Coperta II

3.2. Atâta am avut de spus cu privire la expresia „teorie etică”. Ce aş putea spune acum despre „taxonomie”? Aceasta e o întreprindere mult mai uşoară pentru că voi folosi termenul cam în acelaşi fel în care îl folosesc botaniştii. Mi s-a părut interesant că însuşi Hägerström a publicat un dialog intitulat Botanistul şi filosoful: Despre necesitatea epistemologiei, dar, dat fiind că a apărut doar în suedeză, nu am putut să îl citesc pentru a vedea dacă opinia lui asupra relaţiei dintre cele două discipline era aceeaşi cu a mea. Când marele vostru naturalist Linnė a încercat să clasifice plantele, el l-a urmat pe Aristotel clasificându-le per genus et differentiam. Dar, deoarece clasificarea sa avea mult mai mult decât cele două niveluri ale genului şi speciei, Linnė a introdus alte cuvinte pentru nivelurile intermediare: de exemplu, „familia”. Nu cred că Aristotel ar fi avut ceva împotrivă, pentru că sunt sigur că el nu ar fi dorit o clasificare doar la două niveluri. Termenul „specie” este încă în uz: fiecare specie se distinge în cadrul unui gen sau al unei clase subordonate precizând diferenţa care o delimitează de alte specii.

Sub un anumit aspect voi fi, totuşi, mult mai aproape de spiritul lui Aristotel decât de cel al lui Linnė. Linnė făcea studii empirice; el a trebuit să ia diverse plante aşa cum le-a găsit în natură şi să le includă într-o clasificare consistentă şi clară. În filosofie putem să facem însă mai mult decât atât. Pentru că cercetarea noastră este una formală, e legitim să întrebăm nu numai ce teorii putem găsi în lume, ci şi ce teorii am putea găsi. La această întrebare trebuie să putem răspunde a priori. În cazul fiecărei diviziuni pe care o introducem în cadrul taxonomiei noastre putem întreba nu numai ce specii de teorie etică au existat, ci şi ce teorii ar putea exista. Aşadar, în loc să mergem în jungla amazoniană pentru a căuta noi specii, putem să ni le imaginăm noi înşine. Aceasta este modalitatea prin care subiectul în cauză progresează.

Ceea ce voi încerca să arăt în aceste prelegeri reprezintă, aşadar, o sarcină foarte ambiţioasă (poate primejdios de ambiţioasă). Voi încerca să arăt, în cazul fiecărei diviziuni pe care o fac în taxonomie, că respectiva diviziune este exhaustivă. În cea mai mare parte voi urma cel mai uşor mod de a arăta acest lucru, şi anume făcând din fiecare diviziune o dihotomie – cu alte cuvinte, o divizare în doar două clase care împreună acoperă genul. Putem realiza acest lucru dacă facem din diferenţa specifică a fiecărei specii negaţia diferenţei specifice a celeilalte. Voi ilustra această procedură în câteva momente, atunci când voi face împărţirea principală a teoriilor etice în două genuri, descriptivism şi non-descriptivism. Dacă ar fi posibil să ne împlinim această ambiţie şi să facem ca această taxonomie să fie exhaustivă, atunci la sfârşitul zilei vom avea o clasificare completă a teoriilor etice posibile, laolaltă cu o demonstraţie a faptului că acestea sunt singurele posibile. Dacă s-ar dovedi că toate teoriile posibile sunt inadecvate, atunci ar trebui într-adevăr să renunţăm la orice speranţă de a găsi una potrivită. Dar eu sunt mult mai optimist.

