Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

Prin urmare, pornind de la matematici, au considerat u l • principiul ca pe un punct, (într-adevăr, unitatea este un pUnct^âr' poziţie.) Şi aşa cum alţi filozofi au compus lumea pornind de? elementele cele mai mici, aşa au procedat şi /platonicienii/ Astf l unitatea devine /la ei/ materia numerelor, şi deopotrivă anterioa " dualităţii; apoi ea este posterioară, dacă dualitatea este /conside­rată/ un întreg, o unitate şi o Formă.

Dar fiindcă ei căutau universalul, l-au considerat pe unu drept predicat, şi, astfel, drept parte. Dar aceste două moduri de a-1 conce­pe pe unu nu merg laolaltă.

Iar dacă numai Unul în sine trebuie sa fie indivizibil (el nu se diferenţiază prin nimic decît doar prin faptul că e principiu), şi dacă dualitatea este divizibilă, iar unitatea — nu, unitatea ar fi mai ase­mănătoare cu Unul în sine. Iar dacă unitatea ar /fi indivizibilă/, atunci şi Unul ar fi mai asemănător cu unitatea decît cu dualitatea, astfel încît fiecare dintre cele două unităţi ale dualităţii ar fi anteri­oare dualităţii. Dar aceşti filozofi neagă că aşa stau lucrurile: într-ade­văr, ei fac să apară mai întîi dualitatea.47.

în sfirşit, dacă Dualitatea în sine este ceva unitar, şi la fel şi Triada în sine, ambele /laolaltă/ formează o dualitate. Din ce, atunci, se alcătuieşte această dualitate ?48

Capitolul 9

O altă dificultate ar fi şi următoarea: de vreme ce n tact în cazul numerelor, dar există succesiune, unităţie nu există intermediar (de exemplu, cele situate în âu în triadă) sînt în succesiunea imediată a Unului în sine, .

oare dualitatea este anterioară unităţilor succesive, sau es

oară/ una dintre cele două unităţi ? . A . • ta genu"

Asemănător, se produc consecinţe neplăcute şi m p jntr-ade-

rilor ulterioare numărului — ale liniei, suprafeţei şi corpu ui.

şi

CARTEA MY (XIII)

435

• unii filozofi fac să apară /lucrurile/ cnv> din speciile

'relui şi micului, de exemplu, fac să apară lungimile din lung şi ,. sCHrt, suprafeţele — din lat şi din strimt, iar solidele — din adînc ' din scund. Toate acestea, într-adevăr, sînt specii ale marelui şi icului. Dar fiecare filozof stabileşte într-alt mod principiul aces­tor entităţi geometrice în raport cu Unul.

Or, în aceste cazuri se vădesc nenumărate imposibilităţi, fic­ţiuni şi concluzii contrare oricăror idei logice, într-adevăr, apar rezul­tate fără legătură între ele, dacă principiile nu se asociază între ele, astfel încît latul şi strîmtul să fie şi lung, respectiv, şi scurt. Iar dacă aşa stau lucrurile, suprafaţa va fi linie, iar solidul suprafaţă.49 în plus, cum se va putea da seama de unghiuri, figuri şi celelalte ?

Apar aceleaşi consecinţe şi pentru cei care se ocupă cu numărul: acestea /latul, scundul etc/ sînt proprietăţi ale mărimii, dar mărimea nu provine din ele, după cum nici lungimea nu provine din rectiliniu şi din curbiliniu, nici corpurile nu provin din neted şi din aspru.50

Este însă comun tuturor acestor /teorii/ ceea ce constituie dificul­tatea de a vedea Formele ca specii ale unui gen: cînd s-ar postula existenţa universalului /autonom/, se pune întrebarea: oare Ani­malul în sine se află în animalul individual, sau /se află în animalul individual/ ceva diferit de Animalul în sine ?51 Or, dacă univer­sului nu este înţeles ca autonom, nu apare nici o dificultate. Dar de îndată ce ar fi considerat autonom, după cum afirmă că este cei care procedează astfel, nu sînt uşor de rezolvat problemele unului Şi ale numărului — asta dacă nu trebuie spus că imposibilul este uşor!

