală (moral teaching), relevanţa acestei discuţii pentru etică va fi evidentă.

Voi continua apoi cu o discuţie asupra unui gen de limbaj prescriptiv care este într-o legătură mai strânsă cu limbajul moralei decât este imperativul simplu. Acesta e limbajul judecăţilor de valoare non-morale – toate acele propoziţii care conţin cuvinte precum ‘trebuie’ (ought), ‘corect’ (right) şi ‘bine’ (good) şi nu sunt judecăţi morale. Voi caută să demonstrez că multe din aspectele care au cauzat probleme celor ce studiază etica apar şi în aceste genuri de propoziţii – într-o măsură atât de mare încât o bună înţelegere a lor contribuie mult la elucidarea problemelor eticii înseşi. Voi lua în discuţie, pe rând, două dintre cele mai frecvente cuvinte morale, ‘bine’ şi ‘trebuie’, şi voi discuta, mai întâi, utilizările lor non-morale şi apoi pe cele morale; sper să pot arăta, în fiecare din aceste cazuri, că utilizările menţionate au multe trăsături comune. În concluzie, voi pune în relaţie logica lui ‘trebuie’ şi ‘bine’, atât în contexte morale cât şi non-morale, cu logica imperativelor, construind un model logic în care unele concepte artificiale, care ar putea într-o anumită măsură să ţină locul cuvintelor valorice (value-words) ale limbajului obişnuit, sunt definite în termenii unui mod imperativ modificat. Acest model nu trebuie luat prea în serios; el e menit să fie doar o schematizare foarte aproximativă a discuţiei anterioare, care conţine ea însăşi fondul a ceea ce am eu de spus.

Astfel, clasificarea limbajului prescriptiv pe care o propun poate fi reprezentată după cum urmează:

Limbaj prescriptiv

Imperative Judecăţi de valoare

Singulare Universale Non-morale Morale

Această clasificare este doar una aproximativă; ea va deveni mai precisă pe parcursul cărţii; de exemplu, se va vedea că aşa-numitele ‘imperative universale’ ale limbajului obişnuit nu sunt propriu-zis universale. Nu vreau să sugerez nici că această clasificare este exhaustivă; există, spre exemplu, multe genuri diferite de imperative singulare şi de judecăţi de valoare non-morale; şi există şi alte tipuri de imperative pe lângă cele singulare şi cele universale. Dar clasificarea dată este suficient de bună pentru a începe cu ea şi explică planul acestei cărţi.
1.2. Autorii cărţilor de gramatică elementară clasifică uneori propoziţiile (sentences) după cum ele exprimă enunţuri (statements), porunci (commands) sau întrebări (questions). Pentru logician, această clasificare nu este nici exhaustivă, nici suficient de riguroasă. De exemplu, logicienii au trudit mult pentru a demonstra că propoziţiile la modul indicativ pot avea caracteristici logice foarte variate şi astfel clasificarea lor sub unica denumire de ‘enunţuri’ poate conduce la erori serioase dacă ne face să ignorăm diferenţele importante dintre ele. Vom vedea într-o parte ulterioară a acestei cărţi felul în care un anume fel de propoziţie indicativă, cea care exprimă judecăţi de valoare, se comportă logic într-un mod destul de diferit de propoziţia indicativă obişnuită.

