Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

37. Este vorba, desigur, despre platonicieni. Mai întîi Aristotela argumentat împotriva sofiştilor care dizolvă esenţa în contextuali-tate, acum argumentează împotriva platomcienilor, care separă esenţa de lucruri. Va reveni apoi la sofişti. Deocamdată, Aristotel argumen­tează că la universale, chiar dacă au Fiinţă, aceasta nu poate fi distinc­tă de esenţa lor.

38. Fiinţele vor fi incognoscibile, deoarece vor fi separate de esenţe, iar esenţele universale (Formele platoniciene) vor fi lipsite de reali­tate efectivă.

39. Iată o concepţie pe care modernii au respins-o cu tărie: pen ei ştiinţa nu ar mai avea sensul de a cunoaşte ce sînt lucrurile, a esenţele lor. |or

40. S-ar părea că aici Aristotel face trecerea de la ipoteza OI .^ platoniciene (Fiinţe generice) la lucrurile individuale, care,

nu pot fi socotite separate de esenţa lor. . corlnelor-

41. Aristotel acceptă un moment ca ipoteză de lucru teo -C0ffs-

42. Or, dacă Formele sînt predicatul unui subiect, ele nu , ....... ___ . r , zVunoAiCj'" „,

pund definiţiei Fiinţei: s-a spus, într-adevăr, că ea nu p , ^,p.2)-catul nici unui subiect şi că e subiectul restului predica

Or, Formele sînt predicate universale. . jpi;;t în i*!

* - - i ' mult chi*r rwiifl

43. AETJKOC, poate însemna m greaca (maiIUUL^ A'ecU^-

mâna) deopotrivă „un om alb" (substantiv) şi „alb ( distincţia necesară făcută de Aristotel.

CARTEA ZETA (VII)

265

___ aju[u; este distinctă de „cal", s-ar putea da un

44. D»ca esenţaj esenţe, de exemplu, „can". Or, dacă esenţa „calu-me spic'^ â,feSte' va fi esenţa „canului" ? S-ar părea că va apărea "„i" este „«n ' "^ un nou nume, „cam" şi aşa mai departe. Absur-0 nouă esenţa P" rece fiecare nume (substantiv) corespunde unei ditatea apare e° ^ a_j aplica unei esenţe separate de Fiinţă este Fiinţe şi. P"" v^ ca Fiinţa şi esenţa trebuie să coincidă. imp°sl^'rV_"" f

45.

esenţei va fi totodată şi o definiţie a lucrului, de una, atunci e . jyă este intrmsecă şi nu contextuală.

vreme ce unitatea i^p

46 Vezi nota 37. . .

47 Este vorba, de fapt, despre formele imanente lucrurilor indivi­duale, sau despre configuraţii.

48 Aristotel argumentase împotriva platoniciemlor, care susţineau că Formele sînt distincte de esenţele lor. Vezi ideea Binelui la Platon, Republica. Acum el spune că argumentele respective sînt valabile şi împotriva sofiştilor, şi deci că nu există distincţie între individualul concret (mai probabil, configuraţia acestuia decît compusul) şi esenţa acestuia, altfel zis că „Socrate" şi „ceea ce este în sine Socrate" sînt unul şi acelaşi lucru.

49. Materia este lucrul aflat în virtualitate ; vezi Cartea Eta, cap. 6.

50. Fiinţa primă este forma sau actualizarea lucrului, în timp ce Fiinţa secundă este^compusul dintre formă şi materie (sau materia actualizată parţial), în Categorii, lucrare mult mai timpurie a lui Aris-tototel, iqxotri oixria este esenţa individuală a lucrului, în timp ce «vrepa oikria este specia.

dau ' P'anUl Une' CaSC MU concePtul sănătăţii din mintea medicului respectiv' sănătăţ" materiale. Cum va arăta Aristotel,

deoarece ' "^ ^^ numai ^esPre aşa-zisa materie sensibilă, trn"58 ?' Sânătatea din minte posedă totuşi o materie inteli-, mten' e'e nu ar putea fi cunoscute prin intermediul unei

en ^ ferenţă'

°rma ar h produsă, creată, şi ea ar rezulta dintr-un sub-;!™p rangul doi'iar Procesul s-ar continua la infinit. , orrnele platoniciene nu sînt ceva determinat, ci (dacă nu sînt înţelese ca paradigme). Dar chiar -.„.i •. lnainte despre „casa fără materie", cea aflată

"' nu Casa în c, '' °r',aceasta este ceva determinat — o anume ca-in general.