Cînd cineva s-ar gîndi la unul aflat în dualitate, şi în general, în număr, oare gîndeşte Unul în sine, sau un alt unu diferit ?

unii filozofi, aşadar, fac să derive mărimile dintr-o astfel de materie> în vreme ce alţii le fac să derive din punct52 (pentru aceştia, Punctul nu este unu, ci ceva analog unului), dar şi din altă materie, n«oga mulţimii, dar care nu este mulţimea.

3.r şi de aici rezultă consecinţe cu nimic mai dificil de accep-v /^^devăr, dacă materia este unică, linia, suprafaţa şi volumul T j1 lc*entice. (Din aceleaşi principii rezultă unul şi acelaşi lucru.) s- ca sînt mai multe materii şi există una a liniei, o alta a suprafeţei, Efe a 1* a volumului, oare ele se prespun una pe alta, sau nu ?

fie - Va ?' ^n acest caz acelaşi: fie că suprafaţa nu va avea linii, Ca ea va fi

1085b

436

METAFIZICA

In plus, nimic nu dovedeşte cum e cu putinţa ca n provină din unu şi din mulţime. Dar indiferent de felul în r S^ zofii susţin această teză, rezultă aceleaşi consecinţe neplăc * °" rezultă şi pentru cei care derivă numărul din unu şi din du l' ^^ indefinită.

:ea

Unul dintre aceşti filozofi face să se nască numărul dint universal determinat, şi nu dintr-o mulţime nedeterminată AM /îl face să se nască/ dintr-o mulţime nedeterminată, anume d' mulţimea primordială (se susţine că dualitatea indeterrninată este mulţimea primordială). Urmarea este ca nu este nici o deosebire /între aceste teorii/, ci aceleaşi dificultăţi vor rezulta, fie /că ei vorbesc despre/ unire, fie /despre/ poziţie, fie /despre/ amestec fie /despre/ geneză şi altele asemenea.

însă cel mai mult s-ar putea întreba cineva, dacă fiecare unitate este una singură, oare din ce anume provine ea. într-adevăr, nu poate fi oricare unitate Unul în sine. Este necesar, atunci, ca ea să provină din Unul în sine şi din mulţime, sau dintr-o parte a mul­ţimii. Este însă imposibil să se afirme că unitatea este o mulţime, ea fiind indivizibilă. Iar /a afirma că ea provine/ dintr-o parte /a mulţimii/ prezintă multe alte dificultăţi, într-adevăr, ar fi necesar ca fiecare dintre părţile mulţimii să fie indivizibilă (sau e necesar ca şi mulţimea şi unitatea să fie divizibile) şi e imposibil ca Unul şi mulţimea să fie elemente. (Fiecare unitate nu provine din Unu şi din mulţime.)

Pe deasupra, cel care susţine aceste teorii nu face nimic altceva decît /creează / un alt fel de număr: într-adevăr, mulţimea de entităţi indivizibile este un număr.54

Mai departe, trebuie întrebaţi cei care susţin aceste teorii daca numărul este infinit sau finit. Căci ar putea exista, pare-se, şi o mu ţime finită, din care mulţime, cît şi din Unu derivă unităţile tini e. Dar există şi o altfel de mulţime - în sine, mulţime infinita, a anume mulţime este, alături de Unu, element? ^

La fel s-ar putea întreba şi în legătură cu punctul şi cu e ^ din care provin mărimile. Acest punct nu poate fi doar unu J ^ Dar fiecare dintre celelalte puncte din ce oare provin - ^ > .^j gur, dintr-un oarecare interval şi din acest punct. Dar n -^

nici ca părţile intervalului să fie indivizibile, aşa cu

CARTEA MY (XIII)

437

t lucru cu părţile/ mulţimii din care provin unităţile. Căci nu-"rul este compus din unităţi indivizibile, în timp ce mărimile nu

&i astfel.55

Toate aceste dificultăţi şi altele de acelaşi tip arată cu claritate " este imposibil ca numărul şi mărimile să fie separate; în plus, hiar exprimarea divergenţelor despre caracteristicile numerelor ste un indiciu că teoriile însele nu sînt adevărate şi creează tul- 1086a burare printre aceşti gînditori.

