Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

"mP C£ drept Fiinţe, decît Numerele.

cun°' , ^c'| s.ar părea că Aristotel identifică prima filozofie, sau me-c •' cu teologia, ce trebuie să se ocupe numai cu materia suprasen-\f\- O asemenea identificare contrazice însă îndelunga preocupare

Sj'- vrile anterioare cu materia senzorială. Explicaţia acestui para-din car v11 _ _ _ AI

, ;ndelung discutat de interpreţi cred ca este următoarea: m mod

L Qjut teologia şi metafizica coincid. Dar în măsura în care reali­tatea este văzută drept ceea-ce-este ca fiind, respectiv ca o existenţă dintr-o perspectivă universală, globală, metafizica este valabilă pentru întreaga existenţă. V. şi studiul introductiv.

4. Text dificil de tradus exact, datorită incertitudinilor de punc­tuaţie mai ales. V. Ross, Metaph. U, pp. 351.

5. Ceea-ce-nu-este ca negaţie pură, ceea-ce-nu-este ca virtualitate şi ceea-ce-nu-este ca fals. Evident, generarea are loc din virtualitate.

6. Pentru a se explica diversitatea lucrurilor, trebuie făcut apel la mai multe materii, mai cu seamă dacă, urmîndu-1 pe Anaxagoras, se admite existenţa unei Inteligenţe unice.

7. E vorba despre Primul motor, despre care va fi vorba mai departe, sau despre primul motor pornind de la obiectul în mişcare, adică despre motorul cel mai apropiat ?

o. Dacă regresul la infinit nu este stopat, nu mai există principii;

or, o lume fără principii este haotică, incognoscibilă, iraţională. Chiar

icamci bila, nici bronzul nu sînt formă, respectiv materii ultime

^ ra este un corp care admite o definiţie, deci este divizibil la rîndul

ui materie şi formă, iar bronzul este reductibil la metal, sau la

k,,; .'ca materii primordiale), asemenea principii primordiale tre-le sa existe 9 A ' felul 'i nstotel numeşte aici forma „natură". V. Cartea Zeta pentru

Mociaz- We COncePtu' de Fiinţă (numită aici „ceva determinat") se

10 a;matenei> respectiv formei.

^esPre m C V°r . despre materia cea mai apropiată de formă si nu despre k eria Prlrriordială. De exemplu, în cazul statuii, este vorba ^ ^onz i ' ^ nu despre pămînt din care se presupune că este alea-

402

METAFIZICA

există

sPan-

11. Aristotel susţine că, în general, formele materiei; există totuşi şi excepţii: sufletul, şi nu suflet l său, ci partea sa intelectuală, raţională, care supravieţui

ţiei trupului. ' l:

12. Categoriile sînt genuri separate care nu comunică At întreabă Aristotel, cum ar putea exista un element cornu " ^Se astfel încît aceleaşi elemente să fie comune pentru toate \ •> ^

13. Metoda tipică a lui Aristotel: la modul propriu lucrurilor sînt nenumărate, dar „analogic", aşadar, relaţional l * regrupa în cîteva categorii fundamentale. Pe de-o pane, Aristotel ^ ge astfel soluţia sofistică pentru care lumea este într-o dispersie K °" Iută, deoarece principiile sînt la fel de numeroase ca şi lucrurile (" prin urmare nu mai au valoare epistemologică); pe de altă part l respinge şi soluţia platoniciană, pentru care numărul principiilor se reduce la cîteva în mod absolut, ceea ce nu poate da seamă de boeatia realităţii, exprimat în teza aristotelică fundamentală că este imposi­bil de dedus categoriile unele dintr-altele.

14. Această diviziune în trei principii imanente, cărora li se adaugă un principiu sau o raţiune exterioară — cea motrice, trebuie comparată cu diviziunea în patru raţiuni, expusă deja în Cartea Alpha Mare:

Raţiunea finală trebuie considerată unită cu raţiunea formală. Cît despre privaţiunea de formă — ea nu trebuie văzută drept un princi­piu independent.