Principala împărţire a teoriilor etice pe care o voi face este în două genuri pe care le voi numi „descriptivism” şi „non-descriptivism”. Prin urmare, prima noastră sarcină va fi să arătăm diferenţa specifică dintre acestea. Cu privire la acest aspect s-a produs multă confuzie. Termeni precum „realist” şi „anti-realist”, „cognitivist” şi „non-cognitivist” precum şi mulţi alţii, au fost folosiţi de cele mai multe ori ca şi cum ar marca exact aceeaşi distincţie. Într-o lucrare pe care am menţionat-o deja, am arătat că modul cel mai clar de a face această distincţie este prin perechea de termeni „descriptivist” şi „non-descriptivist” şi că celelalte perechi se reduc la aceasta deîndată ce sunt clarificate. Dar lucrurile stau mai rău decât atât deoarece, atunci când cei care intră în astfel de dispute încearcă să arate diferenţa specifică dintre poziţiile lor, ei aleg în mod obişnuit una înşelătoare şi anume dacă, în conformitate cu o teorie dată, enunţurile morale pot fi adevărate sau false. Voi arăta în 2.6 că nici o dispută relevantă nu se naşte din această întrebare, nici din întrebarea dacă putem şti că sunt adevărate, nici din întrebarea dacă faptele morale sau proprietăţile morale există în lume. Aceasta se întâmplă pentru că există sensuri perfect raţionale în care un non-descriptivist ca mine poate accepta că enunţurile morale pot fi adevărate sau false, că putem şti că unele dintre ele sunt adevărate şi că există proprietăţi morale (H 1976b, 1985a, 1995b). Dacă nu sunt de acord cu afirmaţia că există fapte morale în lume, aceasta se întâmplă pentru că nu îmi place să se spună că există vreun fel de fapte în lume. Lumea e alcătuită din lucruri, nu din fapte. Dar aceasta e o altă poveste (H 1985a).

3.3. Permiteţi-mi pentru început să vă arăt modalitatea mea de a distinge descriptivismul de non-descriptivism; şi apoi voi spune de ce consider că alte modalităţi ne conduc la confuzii. Diferenţa specifică pe care o propun eu se bazează pe noţiunea de condiţii de adevăr – dar nu în sensul simplist în care ar putea crede unii. Se consideră de obicei că înţelesul depinde într-un anumit fel de condiţiile de adevăr (H 1991a, 1993g, 1995b). Acest lucru constituia nucleul vechii teorii verificaţioniste a înţelesului pe care au îmbrăţişat-o mulţi pozitivişti logici, dar care e acum discreditată în forma sa iniţială care susţinea că „înţelesul unei propoziţii este metoda ei de verificare”. Totuşi, chiar şi acum se obişnuieşte să se susţină că, în determinarea înţelesului, condiţiile de adevăr au de jucat un anumit rol; şi eu sunt de acord cu aceasta. Trebuie să privim aici „înţelesul” (meaning) ca incluzând atât sensul (sense) cât şi referinţa (reference). Acesta e modul în care l-a folosit Austin (1962: 100). Ca să fiu precis, e necesar să explic, de asemenea, că am în vedere aici înţelesul unei propoziţii individuale, aşa cum e ea folosită de un vorbitor particular într-o ocazie particulară. Am putea da o explicaţie a descriptivismului într-o primă aproximaţie spunând că el este teza conform căreia înţelesul este determinat în întregime de condiţiile de adevăr. Dacă susţinem că acest lucru este adevărat cu privire la înţelesul tuturor propoziţiilor, atunci avem de-a face cu un descriptivism tout court. Probabil că au existat oameni care au crezut acest lucru, victime a ceea ce Austin numea „eroarea descriptivistă” (1961: 234; 1962: 3). Nu voi spune nimic despre această concepţie extrem de îmbietoare. Descriptivismul etic, într-o primă aproximaţie, este teza după care înţelesul unui enunţ moral este determinat în întregime de condiţiile lui de adevăr, adică de condiţiile în care se poate spune în mod corect că el este adevărat.