Unii dintre ei, considerînd că numai entităţile matematice sînt separate de lucrurile senzoriale şi văzînd dificultăţile şi caracterul fictiv ale teoriei Formelor, au părăsit ipoteza numărului ideal şi 1-au admis numai pe cel matematic. Alţii, dorind să păstreze deopo­trivă Formele şi numerele /ideale/, neputînd să-şi dea seama însă, dacă s-ar admite aceleaşi principii, în ce fel va fi existenţa număru­lui matematic separat de cel ideal, au considerat că, din punct de vedere conceptual, numărul ideal şi cel matematic sînt identice, dat fiind că, cel puţin în fapt, numărul matematic este suprimat, într-adevăr, ei se folosesc de ipoteze specifice şi nu matematice /pentru a-1 explica/.

Primul filozof, după ce a stabilit că există Forme, că Formele sînt numere şi că există şi entităţile matematice, a distins toate acestea cu dreptate.56 Rezultatul este că toţi /platonicienii/ au dreptate sub un anume aspect, deşi, la modul general, ei nu au dreptate. Şi ei înşişi recunosc că nu afirmă aceleaşi teze, ci teze contrare. Motivul este că ipotezele şi principiile lor sînt false. Or, cum spune Epichar-mos, e anevoie de obţinut concluzii bune pornind de la premise eronate; vorbă adevărată, fiindcă nu-i corect /cum procedează ei/. In legătură cu numerele sînt deja suficiente dificultăţile /rele­vate/ şi analizate (cineva convins deja s-ar mai încredinţa încă mai mult avînd mai multe argumente, în timp ce cel neconvins /pînă cum/ cu nimic mai mult nu ar mai putea fi convins).57 Acum, espre ceea ce spun, în legătură cu primele principii şi primele ra-• NI de a fi, filozofii care au în vedere doar Fiinţa senzorială, s-a \Â ' Pre unele dintre ele, în Fizică; alte teorii nu fac obiec-ul demersului de faţă.

ar chestiunea Fiinţelor diferite, despre care ei susţin că se află

s rat

e Şi în afara Fiinţelor senzoriale, trebuie tratată în conti-• celor de mai sus.

438

METAFIZICA

1086b

Dat fiind însă că unii filozofi susţin că există astfel de F astfel de numere /separate de lucrurile senzoriale/, si că el " lor sînt elementele si principiile lucrurilor, trebuie cercetat C

ei şi cum o spun. PUn

Mai tîrziu trebuie vorbit despre cei care iau în consideraţi fiind separate/ numai numerele, si anume pe acelea matern ' ^ Dar ne-am putea îndrepta privirea spre cei care susţin existe ^ Formelor, şi anume în ce fel o fac si care este dificultatea car d '* curge din această teză.

Ei consideră, în acelaşi timp, Formele drept universale si în co tinuare, drept separate şi aparţinînd de lucrurile individuale Că aşa ceva nu-i cu putinţă s-a arătat mai înainte. Motivul este că ei asociază aceste caracteristici şi ajung la acelaşi rezultat cu cei care susţin că Fiinţele sînt universale, deoarece nu le pot considera iden­tice cu entităţile senzoriale.