15. O analogie: aşa cum forma se transmite natural de la om la om, tot aşa ea se transmite şi artificial, prin intermediul artei. Forma sănă­tăţii din mintea medicului produce sănătatea atunci cînd se întrupează în alt corp.

16. Autonomia Fiinţelor le permite acestora să fie raţiuni pentru toate celelalte existenţe. Dar Fiinţele (vii, cel puţin) se compun dm suflet şi corp, sau din intelect, apetit şi trup, ceea ce înseamnă ca aces^ tea pot fi considerate raţiuni pentru toate cele. Trupul este ec ^ lent materiei, dorinţa este principiul motrice, intelectul este prin formator. „ 'mp ce

17. Virtualitatea este materia, sau principiul material, intl j. actualizarea este principiul formal, identificat adeseori c ^.ţe_ Principiul motrice se află în afara majorităţii lucrurilor n

dar în interiorul celor însufleţite. f

18. Fiind vorba despre un ce determinat, acesta are cară ^ particular şi nu poate fi un principiu universal, m sen

CARTEA LAMBDA (XII)

403

* fie principiu al tuturor lucrurilor. Tatăl, în general, este proprl ' , orincipiu al fiului în general; numai că nu există efectiv

a, de acest fel /tată la modul general/. ofers _ venirea sau alterarea au o limită, ele nu sînt deci continue, locala (de translaţie) este continuă (adică neîntreruptă), numai

circulară (a astrelor). Aristotel nu cunoştea, evident, princi-

PlU ' y Cartea Eta. Virtualitatea nu se actualizează de la sine, ci numai

.' DUJSU1 unei acţiuni, ceea ce presupune o actualizare prealabilă.

SU' ta lumii presupune existenţa unei actualizări primordiale,

21 Mişcarea este trecerea de la virtualitate la actualizare. Dar pen-ca această trecere să se facă, trebuie să existe altceva deja în actua-l'zare (Pentru ca sămînţa să devină plantă, trebuie să existe deja o plantă actualizată.) Dar cum mişcarea este eternă, principiul mişcării trebuie să f ie etern în actualizare, deoarece dacă nu este astfel, mişcarea s-ar putea opri. Rezultă că virtualitatea nu poate aparţine acestei Fiinţe, ceea ce e totuna cu a spune că ea nu are materie, nici măcar inteligi­bila, ceea ce înseamnă, de asemenea, că este o entitate simplă, ce nu poate fi gîndită prin asocierea unui subiect şi a unui predicat.

22. Materia este virtualitate. Neexistînd materie, nu va exista nici virtualitate, ci numai actualizare pură.

23. Lumea nu poate apărea singură din haos, adică din virtuali­tate, căci nu este necesar ca virtualitatea să se actualizeze. Ontologic, «adar, actualizarea trebuie să aibă întîietatea.

24. Leucip, v. Diels-Kranz, II. p. 76,5 ss. Platon, Timaios, 30a si 52-53b.

_ 25. Platon, Timaios 30b „Datorită acestui gînd, El plasa intelectul

et ?i sufletul în trup, în vreme ce întocmea întreg Universul."

• *£za eternităţii lumii — esenţială la Aristotel — rezultă aşadar

(Je i eZa ca v'rtualitatea nu se poate actualiza de la sine; ea are nevoie

fix flVa » 'n actualizare perpetuă. Este vorba despre sfera stelelor

ţn ^ a ln miŞcare uniformă, continuă si eternă şi la rîndul său pusă

^Şcare de motorul imobil care este Dumnezeu.

m'?care 'St° exptaă necesitatea cercului oblic al eclipticii, astfel încît

2jj TJ rPetuă circulară să producă şi generare şi pieire pe pâmînt.

