Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
este A ' r ce ma i aceasta /nu , acum se pare că wsemna, prin urmare, ca nu se poate defini Hn jet va exista definiţie, într-un alt fel nu va : acestea vor fi clarificate mai departe.80 254 METAFIZICA Capitolul 14 Este limpede consecinţa acestor consideraţii pentru ' ţin că Formele sînt Fiinţe şi că ele sînt autonome f"' Su$' acelaşi timp, alcătuiesc specia din gen şi din dif'eren îmr-adevăr, dacă există Formele, şi dacă „animalul" ''Care. se afla i- în acelaşi timp, alcătuiesc specia din gen şi din diferente «i „om" şi în „cal", fie el este unul şi acelaşi ca număr, fie rit. Din perspectiva noţiunii Insă, dacă „Animalul" este unul şi acelaşi atît în „Cal", cît şi in „Om", precum eşti tu /acelaşi/ cu tine însuţi, cum va fi el unu! I039b şi acelaşi în lucruri separate ? Şi de ce acest „animal" nu va fi si sepa- sne nsuş
rat de Apoi, dacă /Animalul/ există prin participare la „Biped" şi la „Cu multe picioare", se întîmplă o imposibilitate, anume atribute contrarii vor aparţine aceluiaşi subiect care este unul singur şi bine determinat.82 Iar dacă nu este vorba despre participare, despre ce estevorb^ atunci cînd se spune că „animalul este biped sau cu picioare r , . r"*-- fAlf;' Probabil că are loc o unire, o atingere sau un amestec, acestea rămîn absurde! . , Atunci „Animalul" este diferit într-un subiect diferit. caz, ca să spunem aşa, vor fi indefinite /speciile/ a caro ^ este „Animalul"; căci „Omul" nu provine din „Animal i contextual.83 Animai/ în plus, Animalul în sine va fi o multiplicitate. Ca » ^ ^j din fiecare animal în parte este Fiinţă, (într-adevar, ^ ^ /c> în parte se concepe după Animalul în sine. Iar daca ^e(lUl se concepe după altceva/, din acel altceva va fi dedus său va fi acel altceva.) De asemenea, sînt Forme toate elementele »^. liicru (>'*'' *^S \. C*.O\~ l l J.V. 1.1^0.5 O111L J. V-*l lltV, tV-'W.tv. x,*v."-- - - omul. Aşadar, Forma unui lucru nu va fi Fiinţa lud"
CARTEA ZETA (VII) 255
' unele mai în sine, unul singur, va aparţine /For- • alele individuale. melor/ din anim ine /animalul individual/ şi cum provine el ţn plus, aince p ^ Animalu m ^crurjjor senzOriale rezultă şi acestea, dar şi Ap01' '"bs^rae decît acestea. Dacă, aşadar, este imposibil ca -le mai a s ^ ^^ evident că nu există Forme Capitolul 15 Deoarece Fiinţa este de două feluri, întregul-compus şi formă (vreau să spun că, în primul sens, Fiinţa este forma unită cu materia, în timp ce, în cel de-al doilea sens, ea este forma ca atare), toate Fiinţele care sînt concepute în primul sens au parte de pieire (si de generare); dar nu este posibil ca forma să piară (şi nici să fie generată, căci nu faptul de a fi casă apare, ci faptul de a fi o anumită casă individuală.) Lipsite de proces de devenire şi de pieire, aceste Fiinţe ori sîm, ori nu sînt. S-a arătat, într-adevăr, că nimeni nu generează sau produce asemenea Fiinţe. De aceea, nu există nici definiţie, nici demonstraţie pentru Fiinţele senzoriale şi individuale, pentru că ele au materie a cărei natură îngăduie ca ele fie să existe, fie să nu existe.84 le ce toate individualele sînt perisabile. Or, dacă demon- __ li ., * ' lucrurile necesare, dacă definiţia este cunoaştere nu este posibil ca ştiinţa să fie uneori ştiinţă, :i opinia este aşa ceva, astfel nici demonstraţia, ^arţin celor ce pot fi într-un fel sau într-altul, ice cu acestea. E limpede deci că nu poate exista demonstraţie pentru individuale. Şi lucrurile ei s-ar depărta det^ ^ daritate pentru cei dota^ cu Ştilnţa> cînd ^ 'n minte t0 S£nzaţle' 51 cmar dacă aceleaşi noţiuni sînt păs-tlici demonst'ra°i ^ ^^ /pentru asemenea lucruri/ nici definiţie, ntre cei /preocupaţi/ de definiţii ar dori dmtre lucrurile individuale, trebuie să nu nici
nict defi 1040a
256 METAFIZICA scape dm vedere că întotdeauna /definiţia/ poate fi su ' nu este posibil să dai definiţii /în acest caz/. at^' Dar nici vreo Formă nu poate fi definită, într-ad -aparţine individualelor, după cum spun /platonicieni'/ °rnia separată. Este, astfel, necesar ca definiţia să se facă cu c ' -^ ^CSte nu cel ce defineşte face cuvintele (căci un asemenea c '" r> de neînţeles); cuvintele stabilite sînt comune pentru toat" l ^ Este necesar atunci ca ele să se aplice şi altui lucru.85 me*' De exemplu, dacă cineva te-ar defini pe tine, ar spune că ' animal slab, sau alb sau altceva care se va aplica şi altui Iu i" dacă cineva ar obiecta că ar fi posibil ca, luaţi separaţi, toţi ter nii să se aplice multor lucruri, deşi luaţi laolaltă ei nu s-'ar apli-decît acelei unice fiinţe, trebuie răspuns următoarele: Mai întîi trebuie spus că definiţia se referă la doi termeni de exemplu „animalul biped" se referă la „animal" şi la „biped". Iar aceasta e neapărat să se întîmple şi în cazul lucrurilor eterne, cu condiţia ca ele să fie anterioare /compusului/ şi părţi ale sale. Dar e obligatoriu ca „Animal" şi „Biped" să fie si autonome, dacă faptul de a fi om este ceva autonom, într-adevăr, ori nici unul /„Animal" si „Biped"/ nu e autonom, ori sînt ambele: dacă nici unul, nu va exista gen separat de specii, iar dacă vor fi /autonome ambele/, va fi autonomă şi diferenţa.86 Apoi, trebuie spus că „Animal" şi „Biped" sînt anterioare/„Omului"/ în virtutea existenţei lor. Ele, într-adevăr, nu sînt suprimate /atunci cînd „omul" este suprimat/ Mai departe, /trebuie spus/ că Formele sînt alcătuite din rorrn^ (căci elementele din care /sînt alcătuiţi compuşii/ sînt "^î^ compuse/decît acei compuşi/; apoi că acele/elemente ^ este alcătuită Forma vor trebui să fie predicatele multor ^ de exemplu, „Animalul" şi „Bipedul". Iar dacă nu va ia.^ • fel vor fi cunoscute ? Va exista, în fapt, o Formă pe ca ^ „„ s-o atribui mai mult decît unui singur subiect. Utf *• pare posibil, ci la orice Formă pare să se poată Part' Aşadar, după cum s-a spus, se uită că este imposi neascâ entităţile eterne, şi mai ales pe cele care sin lor, precum sînt Soarele sau Luna. Căci se greşeşte nu ugîndu-li-se / la definiţie/ astfel de atribute care, CARTEA ZETA (VII) 257 lui sa" ar mai fi. â se ~y- va fi tot Soare, precum că se roteşte în jurul eimin»1";' o\ se ascunde noaptea. (De parcă dacă ar sta locu- . » sau c ^ nu ya ma; fi Soare; ar fi absurd dacă n-ar luC1 "° 50ar'e" semnifică o Fiinţă). Apoi /se greşeşte/ °aresupra altui obiect astfel de