Aşadar, ei au considerat că lucrurile individuale, aflate în lumea senzorială, „curg" şi că nu subzistă nimic din ele, în vreme ce univer­salul se află în afara lor şi este ceva diferit de ele. Această conclu­zie a fost obţinută, după cum s-a spus mai înainte, de către Socrate din pricina problemei definiţiei. Totuşi Socrate nu a separat uni­versaliile de lucrurile individuale, şi a procedat corect nefăcînd-o.

Se vede aceasta în practică: într-adevăr, în absenţa universalului nu există posibilitatea ştiinţei, dar separarea sa /de lumea senzo­rială/ conduce la consecinţe păguboase cu privire la Forme.

Alţi filozofi însă nu au avut alte Fiinţe la îndemînă, după cum este necesar, dacă este adevărat că există unele Fiinţe în afara celor senzoriale, aflate în curgere — anume Fiinţe separate, ci au atribuit acest rol aşa-ziselor universalii. Consecinţa este că oarecum aceleaşi Fiinţe sînt şi cele universale şi cele individuale. Aceasta ar fi, m sine, o dificultate dintre cele discutate înainte.58

Capitolul 10

Să spunem acum, ceea ce am spus şi mai înainte în Cartea ^ aporii, ce anume creează o anume dificultate celor care susţin tenta Formelor, ca şi celor care nu o susţin.

CARTEA MY (XIII)

439

Dacă cineva nu ar presupune că Fiinţele sînt autonome, şi anume

- sînt în felul în care sînt existenţele individuale, el va suprima P'inta aşa cum vrem noi s-o înţelegem. Dar dacă va prespune că p" r rele sînt autonome, ce va avea de spus despre elementele şi

principiile lor ?

Dacă ele sînt entităţi individuale şi nu universalii, vor fi tot atîtea lucruri cîte elemente, şi elementele nu vor fi cognoscibile. Fie, Antr-adevăr, silabele vorbirii Fiinţe, iar elementele lor fie elementele Fiinţelor. E necesar, prin urmare, ca BA să reprezinte o unitate

• ca fiecare dintre silabe să fie una singură, dacă este adevărat că ele sînt identice nu ca universalii şi ca /aparţinînd aceleiaşi/ specii, ci dacă fiecare în parte e o individualitate ca număr şi nu are doar un nume comun cu celelalte.59 în plus, ei stabilesc că fiecare lucru care există cu adevărat este unul singur.

Iar dacă silabele sînt fiecare una singură, atunci sînt astfel şi literele din care silabele sînt alcătuite. Nu va exista atunci mai mult decît un singur A, şi, conform aceluiaşi raţionament, nici din cele­lalte litere nu vor exista mai multe litere /din fiecare specie/60, nici dintre celelalte silabe nici una nu va fi identică cu o alta. Dar dacă lucrurile vor sta astfel, nu vor exista alte entităţi în afara elemen­telor, ci numai elemente.61

Pe deasupra, elementele nu vor mai fi cognoscibile, deoarece ele nu sînt universale; or, ştiinţa are ca obiect universalul. Se vede asta din demonstraţii şi din definiţii: într-adevăr, nu avem un silogism cu concluzia că acest triunghi are /suma unghiurilor sale egală/ cu două unghiuri drepte, dacă nu orice triunghi are suma unghiurilor sale egală cu două unghiuri drepte. De asemenea, /nu putem deduce/ că acest om este un animal, dacă nu orice om este un animal.

Or, fie că principiile sînt universale, fie că Fiinţele provenite din aceste principii sînt universale, rezultă că non-Fiinţa va fi anteri- 1087a oara Funţei, deoarece universalul nu este Fiinţa, în timp ce elemen-W Şi principiul sînt universalei

loate acestea sînt consecinţe logice, atunci cînd se fac Forme ln elemente şi cînd se consideră că, în afara Fiinţelor care posedă

f*?1 Formă, există un unu separat.