UnaUreil UCrU Care mi?ca Pe un altul este> ^a rîndul său, mişcat de

Un Prim t 'Pnn Urrnare> ^ este un intermediar. Dar trebuie să existe

men a' se"ei lucrurilor în mişcare. Acesta nu poate fi decît

404

METAFIZICA

ceva imobil, dar care este capabil să mişte altceva Or

care sînt capabile de aşa ceva sînt cele care sînt obiect l Ucruri

şi finalităţii. e e ^°rinţei

29. Lucrurile pozitive sînt în mod intrinsec obiect al " A- ••

este obiect privilegiat al gîndirii, iar între Fiinţe este privii m-' ^'"^ simplă, care nu este divizibilă într-un subiect şi un pred ^ -a

30. Textul manuscriselor — probabil corupt — este in' *'r • Sînt două tipuri de corecţii mai importante: a lui Schwenele ^ţ^i'-pe care am adoptat-o şi eu; şi a lui Christ, reluată de Ross 'l °^1 In traducerea lui Ross, textul sună astfel: „For the final caii ^ some being for whose good an action is done, (b) somethine at 'li! an action aims." Dar scopul imobil poate fi şi „ceva" şi ,cinev "

fel încît distincţia nu are prea mult sens. Cred că Aristotel vr' • spună următoarele: luat în sine, orice scop este imobil, căci el rec zintă finalitatea unei mişcări. Dar dacă e considerat ataşat unui lucru sau unei fiinţe, el, privit dintr-o altă pespectivă, se poate mişca De exemplu, iubita, ca iubită, este imobilă pentru iubit (un fel de „stea polară"), care îl atrage ca un magnet. Dar, văzută ca o femeie oare­care, ea este, desigur, mobilă.

31. Este vorba despre Cerul stelelor fixe, aflat într-o perpetuă miş­care de rotaţie, care nu-i alterează Fiinţa. El este pus direct în mişcare de către motorul imobil — Dumnezeu.

32. Ceea ce este actualizare pură nu se poate mişca, deoarece miş­carea presupune transformarea unei virtualităţi. Or, fiind imobil, este inalterabil şi etern în mod necesar. Este bun, deoarece nu poate fi altfel decît este, dar şi fiindcă este finalitatea tuturor lucrurilor. Or, toate caută să-şi realizeze binele.

33. Urmează un pasaj esenţial din Aristotel: descrierea Fiinţei Supreme ca actualizare absolută, lipsită de virtualitate, sau, ceea ce este acelaşi lucru, ca motor imobil.

Aristotel reuşeşte să facă să coincidă două reprezentări, ce ^ diţională grecească, a Zeului fericit, perfect şi etern, pe care deja îl descria, şi pe care Platon îl credea o necesitate (v. Reţu ^'^ cea filozofică a Zeului ca principiu şi creator al tuturor uc ^ Motorul imobil, care determină mişcarea universală pen tcontra-finalitatea lucrurilor, permite întîlnirea acestor concepte a

dictorn. sUceaS"

34. Omul nu poate decît sa încerce imitarea lui Durnneze ^^fc ta se realizează prin contemplaţia dezinteresată, prin cun dragul cunoaşterii, ce-şi este sieşi finalitate.

CARTEA LAMBDA (XII)

405

35. Este

vorba despre o aplicare a principiului priorităţii actuali-irtualităţii. De vreme ce principiul are o anterioritate

vr. zări' âS .", ^j Omul va fi anterior seminţei, nu neapărat temporal, ci

gica

° M'scarea locală este cea dintîi dintre mişcări; alterarea este pos-. „ -' ordine ontologică. Or, Primul Motor nu are parte nici tefl A mişcare locală, precum Cerul. De aceea el este inalterabil. Este desigur vorba despre mişcarea cercurilor (sau a sferelor) fiecare în parte fund o mişcare circulară şi uniformă. Or, P m Sfera stelelor fixe este pusă în mişcare de motorul imobil, * nform aceluiaşi principiu, fiecare sferă planetară trebuie să fie pusă , m|5Câre de o Fiinţă eternă şi imobilă. Astronomii greci, începînd Eudoxos, explicau mişcările aparente ale planetelor prin combi­naţii de mişcări circulare şi uniforme (conform unui proiect avansat dePlaton, în cadrul Academiei, vezi Republica). Aşadar, trebuie ca, pentru fiecare planetă, să existe mai multe motoare imobile.