266

METAFIZICA

Mulţi au considerat că Aristotel se contrazice S" că Aristotel va distinge mai tîrziu între „materia sensib'1-"6^111 "lr inteligibilă", astfel încît „casa fără materie" va fi, în re l' ^ "materij

e

materie sensibilă. Trebuie spus, totuşi, că discursul o ie'Casa^â cursul epistemologic nu coincid în lumea senzorială — P' '°^C §' ^'s~ identică în ambele discursuri. 'anueste

54. Dacă Formele nu se unesc cu materia pentru a cr individuale, ele nu sînt de folos pentru explicarea lum" "n'elc

55. Totuşi, în Timaios, Platon imaginase un Demiurg ,Z°na'e-lumea privind la modelele exemplare ale Formelor. C °rea

56. într- adevăr, în sens strict, forma nu este divizibilă' dar "

ral, în lumea sublunară, formele nu sînt pure, va arăta ma d Aristotel, ci unite cu materie, fie şi numai inteligibilă, ceea ce s H servă în definiţii. Din acest ultim punct de vedere, forma este div' ' bilă. Este o problemă disputată de a şti dacă Aristotel vede în exclusi­vitate materia ca principiu al individuaţiei, sau dacă el nu atribuie si formei capacitatea de a defini indivizi, asta cu atît mai mult cu cît sufle­tul este forma trupului. V. Jenmfer E. Whiting „Form and Indivi-duation în Anstotle", în voi. Anstotle, substance, form and mttter, ed. de Terrence Irwin, New York and London, 1995.

57. Silogismele se bazează pe existenţa unei esenţe (Fiinţe) din care se deduc proprietăţi particulare. La fel, reproducerea în natură, dar şi prin intermediul artelor, sugerează conservarea şi existenţa formei, sau a Fiinţei, adică a unui sîmbure esenţial care face ca ceva să fie ceea ce este şi nu altceva.

58. După medicina şi biologia greacă, sperma bărbatului purta forma, esenţa embrionului, în timp ce femeia oferea doar materia, cit şi matricea dezvoltării formei. O teorie, fireşte, sexistă, cum am spune azi; problema era că Aristotel intuia faptul că există ceva asema"aj tor codului genetic, care determină ca animalele şi plantele sa

ce sînt de la generaţie la generaţie. Krubn-

59. Proprietăţile lucrurilor, proprietăţi, aşadar, care intra su ^ caţia categoriilor, nu sînt create sau produse; nu se cree ._ ci un fier cald, nici asprul, ci o suprafaţă aspră. Ca şi run, . ţ£ tăţile sînt forme care se unesc cu materia, doar că unire esenţială sau intrinsecă, ci contextuală . u , ,

60. Dacă opiauoc; înseamnă întotdeauna „definiţie , însemna atît definiţie, cît şi enunţ, noţiune, discurs e • je > mi se pare a fi apropiat de cel de definiţie, căci pr°

^

CARTEA ZETA (VII)

267

. jg iucrurile aparţin sau nu esenţei sale, sau Fiinţei, . „._ -r dacă ele sînt cuprinse în definiţia sa.

5-eefce se Poate V^ntre materie sensibila şi materie inteligibilă va fi ^ 61- Dis-'acţia. Aristotel se depărtează de conceptul naturalist reluata, pe maf j^fică tot mai mult materia cu Fiinţa în virtualitate, de materie şi 'de ^er'lte[e părţi ale corpului nu pot fi definite fără 62. Deoarece ^ ^ deoarece această funcţie este legată de funcţi-indicare | nCţ-maiuiui, iar acestea la rîndul lor sînt indisociabile de ile vitale ale an > considerate posterioare formei (sufletu-

SuflCt'PătitieT

lui) şi d*'"s"|"nea era controversată în Antichitate: unde se află se-

diuUufletului: în inimă sau în creier?