**". precum nimic nu opreşte ca în cazul literelor vorbirii să existe te A-uri şi B-uri, şi să nu existe, în afara multitudinii acestora,

440

METAFIZICA

un A în sine şi un B în sine, din acest motiv vor exista ne silabe asemănătoare. arate

Or, faptul că orice ştiinţă are ca obiect universalul, astfel

este necesar ca şi principiile lucrurilor să fie universale si c-T-'• • ^ . i s 3.

r nnţe autonome, reprezintă cea mai mare dificultate dint prezentate pînă acum. e

în fapt, ceea ce s-a spus aici este, într-un sens, adevărat, într- l sens însă nu este adevărat, într-adevăr, ştiinţa, ca şi faptul de a st' trebuie luate în două sensuri: în virtualitate şi în actualizare V tualitatea, luată ca materie, ţine de universal şi este indeterminată63 în timp ce actualizarea este determinată şi ţine de un obiect deter­minat, ea fund un ce anume individual asociat unui ce individual

Vederea vede culoarea generică contextualizată, fiindcă această culoare pe care ea o vede este culoare /la modul general/; iar litera pe care o cercetează gramaticianul — acest A — este A /la modul general/.6' Prin urmare, dacă este necesar ca principiile să fie univer­sale, este necesar ca şi ceea ce rezultă din aceste principii să fie universal, precum se întîmplă în cazul demonstraţiilor. Dar, dacă aşa se petrec lucrurile, nu va exista nimic autonom si nici Fiinţă. Este, prin urmare, evident ca, sub un anume aspect, ştiinţa este universală, în vreme ce, sub alt aspect, ea nu e universală.

NOTE

1. Se crede de obicei că Aristotel se referă la Fizică; dar nu văd de ce referinţa nu ar fi la Cărţile Zeta, Epsilon şi Theta ale Metafizica.

2. Primul grup de filozofi este format de Platon şi de discipol" fideli; cel de-al doilea cuprinde pe Xenocrate şi discipolii săi. Al treilea cuprinde pe Speusippos si discipolii săi. . i

3. Este probabil o referire la lucrările publicate ale l numite „exoterice", în contrast cu lucrările destinate şcolii, e şi cazul Metafizicii.

4. Cartea Beta, cap. 2. . . • mâte-

5. Corpurile fizice se divid în alte corpuri şi nu în entltaţlunctul matice, şi această diviziune se poate face la infinit. Dimpotriv "^^ este indivizibil, de unde rezultă că divizibilitatea restului ar ti r

CARTEA MY (XIII)

441

6. Entităţile simple — spune Aristotel — sînt anterioare entităţilor mpuse. Or, corpul, sau suprafaţa matematică sînt simple în raport

corpul sau cu suprafaţa fizică, deci sînt anterioare acestora (nu

u materie). Dar suprafaţa matematică luată în sine este şi ea mai sim-

Olâ decît suprafaţa matematică asociată corpului, aşadar ea ar trebui

să fie anterioară suprafeţei asociate corpului. Aşadar, ar trebui să existe

linii şi suprafeţe anterioare liniilor şi suprafeţelor, ceea ce este absurd.

7. Matematicienii şi, în general, oamenii de ştiinţă construiesc obiecte abstracte, speciale, ce par separate de realităţile lumii senzo­riale. Care este statutul ontologic al acestor lumi ? Sînt ele reale, sau sînt ficţiuni ? E o chestiune epistemologică esenţială şi care nu a fost rezolvată pînă astăzi, şi poate ca, de fapt, nici nu are o rezolvare, deoarece foarte multe depind de sensul pe care îl acordăm noţiunii de „realitate".

8. V. Cartea Theta, cap. 8.

9. Lucrurile senzoriale formează unităţi datorită formei (sufletul este forma sau actualizarea trupului). Ar trebui, aşadar, presupusă o formă, un fel de suflet, pentru entităţile matematice, care comportă un aspect cantitativ. Ar trebui vorbit nu numai despre doi, trei, cinci, ci şi despre forma doiului, treiului, cinciului etc.