atribute, cum că dacă ar ec asj^ ^ecum acesta, e clar că ar fi acela Soare. Căci exista un a t ^^^ maj multOr lucruri. Dar Soarele aparţine I040b definiTorSindividuale, la fel precum Cleon sau Socrate. " ' de ce nici unul dintre filozofi nu produce o definiţie ă ar încerca ar deveni evident că e adevărat ceea Capitolul 16 ce s-a spus acum. Este, în fine, limpede şi că cele mai multe dintre presupusele Fiinţe sînt virtualităţi: părţile animalelor (căci nu există nimic separat, autonom la ele, iar cînd ar fi separate, atunci sînt toate precum materia).87 La fel stau lucrurile şi cu pămîntul, focul şi aerul, într-adevăr, nici unul dintre aceste elemente nu reprezintă o unitate, ci sînt precum o grămadă, înainte de a se prepara şi de a se face o unitate din ele. Dar cineva ar putea considera că părţile animalelor Şi cele ale sufletului ar putea exista în ambele moduri, fiind şi în n"tj4i1Zare> Ş1 m Vlrtualitate prin aceea că posedă principiile miscă-dâc C ' CCVa a^at *n art'cu^aP' ; de aceea unele animale trăiesc chiar cîn,l mt UUte' TotuŞi, toate acestea există în virtualitate, atunci unu unitatea «' prin eres l COntmuitatea exista natural, şi nu prin forţă sau Deoare^ ^n ast^ ^e fer>omen este o monstruozitate. a" SeiTUnle ^ """ SÎm ace^ea^ ca ce^e ale ^ui ceea-ce-'mâr1^111 6Ste UM sinSura' ^ lucrurile a căror Fiinţă este Ce-« mt ^ ca nurr>ăr, e evident că nici unul, nici ceea- e,Flinţa lucrurilor, după cum /ele/ nu pot fi u1' sau a principiului." ştlm care este principiul, pentru ca să ne este> Fiin -«te
nu Ce"
este ăm sp sînt i mai CUn0scut- Or' mai degrabă unul şi ceea-ucrurilor decît sînt principiul, elementul şi 258
METAFIZICA 1041a
cauza, dar acum se vede că nici acelea nu pot juca e adevărat că Fiinţa este ceea ce nu este comun. Căc' F" ^ ţine nici unui alt lucru cu excepţia ei înseşi si a Iu '?"UaPar-posedă si a cărui Fiinţă ea este. Ul care fj Apoi, unul nu ar putea fi în multe locuri în acel ' • ceea ce e comun există în multe locuri în acelaşi t' lrnP'^«r rezultă cu limpezime că nici un universal nu există alăt ^' rât de individuale. Or, filozofii care afirmă existenta F ?Uep5" pe de-o parte procedează corect acordîndu-le autonomie d ce ele sînt Fiinţe, pe de altă parte, nu procedează corect {"'"T"' ei consideră Forma Motivul/erorii/ este că ei nu pot să arate care sînt aceste Fi' nepieritoare, separate de Fiinţele particulare şi senzoriale Ei '•• fac identice ca formă cu lucrurile pieritoare — pe care le cunoaj' tem —, mă refer la „Omul în sine" si la „Calul în sine", adăueînj lucrurilor senzoriale sintagma „în sine". Insă chiar dacă nu am fi văzut stelele, ele ar fi fost în continuare, cred, Fiinţe eterne situate aparte faţă de cele pe care le-am cunoscut. Astfel încît chiar dacă acum nu putem spune care sînt aceste Fiinţe /eterne/, este probabil necesar să existe unele măcar d; acest fel. Este, prin urmare, clar că nici un universal nu este Fiinţă sica nu există Fiinţă alcătuită din alte Fiinţe /aflate în actualizare Capitolul 17 Ce trebuie spus despre Fiinţă si cum este ea, să spunem ca şi cînd am lua-o de la un nou început. Probabil că de aici \ a ^ evident si care este condiţia Fiinţei separate de Fiinţele sen ^, Deoarece Fiinţa este un principiu si o raţiune de a , .