64 Dacă pentru Platon, omul generic este Forma pura, autonoma, ntru Aristotel şi omul generic este compus din materie şi formă, aşi omul individual, doar că luate sub aspect generic. Acest lucru are sens, deoarece forma este la el actualizarea unei stări virtuale, care este materia, iar genul este virtualitate actualizată prin diferenţa specifi­ca. Nu există animal ca atare, ci doar animal determinat: om, cal, vulpe. V. Cartea Eta.

65. Există aici o dificultate: cercurile inteligibile par a fi cercurile concrete pe care le concep matematicienii, iar materia inteligibilă pare a consta în datele prin care cercul în general se concretizează. Dar în Cartea Eta Aristotel va susţine că toate noţiunile compuse, adică reduc­tibile la o definiţie, presupun o distincţie între formă şi materie sau între actualizare şi virtualitate. Deci chiar cercul în sine, general, conţine materie inteligibilă (noţiunea de curbă închisă, de exemplu). Forma cercului nu este pură, altfel zis. Avem deci trei niveluri:

) Forma cercului, formă impură, alcătuită din entelechie şi virtua-

şi manifestată în definiţia cercului.

met • | Concret matematic: forma unită cu anumite condiţii geo-

3)"earceui ului'(O Parte a Panului devine cerc.)

66- Dac- matena^: un material (bronz) devine un anumit cerc.

"Or materi *"'? este mtregul compus, evident că el va fi poste-

CUm s-a arătat j0™61' 'nsa anterior anumitor părţi organice,

CcPut «parat d eX6mplu' degetului, căci degetul nu poate fi con-

senunticâ a concC°rPl?1 tOlUŞi Viu' Analiza este un model de analiză <:-> _ ceptelor cu sensuri multiple, de tip întreg, sau parte.

'iţagoricieni, care încercau să reducă proprie-r,^-. aritrnetice: ej ecnivalau punctul cu

67-

- Este vorba d 8eornetrica i

Uîiar d

reapta cu

268

METAFIZICA

68. Dacă orice linie este reductibilă la Dualit;

ate> atunci i

ile şi corpurile (alcătuite din linii) vor participa la D i•'tOaie''ni-

r-'f^rm-i Ţii i ^ \ it^ti i • in r- f\n c f*r i n t ^\ tr\--\t-£> Iii,-.»... '1 **»•€. ţ-»,_ i

Forma Dualităţii; în consecinţă, toate lucrurile

vor avea i

«.sau U

participe la o singură Forrnă. Celelalte Forme îşi vor ' A n'a s, iar lumea se va reduce la Unul lui Parmenide. e ncţia,

69. Socrate cel Tînăr era un discipol al lui Socrate amint'

în Theaitctos, 147d, Sofistul 218b, Politicul 257C. ' " Plat°n

70. Acest pasaj esenţial, unde Aristotel sugerează, pe d

că scopul cercetării sale este filozofia primă, sau teologia a f ° Pane' adăugat de Jaeger, pentru care Metafizica nu reprezintă o u°^ V. Reale, note, p. 377. E adevărat că ultimele cuvinte: „şi chiar m ' ?« creează posibilitatea confuziei: dacă e acceptabil că filozoful •' trebuie să aibă în vedere şi definiţiile, adică formele cu materie i l" gibilă, ce înseamnă, pentru el „mai departe" ? Nu intră el în dome niul „filozofiei prime" ?

71. Să se remarce faptul că Aristotel mereu spune că ceva este con­ceput „ca materie", şi nu că este materie. Aceasta arată că a concepe ceva ca materie sau ca formă este, pînă la un punct, o chestiune de perspectivă: cercul este formă în raport cu bronzul în care este tur­nat, dar e un compus (o Fiinţă secundă), dacă e conceput ca unirea, printr-o definiţie, a unui subiect (curba închisă) cu un predicat (de un anumit tip). Animalul (conceput ca un suflet) este formă în raport cu corpul, dar, în cadrul definiţiei omului ca „animal biped", este materie — genul pe care se articulează diferenţa. V. Cartea Eta.