10. Corpurile fizice sînt alcătuite numai din alte corpuri; în timp ce corpurile matematice sînt alcătuite din puncte, linii şi suprafeţe. Este ceea ce îl face pe Aristotel să nege că ultimele ar putea avea reali­tate existenţială autonomă, sau că ar fi Fiinţe.

11. Aristotel distinge planul logic de cel ontologic: anumite entităţi sînt anterioare logic, deoarece definiţia lor precede; dar ontologic, ele sînt posterioare, deoarece sînt proprietăţi ale unor Fiinţe, şi nu au autonomie. Ontologic, albul nu poate fi extras din compusul „om alb", Şi nici nu poate fi adăugat „omului" pentru a forma compusul respec-tlv> deşi logic aşa se petrec lucrurile. Este de remarcat că noţiunile wyoc, şi oixjicc, care în alte părţi par să coincidă, aici sînt diferenţiate cu grijă.

'2. Aristotel explică faptul că una dintre metodele fundamentale

e Stanţei este abstractizarea: a privi lucrurile numai sub un anume

Pect. Aceasta nu înseamnă că lucrurile respective nu au decît acel

Pect> sau că ele continuu, imanent, au o natură purtînd acel aspect.

, •>• Ştiinţele naturii, şi mai ales cele bazate pe matematică, nu iau

""urile ca posedînd atribute ca sunet, imagine etc., ci ca avînd anu-

e Proprietăţi geometrice. Acest lucru este valabil şi pentru ştiinţa

442

METAFIZICA

de după Aristotel: optica studiază culorile luminii asociind anumite lungimi de undă ale radiaţiei luminoase.

14. Tot acest foarte interesant pasaj arată cum Aristotel d eroarea în care cad oamenii, şi mai cu seamă filozofii

•e cu

nţă

• • - * i r - ,- . sau oamenii de

stanţa, cmd conrera o realitate autonoma şi transcendentă un

cepte care au, desigur, o anumită realitate, dar care este relativă Ab ^ tizarea este un proces mental, prin care lucrurile sîm private, în rrTd" artificial şi metodologic, de anumite proprietăţi. Este firesc să se pr deze aşa, dar nu este firesc să se considere că există o natură sai^o realitate dedublate.

15. Material, adică în virtualitate: faptul că un om este şi un corn geometric este o proprietate virtuală a acestuia, care nu este actuali­zată de antropologie, dar este actualizată de geometru.

16. V. Cartea Alpha.

17. E greu de stabilit exact contribuţia lui Socrate la teoria For­melor, deoarece Socrate nu ne-a lăsat scrieri personale. Iar la Platon, lui Socrate i se atribuie în mod explicit teoria Formelor (de exemplu, în Menon, Phaidon sau în Republica). Totuşi, comparînd ceea ce spune Aristotel cu dialogurile platoniciene de tinereţe, se poate crede că, într-adevăr, Socrate descoperise valoarea definiţiei universale a unor concepte, la care ajungea în urma unui proces inductiv — adiţionînd mai multe cazuri particulare. Probabil că el nu formulase, cel puţin explicit, autonomia Formelor în raport cu lumea fizica.

18. Pasajul acesta şi în continuare reproduce cu mici diferenţe tex­tul din Cartea Alpha Mare, capitolul 5. O diferenţă interesantă este că, aici, Aristotel nu mai foloseşte persoana I plural pentru a exprima opiniile platonicienilor, ci persoana a IlI-a. Jaeger a considerat că fap­tul dovedeşte anterioritatea Cărţii Alpha Mare asupra cărţii My. Aris­totel era încă apropiat de Academie cînd a scris cartea Alpha, dar se îndepărtase mult deja în momentul redactării Cărţii My. Evident, lucrurile se pot explica şi altfel: Cartea Alpha Mare este introduc­tivă, iar cititorul nu cunoaşte încă ontologia lui Aristotel. Cartea y este concluzivă; cititorul ştie cum înţelege Aristotel realitatea, run. şi problema autonomiei universalelor, astfel încît utilizarea persoan

I plural ar fi nelalocul ei şi producătoare de confuzii.