^ ^.. trebuie pornit: se cercetează din ce pricină mereu luc . nufl. în acest fel, anume de ce un anume predicat aparţine ;cijr/ subiect; într-adevăr, faptul de a cerceta de ce »ornU_jecee!% este „om muzician" înseamnă fie a căuta exact acea omul muzician /om muzician/, sau altceva, tjr, un lucru este el însuşi înseamnă a nu cerceta ^ sar ca existenta ca atare a unui lucru să fie evidenta CARTEA ZETA (VII) 259
^-— este in eclipsă -, dar faptul că un lucru este el cînd *P.un f "ngură raţiune şi o singură cauză pentru toate cele, Pne de° ce omul e om sau muzicianul e muzician. Afară e î11511*1 ' i,, de ce uni"* - --- . je exempl"' " ^ ng că }ucrul este inseparabil de. sine însuşi, j-râ nu s-a . ^ esenţa unităţii, însă această proprietate 'l)89
doar dacă este comună putea
cerceta de ce omul este un animal de un e om
sadar, limpede că nu se cercetează de ce omul • se cercetează de ce ceva aparţine altcuiva (fap-ă, trebuie să fie evident; dacă nu e aşa, atunci . De exemplu: de ce tună ? De ce se aude omot în nori ? Căci obiectul cercetării este, astfel, asocierea ™„ul predicat cu un subiect. ,.,,,, , - Si de ce aceste lucruri smt ceva anume, de pilda, /de ce/ cărămizile şi pietrele sînt o casă ? E limpede că se caută raţiunea de a fi /a casei/ [iar aceasta este esenţa, ca să vorbim în termeni logici]. în unele cazuri, această raţiune este scopul, cum probabil în cazul casei sau al patului; în timp ce în alte cazuri este vorba despre ceea ce a pus în mişcare, deoarece şi aceasta este o raţiune de a fi. Insă o asemenea raţiune se caută în cazul proceselor de generare şi de nimicire, în vreme ce cealaltă raţiune cînd este vorba despre existenţa lucrurilor. Dar ceea ce se caută scapă atenţiei mai ales în cazul acelor lucruri care nu se exprimă prin atribuirea unui termen altui termen, precum „ce este omul ?", fiindcă avem de-a face cu o expresie simplă distinge că ceva /un subiect/ este altceva /un predicat/. 1041 b '"'oteauna este necesar să cercetăm deosebind /termenii/. Iar «•* nu tăcem aşa ceva ^ C, f^,,„, Â.„Z ______ .- _______ .... ______ .... . aşa ceva, va fi totuna dacă cercetăm sau nu cercetăm.90 ce existenţa trebuie să aibă / o anume proprie-unui anume subiect/, e evident că se caută de sint o casă? ~P"T a"Mme- °e exemPlu> de ce aceste /materiale/ $'a«st luc " le aParţlne esenţa casei.91 t*te- Rezultă că Un °m SaU acest corP are o anumită proprie-Cireia /materia/ ^ ^^^ Cauza materiei (anume forma), datorită • Este 'imnedo I"6 CSVa anumei ^r aceasta este Fiinţa. nici rcuc QQ 3.1 ri ^ *' i i ' j. Cercetare /şti' -r1 m ca lucrurilor necompuse nu există mvestlga astfel A ' nici explicaţie, ci există un alt mod de IC1 de «întării 260