72. V. Anal. post. II, 6.

73 . Din nou polemica antiplatonică: platonicienii separă Formele între ele şi astfel nu mai este clar cum se combină ele pentru a alcă­tui Formele compuse (ce sînt totuşi o unitate). A invoca noţiun ^ de participare presupune ca genul „animal" — conceput ca o ^ determinată — să participe simultan la diferenţe contrarii, ţ6^^ absurd: el ar fi şi biped, şi patruped, şi fără picioare etc. In "'" conceptul de participare, arăta Aristotel, este „metaforic Alpha mare) şi nu rezolvă problema. .p

74. Ceea ce este pe plan logic genul şi diferenţa (SPLC„ e folosit pe plan ontologic, materia şi forma. De altminteri, „el de Aristotel atît cu sensul de formă, cît şi cu cel de spe , ^u ta în urma diferenţierii. Cît despre definiţie, aceasta, rezu ^ r;, dintre gen şi diferenţă, este echivalenta cu întregul co P^ important de aceea pentru Aristotel să demonstrez

CARTEA ZETA (VII)

269

i, dintre care genul este echivalent materiei

7 fini decît cu ap1 j^g^ţa _ echivalentă formei, esenţei sau actua-Ju virtual"*11' iar '

lizăni- olemica este îndreptată împotriva platomciemlor.

75 Evident, p neces;tatea ca Fiinţa să fie ceva determinat o Arist°te' ™ ajat„tificată cu universalele. Totuşi, din punct de vedere opreşte sa fie i en^^ ^_ forma) trebuie să păstreze o dimensiune epistemologic.

universala. jjf;cil şi tradus cu diferenţe de interpreţi cred că vrea

76 Armatoarele : presupunem că universalul nu este Fiinţa (esenţa) ; săsPuna"[aţ:jatot:Uşi în esenţă, căpătînd astfel proprietăţile acesteia? se poate ^ ^ aceasta nu schimbă lucrurile, în sensul că univer-^lul'nudobîndeşte prin includere vreo însuşire de esenţă, într-ade-vir" definiţia este a omului şi nu a animalului conţinut în conceptul de om. Definiţia se referă la Fiinţă (esenţă) ca la un tot, dar nu la părţile ei Se vede de aici, pe de altă parte, modul relativ în care Aristotel concepe universalul: „om" este particular în raport cu „animal", dar şi „animal" este particular în raport cu „fiinţa vie". Pe de altă parte, dacă animal este genul, iar genul este luat ca materie, el nu poate fi, ca atare, definit, deci el nu este Fantă.

11. Noţiuni generale, precum albul, marele, frumosul, dar chiar circularul, din care Platon făcea Forme, sînt proprietăţi, calităţi. De aceea, ele nu ar putea fi elemente cauzatoare şi principii ale Fiinţelor, dacă întotdeauna proprietatea este precedată de lucrul a cărui proprie­tate ea este.

o. Aristotel pare că împinge prea departe critica sa a platonis­mului: elînsuşi vorbeşte adesea de „om" sau de „animal" ca despre Fiinţe,

es?e al V°rba deSpre n°ţiUni 8enerale' Probabil ca ldeea lui Aristotel oau KiâCeS|tC- n°:luni nu au ° existenţă materială autonomă, aşa cum '°gic (Fi' 6 e mdmduale- Există însă o contradicţie între planul onto-Planul en^ "'l lndividualul> fllndcă individualul este autonom) şi forma estegi 0gIC (F"nţa "te f°rma< adlcă §eneralu1)' deoarece CUmv» tragi'11-511" C0gnoscibilă- Această contradicţie este inevitabilă, lumea forLf ?'rnU P°ate fi dePa?ita decît în sfera supralunară si în m

mruA -

umtă cu dvSt°tel §enul este, cum s-a văzut, materie, adică virtu-' ermţa care este formă. (Sau, mai bine, diferenţa actua-nu e'te Fiinflenului-) Aşadar' «animal" luat ca gen al „omu-decît la modul virtual.