Conform acestei teorii, enunţurile morale îşi dobândesc înţelesul în exact acelaşi fel cum şi-l dobândesc enunţurile factuale obişnuite. Dar noi trebuie să întrebăm mai departe dacă e adevărat, chiar şi în cazul enunţurilor factuale obişnuite, că ele îşi dobândesc în întregime înţelesul din condiţiile lor de adevăr. Răspunsul pare a fi negativ. E un lucru obişnuit, atunci când se discută despre înţeles, să se facă distincţia dintre semantică şi sintaxă. Las pentru mai târziu (6.5) al treilea membru, sau presupus membru, al acestei triade, anume „pragmatica”. Distincţia s-a făcut în feluri variate şi adesea inconsistente; eu nu voi folosi însă „semantică” aşa cum fac alţii, într-un sens larg al termenului, pentru a acoperi tot ceea ce are a face cu înţelesul, ci într-un sens restrâns, incluzând doar acea parte a înţelesului propoziţiilor care este determinată direct sau indirect de condiţiile de adevăr. Aceasta lasă ca proprietăţile sintactice ale propoziţiilor să fie o altă componentă a înţelesului lor. De exemplu, dacă un enunţ este de forma subiect-predicat, acest lucru îi determină parţial înţelesul; şi noi putem cunoaşte aceasta înainte de a şti care sunt condiţiile lui de adevăr.

Nu toate distincţiile gramaticale sunt relevante pentru înţeles. De exemplu, după cum am putut vedea, distincţia dintre verbe tari şi verbe slabe nu este (1.3). Dacă spun „the sun shined” în loc de „the sun shone”⁴⁶ nu vorbesc corect gramatical, dar ceea ce vreau să spun e totuşi clar şi e acelaşi lucru în ambele cazuri. Însă unele distincţii sunt relevante. Cel mai clar exemplu îl constituie distincţia dintre formele verbale la indicativ şi cele la imperativ (1.3, H 1996b). Transformarea care schimbă latinescul „ibis”, ce înseamnă „Tu vei merge (sau vei merge imediat)”, în imperativul „i”, însemnând „Mergi”, modifică înţelesul. Uneori proprietăţile gramaticale sau sintactice afectează proprietăţile logice. Pentru a lua acelaşi exemplu, există o inferenţă validă de la indicativul viitor „Tu vei merge” la indicativul viitor „Tu nu vei sta aici”, dar nu şi de la imperativul „Mergi” la indicativul „Tu nu vei sta aici”. Unele porunci nu sunt îndeplinite.

Limitându-ne, aşadar, la proprietăţile sintactice sau gramaticale care afectează înţelesul putem spune că ele reprezintă o parte din acele proprietăţi ale propoziţiilor care le determină înţelesul şi sunt independente de orice condiţii de adevăr particulare. Aşadar nu e adevărat, din punctul de vedere al nici unei teorii plauzibile, că întregul înţeles este determinat de condiţiile de adevăr. Deci e necesar să rafinăm diferenţa specifică pe care am propus-o, anume aceea care spunea că pentru descriptivism înţelesul propoziţiilor morale este determinat în întregime de condiţiile de adevăr ale enunţurilor exprimate prin ele.

Poziţia mea e mai degrabă următoarea. Proprietăţile sintactice sau formale ale unei propoziţii (acelea dintre ele care afectează înţelesul) determină ce fel de propoziţie este ea. Ele fac aceasta determinându-i structura internă. De exemplu, ele o pot face propoziţie de forma subiect-predicat, potrivită pentru a atribui o proprietate unui obiect. Ce proprietate şi cărui obiect – aceasta nu determină ele. Acest rol revine semanticii propoziţiei, nu sintaxei ei.

Condiţiile de adevăr ţin de semantică. Faptul că un enunţ trebuie să aibă condiţii de adevăr este stabilit chiar în momentul în care se specifică faptul că el este un enunţ. Enunţurile sunt acte de vorbire care pot fi adevărate sau false. Dacă un prezumptiv enunţ nu are condiţii de adevăr, atunci el nu este un enunţ autentic. Acest lucru nu îl împiedică să fie în continuare un act de vorbire care are înţeles; pentru că există multe feluri de acte de vorbire cu înţeles care nu au condiţii de adevăr, căci ele pur şi simplu nu pot fi adevărate sau false. Actele de vorbire imperative (sau, cum le-am numit noi, imperaţiile) constituie un exemplu în acest sens.