Imperativele, de asemenea, sunt un amestec complex. Chiar dacă excludem propoziţii ca “De-aş fi fost în Granchester!” (Would I were in Granchester!), pe care unii gramaticieni le tratează în cărţile lor ca imperative, tot ne rămân, între propoziţiile care sunt propriu-zis la modul imperativ, numeroase feluri diferite de rostiri (utterances). Avem ordine militare (de paradă sau altele), prescripţii tehnice ale arhitecţilor (architects’ specifications), instrucţiuni pentru gătit omlete sau pentru folosirea aspiratorului, sfaturi, cereri, rugăminţi şi nenumarate alte feluri de propoziţii ale căror funcţii se suprapun de multe ori unele cu altele. Diferenţierea între aceste variate feluri de propoziţii ar furniza unui bun logician material pentru multe articole destinate periodicelor de filosofie; dar într-o lucrare cum e cea de faţă e necesar să fii hotărât. Voi urma aşadar exemplul gramaticienilor şi voi folosi numai termenul ‘poruncă’ (command) pentru a acoperi toate acele lucruri pe care le exprimă propoziţiile la modul imperativ, iar în interiorul clasei poruncilor voi face numai câteva distincţii foarte largi. Justificarea acestei proceduri constă în faptul că sper să focalizez interesul cititorului pe trăsături care sunt comune tuturor, sau aproape tuturor, acestor tipuri de propoziţii; căci cu diferenţele dintre ele cititorul este cu siguranţă familiarizat. Din acelaşi motiv voi folosi cuvântul ‘enunţ’ (statement) pentru a acoperi tot ceea ce este exprimat de propoziţiile indicative tipice, dacă există aşa ceva. Aceasta înseamnă că voi pune în contrast propoziţii precum ‘Închide uşa’ (Shut the door) cu propoziţii precum ‘Vei închide imediat uşa’ (You are going to shut the door)¹.