38. Fiecare sferă planetară are, aşadar, un motor imobil şi etern, la fel ca sfera stelelor fixe.

39. Fiinţele care sînt motoarele imobile ale astrelor sînt dispuse într-o ordine ierarhică, care este reprodusă de ordinea planetelor. Sfera stelelor fixe este mişcată direct de primul principiu.

40. Eudoxos din Cnidos (391-338) a fost discipolul lui Archytas dinTarent şi al lui Platon. Lui i se atribuie prima încercare sistema­tică de a explica mişcarea aparentă a planetelor cu ajutorul unor mişcări circulare şi uniforme. Era un mare matematician care a rezolvat şi JŞa-numita problemă delfică — duplicarea cubului. S-a ocupat şi cu pro-Weme de geografie descriptivă şi de etică.

!• Callippos din Cyzikos, discipol al lui Aristotel, coleg şi prieten udoxos. A adus, cum se vede, unele perfecţionări sistemului sfere-si M aCCStUia: ^ăugînd Soarelui şi Lunii cîte două sfere, lui Marte, Venus îmb rCUr' "te Una' ^stfel' numărul sferelor, de la 26, devine 33. A nfn, a*ll:' asemenea, asa-numitul calendar luni-solar (important Pentru cult).

«au în ' lcăr^e aduse de Aristotel sistemului lui Callipos con-Clre să" r° erea unor sfere intermediare, cu mişcare retrogradă, '°r'nclu A £ Ca m'?carea sferelor exterioare să se transmită sfere­le Se •' ,ceste s'ere cu mişcare retrogradă vor fi tot atîtea cu cele ste'elor f ?Ca norma'> mai puţin una pentru fiecare planetă. (Sfera u este compensată, deoarece mişcarea ei se transmite

406

METAFIZICA

efectiv tuturor planetelor.) Aşadar, celor 33 de sfere l se mai adaugă 22, ajungîndu-se la 55. Ul

Caii;

43. Stabilirea numărului sferelor cereşti se baz

ipos

ează>înultin

za, pe constatarea empirică că sînt şapte „planete": Luna 's "^ atla''~ Venus, Marte, Jupiter, Saturn. ' e'Mercur,

44. în absenţa materiei (sau a virtualităţii), forma sa

cid cu individul, sau conţin un singur individ. Fiinţa j m-

subiect determinat ontologic, şi cu Fiinţa în sens de s'ubie^T' ^ minat epistemologic coincid. eter-

45. Nu se ştie exact dacă, vorbind despre reprezenta l vechi, Aristotel are în vedere motoarele imobile, astrele sferei ^ ^ toare sau pe toate trei laolaltă. Interpretările sînt diverse Cred *' toarele imobile se apropie cel mai mult de ideea de divinitate f" d ele actualizare pură şi finalitate a mişcării pe care o determină 'Pe d altă parte, „cei vechi" se refereau mai curînd la astre, corpuri vizibile

46. Aristotel crede că anumite catastrofe întrerup evoluţia cunoaş­terii, care astfel trebuie reluată iar de la început.

47. Dacă Intelectul divin nu gîndeşte nimic, el nu este perfect, deoarece nu-şi exercită funcţia principală. Dacă gîndeşte un alt obiect în afara lui însuşi, obiectul respectiv, reprezentînd un scop, îi va fi superior. Fnndu-i superior, intelectul nu va fi actualizare pură, sau gîndire pură, căci atunci nu ar mai putea fi nimic care să-i fie supe­rior. Soluţia este ca Intelectul divin să se gîndească pe sine.