Austin şi discipolii săi au distins dintre înţeles şi forţa ilocuţionară. William Alston, prin contrast, a inclus printre elementele de înţeles ale propoziţiilor ceea ce el numeşte „instrumentele de indicare a forţei ilocuţionare” (1964: 37 ff.); vezi, de asemenea, Searle 1969: 62 şi Searle şi Vanderveken 1985: 7. Eu le-am numit, în 1.3, H 1989a, tropici. Consider că Alston şi Searle au dreptate să susţină că există un sens larg al „înţelesului” în care aceste elemente au o contribuţie la înţelesul propoziţiilor. Un exemplu îl constituie trăsătura care deosebeşte propoziţiile imperative de cele indicative, aşa cum există ea în cele mai multe limbi. Înclin să mă îndoiesc de faptul că Austin însuşi nu ar fi fost de acord cu acest lucru (vezi H 1971c: 100 ff.); dar unii dintre discipolii săi par a nu fi.

Se poate admite cu uşurinţă că propoziţii care au aceeaşi formă şi acelaşi conţinut pot, uneori, să fie folosite pentru a performa acte de vorbire diferite, având forţe ilocuţionare diferite. Spre exemplu, „Tu vei merge” (You will go) ar putea exprima o predicţie, dar ar putea exprima (cel puţin în Armata Britanică) şi o comandă. Însă aceasta ar putea fi ceva asemănător oricărei alte ambiguităţi. La fel cum „Ne vom întâlni la bancă” ar putea să se refere la banca unde ne întâlneam de obicei sau la locul de unde se iau banii, cuvântul „vom” ar putea fi semnul unei promisiuni sau al unei predicţii (două tipuri diferite de act de vorbire). Trebuie să spunem este că persoana care a luat propoziţia în alt fel decât cel intenţionat de vorbitor nu a înţeles-o; vorbitorul intenţiona să performeze un tip de act de vorbire, dar ascultătorul a considerat că el a performat un act de un tip diferit. Există o mulţime de alte exemple în literatură, dar nici unul dintre ele nu m-a convins că forţa ilocuţionară nu este parte a înţelesului.

[…]

3.4. Dacă proprietăţile sintactice sau gramaticale ale propoziţiilor includ instrumentele de indicare a forţei ilocuţionare (printre care semnele modului reprezintă un exemplu), atunci putem reformula diferenţa specifică mult mai limpede. Un descriptivist este cineva care consideră nu numai că un enunţ moral are condiţii de adevăr (căci şi non-descriptiviştii ar putea fi de acord cu acest lucru, după cum vom vedea); nici că înţelesul unui enunţ moral este determinat în întregime de condiţiile lui de adevăr (pentru că, după cum am văzut, acest lucru nu este adevărat pentru orice propoziţie); nici că proprietăţile sintactice sau gramaticale ale propoziţiilor care exprimă enunţuri morale dau naştere la forţe ilocuţionare astfel încât acele propoziţii să trebuiască să aibă condiţii de adevăr şi să fie, aşadar, enunţuri în sensul pe care tocmai l-am folosit (şi cu aceasta non-descriptivistul poate fi de acord); ci, mai mult, că aceste condiţii de adevăr sunt tot ceea ce avem nevoie în plus pentru a determina înţelesul propoziţiilor. Un non-descriptivist va fi, în acest caz, acela care neagă această ultimă clauză; el consideră că, deşi ar putea avea condiţii de adevăr, enunţurile morale nu depind în totalitate, în ceea ce priveşte înţelesul lor, de acele condiţii de adevăr, după cum nu depind în întregime nici măcar de trăsăturile lor sintactice plus condiţiile lor de adevăr, pentru că trăsăturile lor sintactice le permit să fie folosite cu acelaşi înţeles, deşi condiţiile de adevăr pot varia (7.3, H 1993g, 1995b).