Este greu de negat că există o diferenţă între enunţuri şi porunci, dar este cu mult mai greu să spui în ce constă diferenţa. Ea nu este pur şi simplu o diferenţă de formă gramaticală; căci dacă ar fi să studiem o limbă nou descoperită ar trebui să putem identifica acele forme gramaticale care sunt folosite pentru exprimarea enunţurilor, respectiv poruncilor, şi să numim aceste forme ‘indicative’, respectiv ‘imperative’(dacă limbajul este astfel construit încât distincţia să fie utilă). Distincţia are loc între înţelesurile pe care le transmit diferitele forme gramaticale. Ambele sunt utilizate pentru a vorbi despre un anume subiect, dar sunt utilizate pentru a vorbi despre el în feluri diferite. Cele două propoziţii, ‘Vei închide imediat uşa’ şi ‘Închide uşa’ sunt ambele despre închiderea de către tine a uşii în viitorul apropiat, dar ceea ce spun ele despre aceasta este destul de diferit. O propoziţie indicativă este utilizată pentru a spune cuiva că ceva are loc (something is the case); o propoziţie imperativă nu – ea este utilizată pentru a spune cuiva să facă astfel încât ceva să aibă loc.
1.3. Este bine ca filosoful moralei să examineze unele dintre teoriile care au fost sau ar putea fi susţinute în legătură cu felul în care imperativele au înţeles. Acestea prezintă o asemănare frapantă cu teoriile similare privind judecăţile morale, iar această asemănare indică faptul că ar putea exista o similaritate logică importantă între cele două. Să luăm mai întâi în considerare două teorii, similare tipului de teorie etică pe care o voi numi mai târziu ‘naturalistă’ (5.3). Ambele sunt încercări de a ‘reduce’ imperativele la indicative. Prima încearcă acest lucru reprezentând imperativele ca şi cum ar exprima enunţuri despre mintea vorbitorului. Aşa cum s-a susţinut că ‘A este corect’ înseamnă ‘Aprob A’, tot la fel s-ar putea susţine că ‘Închide uşa’ înseamnă ‘Doresc ca tu să închizi uşa’. În plan colocvial, nu e nimic rău în a spune asta; dar din punct de vedere filosofic poate fi foarte înşelător. Căci consecinţa care rezultă este că dacă eu spun ‘Închide uşa’ iar tu spui (aceleiaşi persoane) ‘Nu închide uşa’, noi nu ne contrazicem unul pe altul; iar aceasta este ciudat. Susţinătorul teoriei ar putea răspunde că deşi nu există nici o contradicţie, există un dezacord al dorinţelor (disagreement in wishes) şi că acesta este suficient pentru a da seama de sentimentul pe care îl avem că cele două propoziţii sunt oarecum incompatibile una cu cealaltă (că ‘nu’ are aceeaşi funcţie ca şi în propoziţia ‘Tu nu vei închide imediat uşa’). Rămâne însă dificultatea ridicată de faptul că propoziţia ‘Închide uşa’ pare să fie despre închiderea uşii şi nu despre starea mintală a vorbitorului, la fel cum instrucţiunile pentru gătitul omletelor (‘Se iau patru ouă, etc.’) sunt instrucţiuni despre ouă, nu analize introspective ale psihicului doamnei Beeton. A spune că ‘Închide uşa’ înseamnă acelaşi lucru cu ‘Doresc ca tu să închizi uşa’ este la fel cu a spune că ‘Tu vei închide imediat uşa’ înseamnă acelaşi lucru ca ‘Cred că tu vei închide imediat uşa’. În ambele cazuri pare ciudat să reprezinţi o remarcă despre închiderea uşii ca fiind o remarcă despre ceea ce se întâmplă în mintea mea. De fapt, nici cuvântul ‘cred’ şi nici cuvântul ‘doresc’ nu suportă această interpretare. ‘Cred că tu vei închide imediat uşa’ nu este (cu exceptia unui sens foarte figurat) un enunţ despre mintea mea; el este un enunţ nesigur despre închiderea uşii de către tine, o variantă mai ezitantă a lui ‘Tu vei închide imediat uşa‘; în mod similar, ‘Doresc ca tu să închizi uşa’ nu este un enunţ despre mintea mea, ci un mod politicos de a spune imperativul ‘Închide uşa’. Dacă nu înţelegem logica lui ‘Tu vei închide imediat uşa’, nu putem înţelege logica lui ‘Cred că tu vei închide imediat uşa’; şi, în mod similar, dacă nu vom înţelege ‘Închide uşa’, este puţin probabil să înţelegem ‘Doresc ca tu să închizi uşa’. Teoria, prin urmare, nu explică nimic; iar teoria etică analoagă se află în aceeaşi situaţie; căci ‘Aprob A’ nu este decât o modalitate mai complicată şi mai indirectă de a spune ‘A este corect’. El nu este enunţul, verificabil prin observaţie, că am un sentiment recognoscibil sau o stare mintală recurentă; el este o judecată de valoare; dacă întreb ‘Aprob A?’ răspunsul meu este o decizie morală şi nu observarea unui fapt introspectiv. ‘Aprob A’ ar fi ininteligibil unei persoane care nu înţelege ‘A este corect’, iar explicaţia este un caz de obscurum per obscurius.
1.4. Cea de a două tentativă de a reduce imperativele la indicative pe care vreau s-o iau în discuţie este aceea a dr. H. G. Bohnert². Această interesantă sugestie poate fi rezumată (sper că fără a comite nedreptăţi) prin enunţul că ‘Închide uşa’ înseamnă acelaşi lucru cu ‘Fie tu vei închide imediat uşa, fie se va petrece X’, unde X este înţeles ca reprezentând ceva rău pentru interlocutor. O teorie similară ar fi aceea că enunţul înseamnă acelaşi lucru cu ‘Dacă nu închizi uşa, se va petrece X’. Această teorie este analoaga teoriilor etice care echivalează ‘A este corect’ cu ‘A contribuie la Y’, unde Y este considerat de majoritate ca bun, spre exemplu plăcerea sau evitarea durerii. Vom vedea mai târziu că expresiile valorice dobândesc câteodată – datorită constanţei standardelor cu ajutorul cărora sunt aplicate – o anumită forţă descriptivă; astfel, dacă într-o societate ale cărei standarde sunt predominant utilitariste spunem ‘Serviciul de sănătate a făcut mult bine’, toţi ştiu că noi presupunem că serviciul de sănătate a reuşit să preîntampine multă durere, anxietate etc. Similar, în cazul imperativelor care sunt într-un înalt grad ‘ipotetice’ (3.2), analiza lui Bohnert este plauzibilă deoarece ne dăm repede seama către ce scop, sau către prevenirea cărui rezultat, sunt ele direcţionate. Pentru a lua propriul său exemplu, ‘Fugi’, spus într-o casă în flăcări, este întrucâtva similar în ceea ce priveşte intenţia cu ‘Fie fugi, fie arzi’. Dar în cazurile în care scopul urmărit nu este atât de uşor de recunoscut (imperativul fiind numai într-un grad redus, sau deloc, ‘ipotetic’) ascultătorul va avea dificultăţi în a înţelege, pe baza acestei analize, ce să pună după cuvântul ‘fie’. Este foarte greu de văzut cum o propoziţie ca ‘Te rog spune-i tatălui tău că am sunat’ poate fi analizată în baza teoriei lui Bohnert. Este, desigur, întotdeauna posibil să încheiem analiza cu ‘fie se va petrece ceva rău’; dar acest tertip reuşeşte numai prin reintroducerea în analiză a unui cuvânt prescriptiv, căci ‘rău’ este un cuvânt valoric, şi, prin urmare, prescriptiv. În mod asemănător, teoriile etice teleologice care interpretează ‘corect’ drept ‘contribuie la Z’, unde Z este un cuvânt valoric precum ‘satisfacţie’ sau ‘fericire’, nu fac decât să-şi asume ele însele dificultatea de a analiza asemenea cuvinte.