48. Efortul apare atunci cînd ceva devine din virtualitate actuali­zare, deoarece este mereu nevoie de un motor activ care să facă aceas­ta. (Astăzi am spune că orice lucru mecanic presupune un consum de energie care se face pe seama măririi entropiei unui sistem.) Intelectu divin este însă actualizare pură, lipsită de orice virtualitate.

49. Aristotel vrea să demonstreze că Intelectul divin se gîndeşte pe sine. într-adevăr, obiectul inteligibil este întotdeauna superior m lectului care îl gîndeşte, fiind, în calitate de obiect inteligibil in*^ tatea sa. Dar există şi lucruri rele şi urîte care sînt gîndite- Atu atît mai mult gîndirea respectivă va fi ceva inferior. Aşadar, p

a. fi perfectă gîndirea trebuie să se gîndească pe sine. (

50. Aristotel observă că, cu cît o disciplină este mai teoretica,^ ^ să se ia pe sine în mai mare măsură drept obiect al cun . ^ exemplu, ştiinţele discută asupra propriilor lor definit" sa ^

de bază. S-ar putea spune, prin urmare, că absenţa mate identifice gîndirea cu obiectul său.

î

CARTEA LAMBDA (XII)

407

nh'ectul gîndirii îl formează în general lucrurile compuse: o nstâ, de pildă, din reuniunea dintre un gen şi o diferenţă. •• --a însă Intelectul divin să gîndească ceva compus ? Analogia Cv"11* ^ i este cu intuiţia sau contemplaţia mistică, ce par să cu-'U' A- biectul gîndirii ca pe un tot, fără să-1 mai distingă în părţi, onditie apare intelectului uman doar uneori, producînd o '* supremă; pentru Intelectul divin ea constituie condiţia per-

' « Materia. Existenţa contrariilor — de pildă, caldul şi recele — une existenţa unui substrat — de pildă, apa — care să poată 5 ni pe rînd, ambele contrarii. Aşadar, afirmaţia — aparţinînd mai i filozofilor naturii — că totul se naşte din contrarii este falsă. 53 Trebuie observat că la Aristotel materia nu este opusă formei un contrariu altui contrariu. Materia este virtualitate, iar forma este actualizarea virtualităţii.

54. Este vorba despre platonicieni.

55. Răul nu este etern la Aristotel ca şi la Platon, deoarece inco­ruptibilitatea este Binele.

56. Intelectul este Binele, dar ca scop sau finalitate, şi nu pur şi simplu ca raţiune motrice, fiindcă orice se mişcă se mişcă în vederea a ceva, şi acel ceva este Binele. Arta medicală (care există în mintea medicului) este o virtualitate care se actualizează în vederea unui scop -sănătatea —ce reprezintă Binele. Aşadar, cele două pot fi, într-un anume sens, identificate.

57. Referire la Hesiod şi la alte teorii mitologice care pun Haosul la originea lumii. Apoi, referire la Parmenide şi la eleaţi.

58. Cauza motrice transformă virtualitatea în actualizare şi astfel realizează unitatea dintre ele, sau dintre materie şi formă.

59' Homer, Iliada, II, 204.

h

CARTEA MY (XIII)

Critica teoriilor pitagoriciene şi platoniciene care atribuie numer l şi Formelor o existenţă autonomă. Entităţile matematice (puncte feţe, corpuri geometrice) nu pot exista ca atare în corpurile fizice FI nu sînt Fiinţe, ci proprietăţi, dar ştiinţa se poate referi la ele prin metod abstragerii.

Teoria Formelor: cum şi de ce a apărut ea. Rolul lui Socrate. Autono­mizarea definiţiilor la urmaşii acestuia. Obiecţiile lui Aristotel, unele relu­ate din Cartea Alpha Mare.