270

METAFIZICA

80. V. Cartea Eta, cap. 6. Există, într-adevăr, Fiim al cuvîntului (cele divine, sau noţiunile prime) care fiind simple în mod esenţial. Alte Fiinţe însă se pot d f* ele reprezintă o actualizare parţială, adică o unire d

E T-1- - r-

xigenţa ca rnnţa sa ţie non-compusă, treb ' -sensul că Fiinţa să nu fie compusă din alte Fiinţe '

altă parte, forma ca actualizare a materiei trebuie conceput ţiere aplicată unui anumit substrat, şi nu ca o calitate a K ° tei)-şabilă de substrat. ' «stractâ, deta.

81. Aşa cum s-a mai arătat: dacă Formele sînt separate si

e greu de înţeles cum se pot combina ele pentru a crea F n°mC' derivate. La Aristotel asocierea conceptelor este posibilă î ' în care ele sînt virtuahzare şi actualizare. ri

82. Aristotel sugerează soluţia: subiectul nu trebuie să fie bine d terminat (toSe ti), ci trebuie să fie în virtualitate (materie). Viruu litatea poate accepta atribute contrare simultan.

83. Nu infinite, cum traduc mulţi, ci indefinite. Dacă „animalul" este diferit în subiectele în care el se află, şi dacă speciile de animale sînt asociate intrinsec şi nu contextual genului lor, înseamnă că nu se pot defini aceste specii. Cum s-a văzut din Cartea Gamma, uncuvîm, pentru a putea fi definit, trebuie să aibă fie un singur sens, fie un număr finit şi determinabil de sensuri. Dar dacă „animalul" este diferitînsu-biectele în care el se află, el are indefinit de multe sensuri.

84. Existenţa unei forme poate fi ded-usă din principii generale; existenţa unui individ — nu. El are o existenţă contextuală şi nu nece­sară, şi de aceea el nu poate fi definit şi demonstrat, decît în măsuri în care este formă, adică în mod parţial, imperfect.

85. Necesitatea comunicării face ca oamenii să folosească CUMB j-comune; dar oamenii nu au de-a face cu acelaşi lucru, ci, ce ^ cu aceeaşi specie de lucruri. Deci ei vor folosi acelaşi cuvînt cu re

ţa la o clasă de lucruri.

86. Formele platoniciene sînt condamnate la izolare, o ,

• i rrcâ COI*^ i

astfel, nu se mai poate înţelege cum ele comunică pentru a ^. tele derivate. Dacă diferenţa este izolată de gen, ea nu p formarea speciilor. . . j raţiun'

87. Părţile animalelor, o dată desprinse, mor şi iŞ1 P' jufort^ de a fi. Aristotel le consideră virtualităţi, adică materie, ce numai împreună cu întregul corp şi cu sufletul. r-.^tt.^r

88 . Nici Unu, nici existenţa (ceea-ce-este) nu pot cum nu pot fi nici genuri supreme, deoarece lum

ZETA (VII)

271

jistinct. (Unul şi existenţa nu pot fi genuri, deoa-f oredicat al diferenţelor sale, or, unul şi existenţa i inclusiv despre diferenţe. V. Cartea

if^p'*' - ......

geta.) . -ta că a cerceta raţiunea lucrurilor nu înseamnă a

89. Anstote ar^ ^ ^ deoarece o astfel de proprietate este uni-spunecâele sint ^ ^^ ^ nQ- numim „principiul identităţii". O versalâ şise re^ înseamnă a arăta de ce un anume predicat aparţine cercetare cu se unui anume^ ^ ^. ^ ^..^ |ucruiui5 pentru a fi obiect al cer-

9° trebuie să fie compusă; or, cum ea nu poate fi compusă din cetăni tr ,. mj,ele în actualizare, căci actualizarea înseamnă jj-ţnâ riinţ^ ^tni**1-*- - i • r -

j • fv senarare) trebuie să fie compusa din torma şi materie, sau, distincţiei^cp ' . i• - • T~\ 'c i

Iti'el spus, din actualizarea unei virtualităţi. Ueci lormele pure, sim­ple, nu pot fi obiect al ştiinţei, iar teologia poate cel mult intui obiectul sau, dar nu-1 poate cunoaşte.