Tentaţia de a reduce imperativele la indicative este foarte puternică şi are aceeaşi sursă ca şi tentaţia de a analiza cuvintele valorice în maniera numită ‘naturalistă’. E vorba de sentimentul că propoziţia indicativă ‘propriu-zisă’, despre care se crede că e de un singur tip, este cumva deasupra oricărei suspiciuni, într-un fel în care alte feluri de propoziţii nu sunt; şi că, prin urmare, pentru a pune aceste alte feluri de propoziţii în afara oricărei suspiciuni, este necesar să arătăm că ele sunt de fapt indicative. Acest sentiment s-a intensificat atunci când aşa-numita teorie ‘verificaţionistă’ a înţelesului a devenit populară. Această teorie, care e sub multe aspecte una foarte prolifică în sfera ei proprie, susţine, ca să ne exprimăm foarte aproximativ, că o propoziţie nu are înţeles dacă nu există ceva care să aibă loc în condiţiile în care ea este adevărată. Sigur, aceasta este o explicaţie foarte promiţătoare a unuia din modurile în care o anumită clasă de propoziţii (indicativele tipice) au înţeles. Evident, dacă se pretinde că o propoziţie exprimă un enunţ factual şi totuşi nu avem nici o idee despre ce anume are loc dacă propoziţia e adevărată, atunci propoziţia este (pentru noi) lipsită de înţeles. Dar dacă acest criteriu de înţeles, care e util în cazul enunţurilor factuale, se aplică fără discriminare la tipuri de rostiri care nu sunt menite să exprime enunţuri factuale, vor rezulta probleme. Propoziţiile imperative nu satisfac acest criteriu şi e posibil ca nici propoziţiile care exprimă judecăţi morale să nu o facă; dar aceasta arată numai că ele nu exprimă enunţuri în sensul definit de criteriu; iar acest sens ar putea fi unul mai îngust decât cel utilizat în mod normal. Aceasta nu înseamnă că ele sunt lipsite de înţeles şi nici că înţelesul lor este de aşa natură încât nu pot fi date nici un fel de reguli logice pentru folosirea lor³.