Aceasta e o idee dificil de pătruns, prin urmare voi încerca să o explic mai simplu. Pot să fac acest lucru folosind un termen introdus pentru prima oară, din câte ştiu, de Stevenson (1945: 62). El distinge între înţelesul descriptiv al enunţurilor morale şi înţelesul lor emotiv. Voi renunţa mai târziu la ideea de înţeles emotiv; o voi substitui cu termenul „înţeles evaluativ” (vezi LM cap. 7). Voi spune uneori „înţeles prescriptiv”, dar diferenţa dintre aceste două expresii nu trebuie să ne preocupe acum. Aceasta îmi va permite să las deoparte „pragmatica”, ce joacă un rol atât de mare în teoria lui Stevenson, şi care cred că are multe puncte slabe (1.5, 6.5, H 1996b). Voi distinge prin urmare între înţelesul descriptiv şi cel evaluativ al enunţurilor morale. Înţelesul descriptiv este efectiv acelaşi lucru cu condiţiile de adevăr, plus cerinţa, impusă unui enunţ moral de faptul că are forţa ilocuţionară a unui enunţ, că el trebuie să aibă condiţii de adevăr pentru a avea înţeles (H 1993g). Înţelesul descriptiv este, de asemenea, acelaşi lucru cu semantica enunţului. Ea determină la ce anume pot fi aplicaţi în mod corect termenii descriptivi ai enunţului şi la ce obiecte trebuie considerat că se referă expresiile referenţiale utilizate în el. Astfel, înţelesul descriptiv determină în mod unic condiţiile de adevăr ale enunţului.

Dar – şi aici apare chestiunea importantă legată de diferenţa noastră specifică dintre descriptivişti şi non-descriptivişti – atât condiţiile de adevăr cât şi înţelesul descriptiv al unui enunţ moral pot varia fără ca înţelesul enunţului să varieze în totalitate. Aceasta se întâmplă pentru că înţelesul evaluativ, cealaltă componentă a înţelesului, poate rămâne acelaşi. Cu alte cuvinte, diferenţa specifică hotărâtoare dintre un descriptivist şi un non-descriptivist este următoarea: descriptivistul consideră că dacă s-au schimbat condiţiile de adevăr ale unui enunţ moral, atunci e necesar ca înţelesul lui să se schimbe în întregime; dar un non-descriptivist susţine că lucrurile nu stau aşa. El consideră că e posibil ca un enunţ moral să-şi păstreze acelaşi înţeles evaluativ în timp ce-şi schimbă înţelesul descriptiv şi condiţiile de adevăr şi semantica sa. Aceasta se întâmplă deoarece există un input suplimentar care intră în producerea unui enunţ moral care nu este prezent în producerea unui enunţ pur descriptiv obişnuit.

Un exemplu va face lucrurile mai clare. Să presupunem că am spus despre o femeie că este o persoană bună, făcând astfel un enunţ moral despre ea. Am făcut acest enunţ pentru că persoana are anumite calităţi descriptive; ele au fost, pentru mine, condiţiile de adevăr ale enunţului pe care l-am făcut. Altfel spus, dacă persoana nu ar fi avut aceste calităţi eu nu aş fi făcut enunţul, iar dacă le-a avut, atunci standardele mele morale existente mi-au cerut să îl fac. Deci, conform standardelor mele existente, a avea acele trăsături a constituit atât o condiţie necesară cât şi una suficientă pentru a face enunţul. Trăsăturile pot fi în parte pozitive şi în parte negative: ele ar putea include, de exemplu, faptul că ea este amabilă şi generoasă şi că nu trişează la jocul de cărţi. Nu aş numi-o o persoană bună dacă ar trişa şi nici dacă nu ar fi amabilă şi generoasă. Desigur, trebuie să adăugăm la aceste calităţi pe toate celelalte, pozitive şi negative, pe care ea e necesar să le posede sau să-i lipsească, şi ele pot include disjuncţii de calităţi alternative.