91. Răspunsul pare banal şi tautologic. Dar ideea că suma elemen­telor nu e echivalentă cu compusul, şi că la acesta se mai adaugă ceea ce noi numim structură, sistem etc. este fundamentală.

92. Este vorba despre intuiţia intelectuală, numită voriaiţ.

93. Natura este văzută aici ca principala cauză formatoare şi diferen-ţiatoare — aşadar posibil de a fi asimilată cu o Fiinţă.

CARTEA ETA (VIII)

Reluarea discuţiei despre Fiinţă. Sensul în care materia co forma se pot numi Fiinţă. Autonomia sub raport conceptual ' ^ '

" ' ~\ f ' TT • - « . i r * jl ^tQrifi

mia in sens propriu. Materia este rnnţa in virtualitate. Fiinţa" lizare şi diferenţierea în cadrul genului. Exemple. Legătura dintre ictuîr' zare, formă şi esenţă. Cea mai bună definiţie are în vedere unirea d materie şi formă. Fiinţa este ori eternă, ori, dacă e pieritoare nu an printr-un proces de generare treptat, ci este, ori nu este. Doar Fiinţa com­pusă poate fi definită. Analogia dintre numere şi Fiinţe. Problema materie-prime şi a materiei specifice. Metodologic, trebuie indicată materia speci­fică sau proprie şi nu materia primă, comună tuturor lucrurilor. Cum există contrariile în virtualitate.

Chestiunea unităţii Fiinţei compuse sau a definiţiei corespunzătoare. Platonismul nu rezolvă această problemă. Faptul că materia este virtu­alitate, iar forma actualizare explică unitatea lor; e vorba despre acelaşi lucru văzut sub două aspecte, sau aflat într-un proces de transformate. Materia definiţiei este genul, iar diferenţa este actualizarea (forma). Fiinţele simple sînt o unitate nemijlocită.

Capitolul l

• concluzionat în baza celor de mai înainte şi, rezumînd I042a t'alul trebuie ajuns la capăt.

S-a spus că sînt căutate raţiunile de a fi, principiile şi elementele Fiinţelor. Dar/existenţa/ unora dintre Fiinţe este acceptată de toţi, în timp ce, în legătură cu altele, unii s-au exprimat favorabil în mod Lcial. Sînt acceptate Fiinţele naturale, precum focul, pămîntul, apa şi aerul şi alte corpuri simple, apoi plantele şi părţile lor, anima­lele şi părţile animalelor, şi, în final, cerul şi părţile cerului.

în mod special, unii /filozofi/ susţin că /sînt Fiinţe/ şi Formele ^entităţile matematice. Iar dacă se porneşte de la raţionamente, se întîmplă să existe alte Fiinţe: esenţa şi substratul. Pe de altă parte, genul /pare a fi Fiinţa/ mai degrabă decît speciile, iar universalul — mai degrabă decît individualele, însă la universal şi la gen se aso­ciază şi Formele (ele par a fi Fiinţe conform cu acelaşi raţionament).

Deoarece ceea-ce-e-în-sinc lucrul (esenţa) este Fiinţa /sa/, iar

ehmţia este enunţul esenţei, s-a studiat în detaliu definiţia şi ceea

ţ-eesteintrinsec. Dar, fiindcă definiţia este un enunţ, iar enunţul

pin' l *£•' °S* necesar sa se analizeze şi părţile, anume, care sînt

Apoi*/s "n-ei Ş'CarC nU sînt' şi dacă e^e sînt ?i Par^ a'e definiţiei.