1.5. Sentimentul că numai ‘indicativele propriu-zise’ sunt deasupra oricărei suspiciuni poate supravieţui (în mod surprinzator) descoperirii că există în vorbirea noastră obişnuită propoziţii care au indubitabil semnificaţie dar care nu pot fi reduse la indicative. Acest sentiment supravieţuieşte prin asumpţia că orice înţeles s-ar descoperi pentru cazul acestor propoziţii, el trebuie să aibă cu necesitate un statut logic inferior faţă de cel al indicativelor. Această asumpţie i-a împins pe unii filosofi, cum a fost prof. A. J. Ayer, să facă unele remarci ocazionale în cursul prezentării celor mai valoaroase cercetări ale sale privind natura logică a judecăţilor morale, remarci care au dat naştere unor inutile furtuni de proteste⁴. Esenţa teoriei lui Ayer este că judecăţile morale nu funcţionează în mod normal în acelaşi fel ca şi clasa propoziţiior indicative circumscrisă de al său criteriu al verificării (verification-criterion). Dar prin modul în care şi-a prezentat punctul de vedere şi prin asimilarea judecăţile morale cu alte tipuri (distincte) de propoziţii care sunt de asemenea circumscrise de acest criteriu prin delimitare de indicativele tipice, el a stârnit un nor de praf care încă nu a dispărut. Toate acestea ar putea fi puse în paralel cu o tratare similară a imperativelor – şi se pare că autori situaţi pe aceeaşi linie de gândire ca şi Ayer ar fi spus despre imperative acelaşi gen de lucruri pe care l-au spus despre judecăţile morale. Să presupunem că recunoaştem faptul evident că imperativele nu sunt ca şi indicativele tipice. Să presupunem, mai departe, că am considera numai indicativele tipice deasupra oricărei suspiciuni. Ar fi normal atunci să spunem ‘Imperativele nu enunţă nimic, ele doar exprimă dorinţe’. A spune că imperativele exprimă dorinţe este, ca şi în cazul primei teorii pe care am luat-o în discuţie, ireproşabil pe plan colocvial; într-adevăr, dacă cineva ar zice ‘Ţine-mi numele departe de asta’, am spune că şi-a exprimat dorinţa de a nu-i fi implicat numele în acea afacere. Cu toate acestea, ambiguitatea extremă a cuvântului ‘exprimă’ (express) poate genera cofuzie filosofică. Vorbim despre a exprima enunţuri, opinii, credinţe, relaţii matematice şi aşa mai departe; dacă acest cuvânt e folosit în unul din aceste sensuri, atunci teoria, deşi ne spune puţine, este inofensivă. Dar din păcate cuvântul e folosit şi în sensuri diferite de acestea; iar utilizarea pe care o dă Ayer (vorbind despre judecăţile morale) cuvântului ‘manifestă’ (evince), ca sinonim aproximativ al lui “exprimă” (express), a fost periculoasă. Se spune că artiştii, compozitorii şi poeţii exprimă propriile lor sentimente (feelings), ca şi pe ale noastre; înjurăturile se spune că exprimă mânia; iar dansatul pe masă poate exprima bucuria. Astfel, a spune că imperativele exprimă dorinţe îl poate face pe un neavizat să presupună că ceea ce se întâmplă când utilizăm un imperativ este următorul lucru: adunăm în noi un fel de poftă (longing) căreia, atunci când presiunea devine prea mare pentru a o mai putea suporta, îi dăm frâu liber spunând o propoziţie imperativă. O asemenea interpretare este implauzibilă atunci când e aplicată unor propoziţii precum ‘Livrează şi potriveşte canelura clanţei şi mânerul de plastic al mobilei’. Şi s-ar părea că judecăţile de valoare nu satisfac nici ele criteriul verificării şi sunt, într-adevăr, într-un anume sens, asemenea imperativelor, prescriptive, fără a se spune acest gen de lucru despre ele. Este perfect inofensiv, pe plan colocvial, să spui că propoziţia ‘A este bun’ e folosită pentru a exprima aprobarea lui A (The Shorter Oxford Dictionary spune: ‘A aproba: ... a declara că