METAFIZICA Or, compusul arc o astfel de natură încît întregul o unitate, evident dacă nu este ca o grămadă, ci ca o 'M, me^ însă nu se reduce la litere, nici B plus A nu sînt totun * *' S^; carnea nu este totuna cu foc plus pămînt. (O dată c- >ni- descompuse, silaba sau carnea nu mai există, dar literele "^ S"l: tul şi focul continuă să existe.) Silaba este, prin urmare ^"^ minai, şi /cuprinde/ nu numai literele respective, vocala s' f" ci şi încă ceva. Iar carnea nu este numai foc şi pămînt s nS°,atU' rece, ci si încă ceva. Or, dacă acel ceva este în mod necesar {{ \ ment, fie provenit din elemente, /putem avea următoarea situ ' ^ dacă este element, ne întoarcem la raţionamentul dinainte• c ? va fi alcătuită din acel element, din foc şi din pămînt, astfel î ' se merge la infinit. Dacă acel ceva este alcătuit dintr-un element e clar că /e alcătuit/ nu dintr-unul singur, ci din mai multe elemente' sau el însuşi va fi acel element, încît, /oricum ar fi,/ iarăşi ne întoarcem la cazul dinainte atît în ceea ce priveşte carnea, cît şi silaba. Acest ceva s-ar vădi, prin urmare, că nu este un element, şi el este raţiunea pentru care cutare /materie/ este carne, iar cutare este silabă; şi la fel şi în celelalte cazuri. Acest ceva este Fiinţa fiecărui lucru. (Ea este raţiunea existenţei.) însă, pentru că unele entităţi nu sînt Fiinţe ale lucrurilor, iar cele care sînt Fiinţe sînt constituite potrivit cu natura şi în mod natural, s-ar părea că natura însăşi este Fiinţa, adică nu e element, ci principiu. Căci element este lucrul în care ceva se descompune, luat ca materie, în cazul silabei — A şi B.93 NOTE 1. De remarcat că, aici, esenţa sau Fiinţa sînt Pnvlte!n^,te,c» cu toate celelalte categorii, ce apar astfel, într-un tel, ca secundare, chiar dacă ele nu pot fi efectiv deduse din u ^ ^. 2. Spre deosebire de Platon, pentru care există „bm tos" în sine, autonome, pentru Aristotel numai r un. , exprimă ce este fiecare lucru, are autonomie şi o existe ^ 3. Aici 1 nu lZ° -mp rcline ulu în sens platonician. Totuşi, anterioritatea în orce C 3. presupune existenţa Fiinţei în absenţa atributelor CARTEA ZETA (VII) 261
^___^_—•—-------- -—""— 'bute oricare ar fi ele — da. Totuşi, nu a atributelor Aunor anume atri ^ anterior lui „Socrate bolnav", dar nu şi lui ,„„e H' sine: Q ânumită stare de sănătate. ^ ' e aparţine filozofilor naturii şi va f i transformata Anstotei-5 Mu este aici, despre o doctrină aristotelică, ci despre Aristotel numai esenţa (sau configuraţia) este, ceea ce J ' . . pe exemplu, platonicienii acordă universalu- chip dep m, . fiinţe (Idei), în timp ce filozofii naturii ' în ci Ini sau genur110 , • i " F.inta în substratul material. ' sa fie
F''' ta trebuie să fie autonomă, sa poată exista, sau s 6 - chiar si fără determinaţiile sale, contextuale sau intrinseci. Or, substratul, definit ca subiect universal şi nonpredicabil, pare să îndeplinească această condiţie. V. infra. 7 Aristotel utilizează doi termeni pentru ceea ce se traduce în mod obişnuit prin formă: eîSoţ, tradus de noi, de obicei, prin „formă", şi uopxpn, pentru care am ales termenul de „configuraţie" şi care este explicat de Aristotel. Termenii sînt sinonimi în acest sens, dar acolo unde este posibil vom prefera să traducem şi pe eîSoţ prin .configuraţie", termen care exprimă mai bine ideea că la Aristotel forma este un dat caracteristic fiecărui individual, „genotipul" său, structura sa profundă şi determinantă, şi nu o formă generică, universală, indeterminată, de tip platonician. Pe de altă parte, eî5oţ înseamnă alteori „specie", alteori Formă platoniciană (Idee). 