Dar să presupunem acum că standardele mele se schimbă. Poate că am devenit mai hârşit prin viaţă şi cred acum că este corect să trişezi la cărţi şi că amabilitatea şi generozitatea sunt semnul naivităţii. Voi spune acum că ea nu este o persoană bună exact pe baza aceloraşi proprietăţi care m-au determinat înainte să o numesc o persoană bună. Atunci, folosesc eu oare în continuare sintagma „om bun” cu acelaşi înţeles ca înainte, sau nu? Aş spune că într-un sens da, dar în altul nu. O folosesc în continuare cu acelaşi înţeles evaluativ: a numi pe cineva persoană bună înseamnă a o lăuda în continuare. Rezultă atunci că eu mi-am schimbat părerea. Ceea ce spun acum contrazice ceea ce am spus înainte. Prin urmare este imposibil pentru cineva să fie de acord, în mod consistent, şi cu ceea ce spun acum şi cu ceea ce am spus înainte. A spune că amândouă afirmaţiile sunt corecte înseamnă a comite o eroare logică. Aceasta nu ar fi aşa dacă înţelesul cuvintelor mele s-ar fi schimbat complet; pentru că în acest caz ceea ce spun acum nu ar fi negaţia a ceea ce am spus atunci. Dar eu folosesc acum cuvintele cu un înţeles descriptiv diferit – adică conform unor standarde diferite sau unor condiţii de adevăr diferite. Exemplele de acest fel arată destul de limpede că există aceste două elemente în înţelesurile expresiilor evaluative precum „bun”. Doar filosofii care obişnuiesc să-şi tragă spuza pe turta lor neagă acest lucru.

Se va observa că atunci când am dat înţelesul descriptiv sau condiţiile de adevăr ale expresiei „persoană bună” din exemplul meu am folosit cuvintele „amabil”, „generos” şi „a trişa”. În cazul în care cineva ar vrea să obiecteze că şi aceste expresii sunt evaluative, astfel că enunţarea condiţiilor de adevăr nu ar fi ea însăşi în întregime descriptivă, e necesar să spun că şi aceste cuvinte, care aparţin unei clase de „cuvinte evaluative secundare”, cum le voi numi eu, şi pe care alţii le-au numit „concepte etice bogate (thick)”, pot fi tratate într-un mod similar lui „bun”, cu excepţia faptului că înţelesul lor evaluativ e secundar în raport cu cel descriptiv; dar vom vorbi despre aceasta mai târziu (3.8, H 1996d).

3.5. Lucrul important pe care vreau să-l subliniez acum este că deşi enunţurile evaluative (incluzându-le pe cele morale) au într-adevăr condiţii de adevăr, acestea se pot schimba fără să se schimbe şi întregul înţeles al propoziţiilor care le exprimă (H 1993g, 1996e). Acest lucru are consecinţe cruciale pentru teoria etică. Dacă schimbăm condiţiile de adevăr ale unui enunţ moral, atunci îi schimbăm înţelesul lui descriptiv. Dar dacă înţelesul evaluativ rămâne acelaşi, atunci noi am modificat, făcând această schimbare, standardele noastre morale. Noi apelăm acum la alte temeiuri pentru a numi, de pildă, un act greşit, dar îl numim greşit în acelaşi sens, evaluativ vorbind. Căci noi îl condamnăm în continuare atunci când îl numim greşit.