19. Acest argument lipseşte din Cartea Alpha Mare.

său este că Formele trebuie să aibă aceeaşi definiţie cu lucrur ^ culare care participă la ele, cu singura diferenţă că, în cazul or ^ în definiţie se include existenţa. Problema este însă că nu e c

CARTEA MY (XIII)

443

xistenţa se adaugă părţilor definiţiei (aşa cum se întîmplă cu atributele bisnuite), sau definiţiei în întregul său. Or, dacă se adaugă întregu­lui aşa cum pare verosimil, existenţa va reprezenta un gen pentru cele­lalte forme, ceea ce este discutabil, deoarece anumite Forme nu ar trebui să aibă un gen comun, iar existenţa unui gen comun ar reduce |uniea la Unul lui Parmenide.

S-a remarcat că în acest paragraf, absent din Cartea Alpha Mare, Aristotel revine la persoana I plural: „vom presupune".

20. Se reia din nou textul din Cartea Alpha Mare, cap. 9.

21. A considera numerele Fiinţe în sine, autonome, aşa cum do­reau pitagoricienii şi anumiţi platonicieni, pune destule probleme: în primul rînd, matematica arată că numerele se pot combina între ele, iar unităţile lor nu diferă pnn nimic una de cealaltă. Dar Fiinţele autonome par că nu pot să se combine liber, iar dacă unităţile sînt Fiinţe, atunci numerele în ansamblu nu pot exista. Aristotel exami­nează în continuare mai multe ipoteze: fie toate numerele sînt Fiinţe, fie toate sînt numere matematice, fie diferite ipoteze intermediare.

22. Aceasta era teoria lui Platon şi a urmaşilor fideli, pentru care există, pe de-o parte, numerele ideale, pe de altă parte, numerele ma­tematice.

23. Pitagoricienii considerau numerele ca fiind un fel de elemente constitutive ale lucrurilor, şi deci imanente lor; dar aşa fiind, ele aveau dimensiune. Dificultatea era că unitatea iniţială trebuie concepută ca non-dimensională (dacă linia este uni-dimensionalâ).

24. Platon, într-adevăr, consideră la bătrîneţe că există numere Şi elemente geometrice ideale, apoi Forme (alcătuite din acele elemen­te), apoi numere matematice, apoi lucruri senzoriale.

25. Provenienţa numerelor ideale din asocierea dintre Unu şi Duali­tatea indefinită pare să fie o teorie platonică, existentă în doctrina nescrisă a lui Platon. Dualitatea indefinită este un echivalent pentru «Marele şi Micul" — alt termen platonic pentru a exprima materia Mu virtualitatea lipsită de formă.

26. După teoria platoniciană a numerelor, există mai întîi un Unu Primordial, apoi unul aritmetic, apoi doi, trei etc. Or, observă Aristotel,

nul aritmetic este în realitate al doilea element, doi — e al treilea şi ,'a mai departe. Ceea ce înseamnă că treiul, să zicem, există înainte de a apărea efectiv.

' • Toate aceste raţionamente pornesc de la premisa teoriei For-Or> potrivit căreia Formele sînt absolut autonome şi inasociabile.

444 METAFIZICA

Or, numerele se alcătuiesc prin adăugare de unităţi, astfel în " imposibil ca numerele să fie Forme. e

28. Ipoteza că unităţile şi, în general, numerele dintr-un num" în sine ar fi identice, dar că cele aflate în numere diferite ar fi dif ' F nu se poate susţine, într-adevăr, Zecele (decada) este alcătuită fie d' ' zece unităţi, fie din două pentade. Conform ipotezei, pentadele t buie să fie diferite, dar unităţile pentadei trebuie să fie identice • or î pentade diferite, şi unităţile trebuie să fie diferite.