e bun’); dar este înşelător din punct de vedere filosofic dacă am crede că aprobarea exprimată este un anume sentiment fierbinte aflat în interiorul nostru. Dacă ministrul administraţiei locale îşi exprimă aprobarea în legătură cu planul meu urbanistic punându-şi subordonaţii să-mi scrie o scrisoare cum că ‘Ministrul aprobă planul dvs.’ sau ‘Ministrul consideră că planul dvs. este cel mai bun’, eu nu voi căuta niciodată să confirm scrisoarea angajând un detectiv particular care să observe semnele de emoţie ale ministrului. În acest caz, a trimite o asemenea scrisoare e totuna cu a aproba.
1.6. Nu poate exista, pentru cazul imperativelor singulare, nici un analog al varietăţii “atitudinale” a teoriei aprobării a judecăţilor de valoare⁵; dar este posibilă construirea unei asemenea teorii pentru propoziţiile imperative universale. Dacă cineva spune ‘Nu lovi niciodată pe cineva când e la pământ’, ar fi natural să spunem că şi-a exprimat o anumită atitudine faţă de o asemenea conduită. Este extrem de greu să definim cu exactitate această atitudine sau să dăm criterii pentru recunoaşterea ei, la fel cum este greu să spunem cu exactitate ce este aprobarea morală în opoziţie cu alte tipuri de aprobare. Unica modalitate sigură de a caracteriza atitudinea exprimată de un imperativ universal este să spunem ‘Atitudinea că (nu) trebuie să facem aşa şi aşa’; iar unica modalitate sigură de a caracteriza atitudinea exprimată de o judecată morală este să spunem ‘Atitudinea că este greşit (sau corect) să facem aşa şi aşa’. A susţine o atitudine de ‘aprobare morală’ faţă de o anumită practică înseamnă a avea o dispoziţie de a crede, în ocaziile potrivite, că ea este corectă; sau, dacă ‘a crede’ este el însuşi un cuvânt dispoziţional, atunci pur şi simplu a crede că ea este corectă; iar faptul că noi credem că ea este corectă va fi trădat sau arătat – behavioriştii ar spune constituit – de acţiunile noastre de un anume fel (în primul rând, făcând acţiuni de felul aflat în discuţie atunci când se iveşte ocazia; apoi, spunând că ele sunt corecte; aplaudându-le în alte feluri, şi aşa mai departe). Dar în toate acestea nu există nimic care să explice ce anume credem atunci când credem că un anume fel de acţiune e corect. Şi, în mod similar, dacă am spus că ‘Nu lovi niciodată pe cineva când e la pământ’ exprimă atitudinea că nu trebuie să loveşti etc. (sau o atitudine de aversiune faţă de lovirea cuiva, sau o ‘contra-atitudine’ cu privire la lovire), aceasta nu înseamnă că am spus ceva care ar fi inteligibil pentru cineva care nu înţelege propoziţia pe care încercăm s-o explicăm.

Vreau să subliniez că nu caut să resping nici una dintre aceste teorii. Toate au caracteristica după care, dacă sunt transpuse în termeni de zi cu zi, nu spun nimic contestabil în ce priveşte tezele lor principale; dar când încercăm să înţelegem cum explică ele perplexităţile filosofice care le-au generat, suntem fie fortaţi să le interpretăm în aşa fel încât să le facem implauzibile, fie să descoperim că ele nu fac decât să ridice aceleaşi probleme într-un mod mai complicat. Propoziţiile care conţin cuvântul ‘aprob’ sunt atât de greu de analizat încât pare un capriciu să folosim această noţiune pentru a explica înţelesul judecăţilor morale pe care învăţăm să le facem cu mulţi ani înainte de a învăţa cuvântul ‘aprob’; în mod similar, ar fi un capriciu să explicăm înţelesul modului imperativ în termeni de a vrea (wishing) sau de oricare alt sentiment sau atitudine; căci noi învăţăm cum să folosim poruncile şi cum să răspundem la ele cu mult înainte de a învăţa noţiunile comparativ complexe de ‘vrere’ (wish), ‘dorinţă’ (desire), ‘aversiune’ (aversion) etc.