Aceasta înseamnă că o enunţare a condiţiilor de adevăr ale enunţurilor morale care ar putea semnala o modificare a standardelor morale nu este ea însăşi neutră din punct de vedere moral. Prin urmare, nu se pune problema că există o primă etapă în construirea unei teorii etice în care dăm o formulare generală neutră din punct de vedere moral a condiţiilor de adevăr ale enunţurilor morale, şi apoi o a doua etapă în care să folosim această formulare generală pentru a determina care enunţuri morale în particular sunt adevărate. În formularea generală noi vom fi lăsat deja să se strecoare unele susţineri morale de substanţă – ceea ce facem întotdeauna atunci când dăm condiţiile de adevăr ale enunţurilor morale. Mai simplu vorbind, nu ne e de nici un folos să considerăm că standardele pe baza cărora noi stabilim adevărul enunţurilor morale sunt neutre din punct de vedere moral. Ele sunt chiar acele standarde pe baza cărora facem enunţurile morale însele şi astfel ele încorporează o poziţie morală de substanţă. În exemplul nostru, faci o afirmaţie morală de substanţă dacă spui că a trişa la cărţi nu face ca o persoană să fie o persoană rea.

Am spus mai devreme că un descriptivist este cineva care consideră că, dacă nu ţinem seama de trăsăturile lor sintactice (care pot determina, între altele, forţa lor ilocuţionară), singurul determinant adiţional al înţelesului pentru enunţurile morale sunt condiţiile lor de adevăr. Acesta este lucrul pe care îl neagă non-descriptivistul. El consideră, dimpotrivă, că există un alt element în înţelesul acestor enunţuri, cel evaluativ sau prescriptiv, care poate rămâne acelaşi chiar dacă se schimbă condiţiile de adevăr şi care face ca el să rămână acelaşi enunţ, în sensul că el face în continuare aceeaşi evaluare a aceluiaşi act, persoană, etc., deşi condiţiile lui de adevăr s-au schimbat. Acesta este un lucru care nu s-ar putea petrece niciodată în cazul enunţurilor factuale sau descriptive obişnuite. În cazul acestora, dacă condiţiile de adevăr se schimbă, avem de-a face cu un enunţ complet diferit. În cazul enunţurilor morale, dimpotrivă, „Ea este o persoană bună” poate fi afirmat de un vorbitor, dar negat de un altul, pentru că ei folosesc standarde diferite şi condiţii de adevăr diferite, dar cu toate acestea el rămâne acelaşi enunţ în ceea ce priveşte înţelesul lui evaluativ. Acest fapt are, de asemenea, consecinţe importante aşa cum vom vedea când voi ajunge să vorbesc despre subiectivism (5.5); el înseamnă că aceşti doi vorbitori se contrazic realmente unul pe celălalt, ceea ce nu ar fi cazul într-o teorie subiectivistă care susţine că ei fac doar enunţuri despre propriile lor atitudini de aprobare sau dezaprobare, după cum nu ar fi cazul nici într-o teorie naturalistă obiectivistă care susţine că standarde morale diferite antrenează înţelesuri diferite ale cuvintelor morale (4.3).

Din aceste explicaţii (care mă tem că au fost complicate şi greu de urmărit – de aceea foarte puţini oameni le înţeleg) se vede limpede că principala mea diviziune între teorii etice descriptiviste şi non-descriptiviste este una exhaustivă. Primul tip de teorie, după cum tocmai am precizat, susţine ceea ce al doilea tip neagă, şi anume că, dacă nu ţinem seama de caracteristicile lor sintactice, singurul determinant adiţional al înţelesului pentru enunţurile morale sunt condiţiile lor de adevăr. Sper că diferenţiind genurile într-o asemenea manieră dihotomică am reuşit să arăt că nu poate exista nici o teorie care să nu cadă sub nici unul dintre cele două genuri. Aşadar, dacă voi putea arăta, aşa cum sper, că descriptivismul, în toate formele lui, este inadecvat, voi fi arătat prin aceasta că trebuie să devenim un anume gen de non-descriptivişti. După ce voi respinge un gen de non-descriptivism care nu poate fi susţinut, voi lua apărarea unuia pe care-l consider mai justificabil; dar voi lăsa deschisă posibilitatea de a mai exista şi alte genuri care pot fi justificate la rândul lor.