Reluarea obiecţiilor la teoria Numerelor ideale, considerate Fiinţe de către unii platoniciem, cît şi de către pitagoricieni. Diferite variante ale teoriilor respective. Chestiunea posibilităţii combinării unităţilor aflate în interiorul unui număr. Diferite obiecţii. Numerele nu pot fi autonome, iar Formele nu pot fi numere, aşa cum susţin unii platoniciem. Cum sînt unităţile din care sînt alcătuite numerele. Critica teoriilor pitagoriciene care consideră numere entităţi materiale. Critica teoriilor platoniciene care văd în Unul şi în Marele şi Micul un principiu. Se reia critica teoriei Formelor. Formele au caracteristici de universale dar şi de individuale. Imposibilităţile ce decurg de aici. Universalul este virtualitate, individu­alul este actualizare.

Capitolul l

S a arătat în ce fel este Fiinţa lucrurilor senzoriale, în analiza , j;catâ /Fiinţelor/ naturale, referitoare la materie , apoi vorbindu-se despre Fiinţa luată ca actualizare.1

Or de vreme ce cercetăm dacă există o Fiinţă imobilă şi eternă "m dara, celor senzoriale, şi dacă există, care este ea, trebuie mai întîi cercetate opiniile altora; astfel încît dacă ei ar greşi pe undeva, să nu mergem laolaltă cu ei, în timp ce, dacă am avea vreo opinie în comun cu ei, să nu ne mîniem împotriva noastră înşine în mod special. Căci este de dorit asta, dacă poţi spune unele lucruri mai bine /decît predecesorii/, iar pe altele — nu mai rău.

Or, există două opinii în legătură cu aceste probleme: unii susţin că entităţile matematice, precum numerele, liniile şi elementele înru­dite, sînt Fiinţe; apoi /alţii susţin/ că Formele sînt Fiinţe. Acum, dat fiind că unii filozofi au în vedere ambele genuri, atît Formele, "t si numerele matematice, alţii consideră că ambele au aceeaşi natură, m vreme ce alţii spun că există numai Fiinţe matematice, trebuie cercetat mai întîi în legătură cu entităţile matematice.2

|ir aceasta trebuie să o facem, fără să adăugăm /numerelor/ o

a natură, de pildă, /să ne întrebăm/ dacă există cumva sau nu rne, sau dacă ele sînt sau nu principii şi Fiinţe ale lucrurilor.

' tre°uie să vorbim despre numere numai ca despre entităţi

• ™tlce, fie că ele există /autonom/, fie că nu există, şi dacă îns l Vn °e anume- Apoi, vom vorbi separat despre Formele j^ Uate a^so^ut Şi /doar/ atît cît o cere regula /metodei/ ^"pvv>- Căci aceste subiecte s-au tot vehiculat în cănile

T} e Publicului larg cbnc twv ecp-nptKcov XoYcovx3 esent l- a°easta' trebuie să îndreptăm cercetarea spre chestiunea > anume dacă Fiinţele şi principiile lucrurilor sînt numere

412

METAFIZICA

şi Forme. După chestiunea Formelor, aceasta este cea d cetare.

Insă este necesar, dacă există /în realitate/ entităţii ce, ele să fie sau precum unii spun că ele sînt, sau să f atemat'" de lucrurile senzoriale (unii filozofi spun că ele sînt f i^aratc dacă nu sînt nici într-un fel, nici în celălalt, fie nu exi - - ' un fel, fie există în alt mod; astfel încît problema controv k'C' pentru noi va fi nu existenţa acestor entităţi, ci felul acestei e ' *

Capitolul 2

Că, aşadar, /entităţile matematice/ nu pot exista /ca atare/ în corpurile senzoriale şi că, deopotrivă, argumentul respectiv este 1076b fictiv s-a spus. Astfel, s-a arătat în cartea dedicată aporiilor, că două corpuri nu pot ocupa deodată acelaşi loc4; s-a mai spus —şiţine de acelaşi raţionament — că celelalte puteri şi naturi se află în cor­purile fizice şi că nici una nu este separată de ele.