8. Fiinţa trebuie să fie ceva determinat, avînd o esenţa definibilă, Şi deci cognoscibilă, ceea ce nu e cazul materiei, care este indetermi-nare absolută, sau virtualitate. Q p" i 10 A Un C0mpus' este Posterior şi formei şi materiei. consider X1°mele ?' prmc'Piile universale sînt evidente şi Aristotel le P*. iniţiauT C°gn0scibile în ordinea naturii. Cu toate acestea, ele nu '* cunoşti 't rl 6 Cunoscut pentru oameni, care au acces mai curînd ^ de la ace er,lvate> 'ocale, nesigure. Totuşi, inductiv, trebuie por-^ PentruVa ",Urmă> de la ceea ce este accesibil în ordine didac- -"• După cu" ^ °eea Ce este c°gnosc°bil în ordine naturală. Seiu°riale, pe ™ * precizat. Aristotel se va referi \aforma lucrurilor P ledare.° entifică CU Flin^a *l cu esenţa lon Dln ^ »om cores Pund
• se referă mai ales la predicate universale, £tc. In calitate de predicate însă, acestea nu e"nmi a Fiinţei. 262
METAFIZICA 12. Aşa cum s-a arătat în Cartea Delta, cap 28 ce aparţin unor contextualităţi intrinseci, dar care tot ' a în esenţa şi în definiţia lucrului. (Acolo era dat ca exe \* tatea triunghiului de a avea suma unghiurilor egală cu d drepte.) Exemplul de aici ar trebui citit în modul ur v aU punînd că o suprafaţă ar fi în mod intrinsec, în sine, albă lk'"i nu ar exprima ceea ce este suprafaţa. ' ' 13. Nu se poate defini suprafaţa drept „suprafaţă albă » ' • — drept „om muzician" etc. Definiţia trebuie să nu conţină '^ °^ care numeşte esenţa: „suprafaţă", „om". menu' 14. Evident o omisiune aici, dar raţionamentul se poate u constitui: dacă esenţa suprafeţei este esenţa „suprafeţei albe" (d f ' suprafaţa ca fiind „o suprafaţă albă »), nimic nu împiedică să fac ac l lucru şi cu „suprafaţa netedă". Dar atunci, cum esenţa lucruluitre buie să fie unică, ar rezulta că cele două definiţii trebuie să fie echivalente şi că, prin urmare, albul şi netedul ar fi identice conceptual, ceea ce este absurd. 15. Aşa cum Socrate este substrat (subiect) pentru „om", tot aşa el este substrat şi pentru „alb", „mare" etc. 16. Anstotel se întreabă dacă se poate defini esenţa unui lucru în cadrul celorlalte categorii, în afara Fiinţei, ceea ce revine, de exemplu, la întrebarea dacă „om alb" (calitate) poate defini esenţa unui lucru, sau dacă „om alb" constituie o Fiinţă, adică un substrat de sine stătător. 17. Dacă „om alb" ar fi numit „haină", încă nu s-ar putea defini „omul alb" cu ajutorul termenului „haină" fiindcă „haină" nuesteun predicat intrinsec. 18. Sinteza dintre un subiect şi un predicat nu este, la modul general, o Fiinţă nouă, nu este ceva determinat, şi nu i se potriveşte IR unea de „esenţă". în alte cazuri însă: „om=animal biped , sinteza tre subiect şi predicat produce o Fiinţă. . ^. 19. Numele „Iliada" trimite la un enunţ descriptiv, dar nu »°..^ niţie în sens propriu. Astfel de entităţi nu au o esenţă şi nu si ^ 20. „Socrate", „om", „sac" sint prime, în acest sens; »o"j.