Dar - i . ca mcl universalul, nici genul nu sînt Fiinţa.

cercetat m .^atura cu Formele şi cu entităţile matematice trebuie wl mai depa

turide

parte: caci unii filozofi susţin că acestea există ală-

sârev -

Acestea sînt l aCUm Fiinţele asupra cărora există acord.1 miterie- Iar sub" C Se,nzoriale- Fiinţele senzoriale au însă, toate, * *** FUnţa

c a; într"un sens' /ioacă acest rol/

•e, dareste ™Me*le ceea ce nu este ceva determinat m actu-eva determinat în virtualitate), în alt sens, /sînt

276

METAFIZICA

r"

Fiinţa/ forma sau configuraţia, care, fiind un indivvT~T~~~ este autonomă sub raport conceptual ^ovco în al treilea rînd, /este Fiinţă/ ceea ce provine di T°v ^0^ /materia şi forma/ — care, singură, are parte de gene ^^ ^°u* --re, si care are o autonomie în sens propriu <âjiX6r 2? ^i-

lar dintre Fiinţele concepute raţional, unele sînt sens propriu, altele nu sînt.3 °norriein

Că materia este Fiinţă e limpede: căci în toate tr f contrarii există ceva care este substratul transformările T"1"^1 piu, în cazul transformărilor locale, /ceva/ este acum aic'' ^^ în altă parte; în cazul transformărilor de dimensiune c "^ un moment dat o anume mărime, apoi este mai mic sau m ' 1042b în cazul alterărilor, ceva este acum sănătos, apoi devine boln \' fel şi în ceea ce priveşte Fiinţa, ceva se află în proces de aparii' apoi în proces de nimicire, iar substratul care se manifestă la uiî moment dat ca ceva determinat, se manifestă mai tîrziu ca un sub­strat asociat privaţiunii. Iar celelalte transformări urmează aces­tei ultime transformări /a Fiinţei/, dar ea însăşi nu urmează uneia sau la două dintre celelalte transformări. Căci nu este necesar, daca vreun lucru are o materie locală, ca el să aibă şi o materie genera-bilă şi perisabilă.4

Dar care este diferenţa dintre generarea absolută şi cea care nu este absolută s-a arătat în Fizica.

Capitolul 2

Deoarece Fiinţa considerată ca substrat şi materie este aa^ tată de toată lumea, iar aceasta /materia/ se afla în virtua Jta^ mîne să spunem care este Fiinţa lucrurilor senzoriale luata lizare. . -elf

Democrit parc să considere existenţa a trei diferen > . meritelor/: substratul este corpul, adică materia, unu Ş^ sine, dar el se diferenţiază fie după „proporţie",Bădica ţ% ^. „direcţie", adică poziţie, fie după „atingere", ^^^

Dar se parc că există mai multe diferenţieri: de p cruri sînt obţinute prin compoziţia materiei, pre1-

CARTEA ETA (VIII)

277

- precum mănunchiul, altele printr-o lipire, "° 'ef ^iTprintr-o îmbinare, precum o ladă, altele prin cartea, A[K^ din acestea; alte lucruri /se obţin/ prin po-

' i mai multe °Per '. nrecum pravul, respectiv arhitrava, (căci ifl*^ jjfprentiata, piv , , i ~ i \ A i i ziţionarea d" ^^ cumva prin locul unde sînt plasate). Altele se

acestea se de»se nt precum cina şi prînzul, altele prin loca-deosebesc Prm „ riie- Altele se deosebesc prin afectările pro-lizare, precum ^.^ precum prin tărie sau moliciune, prin densi-juseasuprasim^ > uscâciune sau umiditate; unele lucruri /se w" sa" "Jf rin unele dintre acestea, altele însă prin toate, şi, în d Unele lucruri se /diferenţiază/ prin adaos, altele prin lipsă. genra,iri este clar că si ce-este-k se spune în tot atîtea

1)6 ald t3*-\- ^ > ^ A r ; j

, ri. cutare lucru este prag, fiindcă este aşezat m acest ţel deter-minaT'iar faptul de a fi /prag/ semnifică a fi aşezat z>j acesî/e/. Iar a fi gheaţă înseamnă a fi condensat în acest f el. Pentru unele lucruri faptul de A fi este determinat de toate aceste diferenţieri, prin aceea că unele /părţi/ sînt unite, altele sînt amestecate, altele sînt legate, altele sînt condensate, altele s-au folosit de alte diferenţieri, precum mina sau piciorul.