Lucrurile acestea s-au spus mai înainte; în plus, este clar că nu e posibil de divizat vreun corp /real/, oricare ar fi el, /în entităţi matematice/. Căci el ar trebui să se dividă în suprafeţe, acestea în linii, liniile în puncte, astfel încît, dacă este imposibil de divizat punctul, nici linia /nu va putea fi divizată/, iar dacă aceasta nu poate fi divizată, nici restul nu poate fi. Care este deosebirea, fie că acestea sînt naturi de acest tip, fie că ele nu sînt astfel, dar se află situate în asemenea naturi /indivizibile/ ? Consecinţele vor fi identice.5

Căci /entităţile matematice/ se vor diviza, o dată ce corpuri e fizice sînt divizate, sau, altminteri, nici măcar naturile fizice n vor fi divizibile /complet/.

Dar nu-i cu putinţă nici ca astfel de naturi (numerele) să ies^ parate /de corpurile fizice/. Căci dacă vor exista corpuri se^Q[ de corpurile senzoriale, diferite de acestea şi anterioare co p ^ ^ sensibile, e limpede că şi alături de suprafeţele /fizice/ tr

existe suprafeţe /diferite/, la fel ca şi puncte şi

aceluiaşi raţionament). Iar dacă vor exista toate acestea exista, alături de suprafeţele corpului matematic, şi 'inl1' •

. ăsjv0r

CARTEA MY (XIII)

413

re celor ale sînt

'"• i separate (căci elementele necompuse sînt anterioan

^er e- si, dacă este adevărat că corpurile non-senzoria„.....

C° re celor senzoriale, conform aceluiaşi raţionament şi supra-31111 luate în sine vor fi anterioare suprafeţelor aflate în corpurile K'le astfel încît vor exista alte suprafeţe şi linii diferite de cele 1IT1 ' te' corpurilor /matematice/ separate /de corpurile fizice/. aSr° l suprafeţe şi linii sînt ataşate corpurilor matematice, în timp

elelalte sînt anterioare corpurilor matematice).6 C «' iarăşi, vor exista linii ale acestor din urmă suprafeţe, faţă de

e vor trebui să existe alte linii şi puncte anterioare din pricina celuiasi raţionament. Şi iarăşi /vor trebui să existe/ alte puncte anterioare acestor puncte plasate pe liniile anterioare, puncte în raport cu care nu vor mai exista alte puncte diferite.

Apare, prin urmare, o aglomerare /de linii şi de puncte/ absur­dă: rezultă, astfel, cîte un singur rînd de corpuri în afara celor sen­zoriale, dar sînt cîte trei rînduri de suprafeţe — cele situate în afara suprafeţelor senzoriale, cele aflate în corpurile matematice şi cele aflate în afara suprafeţelor din corpurile matematice; sînt, apoi, cîte patru rînduri de linii, şi cîte cinci rînduri de puncte. Ne între­băm, atunci, care dintre acestea fac obiectul ştiinţelor matemati­ce? In orice caz, nu este vorba despre suprafeţele aflate în corpul imobil, deoarece ştiinţa se referă întotdeauna la realităţile primare.

Acelaşi raţionament se poate face şi în legătură cu numerele: mtr-adevăr, în afara punctelor vor exista alte unităţi diferite, ca Şi m afara fiecăruia dintre lucrurile senzoriale, apoi /în afara/ inteli­gibilelor, astfel încît vor exista genuri nenumărate de numere mate­matice.

o

in plus, cum să dezlegăm cele obiectate şi în Cartea despre apo-• ntr-adevăr, obiectele de care se ocupă astronomia vor fi în afara r senzoriale şi la fel vor fi şi obiectele de care se ocupă geome-• ar cum e posibil să existe un cer şi părţile sale /altul decît tre l Z°r . 'sau vr£un alt obiect ce posedă mişcare ? La fel se pe-plat Cru ?i cu optica şi cu ştiinţa armoniei. Căci /conform ale s:' ,le or/ vor exista sunete şi imagini în afara celor senzon-

' jviduale, încît rezultă că si restul senzaţiilor si al lucrurilor rialp / £' A ' '