^t jsoci-crate filozof" — nu, căci ele conţin un subiect şi un pre ^^tf aţe. în alt sens, prime sînt entităţile imobile, precum L>u . nu devin inteligibile prin unirea dintre un subiect şi 21. Femininul nu este ceva, în sensul în care omu ^ mal, ci se raportează la noţiunea de animal. Aşadar, e . -^ aparţinînd unui gen. Numai unirea dintre gen (sau CARTEA ZETA (VII) 263 , • Diferenţa (sau formă inteligibilă, sau actualizare oroduce Fiinţe care au esenţă şi pot fi definite în * sens pro?»"' „ înlocui enunţul mai lung şi mai precis „poem 22. J'iada ? [g dintre greci şi troieni", dar aceasta nu este o homeric despreat"j.e) nici nu presupune o esenţă, căci nu se poate definire Şi> c . .' ja întrebarea „ce este ?". E, într-adevăr, imposibil de definit „ w aportării la o unitate, diferită atît de realismul T*, Se reia teoria ;«^^ . 'an cît şi de relativismul sofistic. P 'piinta şi esenţa există numai atunci cînd ceva determinat are o unitate intrinsecă. 25 Aristotel spune literal „cirmtate 26. Un anumit animal poate să nu fie de gen masculin, dar animalul în general, ca virtualitate, este fie masculin, fie feminin, (în mod virtual, omul este bărbat şi femeie) ceea ce înseamnă că masculinul face parte dintre proprietăţile intrinseci ale conceptului de „animal", ceea ce nu se poate spune despre predicatul „alb" asociat „omului". 27. Conceptul de „feminin" îl presupune pe cel de „animal », aşa cum conceptul de „cîrn" presupune „nasul"; dar „albul" nu-1 presupune nici pe Callias, ca om individual, nici conceptul de om. • Aristotel spune că, într-un anume sens, nu există definiţie (şi sec? d * mnului sau a ..cîrnităţii", ori a altor proprietăţi intrin-subi'ect°arieCe * nu..Pot ^' concepute decît asociate de un anumit sc"s slab" nU Smt F"n'e> a?a cum sînt considerate de Platon. într-un cePte" si d SC ^t£ descrie cu suficientă precizie ce sînt aceste con-1 • scner,l„ respective pot fi numite „definiţii". nu e cîrn. Conceptul de cîrn îl presupune pe cel >ncav ~ nu- De aceea, „nas cîrn" şi „nas concav" ' ar nu sînt identice sub aspect logic. reprezintă o unitate esenţială, deci o Fiinţă, Presupune noţiunea de „nas".' Altminteri, orice numărul 29. lu'celaş, j ' * "ias Cir d«oârece - , „Cirn *tribm aJ- 3, ,ad«ugat ex«tenţa supr°Prietăţi, atît imparul, cît şi femininul pre-r u ui, a Fiinţelor. S-ar putea spune că omul nu '-..'^ 264
METAFIZICA există în absenţa animalului, şi totuşi „om" nu i este animal ca o specie ce aparţine unui gen dar f . etate. Oi • • • . . ' . > Iemininulnu 'mul
este animal, ci se raportează la animal. 32. Nu pot să definesc imparul ca fiind ceva si ~ există definiţie şi nici esenţă a imparului. Pot însă def '^ S proprietate a unui număr, adică ca raportîndu-se la c sens (slab) există definiţie şi esenţă. ' 33. Acest „individual" pare a fi atît individualul concret Socrate, acest eîine etc., dar şi insul abstract: omul cîin l n ^ Aristotel are în vedere forma individuală a lucrului. e 34. Cum spun sofiştii. sau confi apt, guraţiasa 35. Ceea ce este absurd, tocmai deoarece om alb este o contextuală, nonnecesarâ, în timp ce om este o Fiinţă, cu o ese t' h*'' determinată. 36. în mod contextual, om alb şi om muzician pot fi identice ceea ce ar putea lăsa să se creadă că esenţa albului şi cea a muzicianului sînt identice, ceea ce este evident absurd. Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|