Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
29. Cele două pentade pot fi alcătuite din alte cinci unităţi fiecare alese dintre cele zece unităţi al decadei. Or, dacă unităţile sînt diferite' înseamnă ca şi pentadele care se vor alcătui din ele vor fi diferite. Dar dacă pentadele vor fi diferite, şi decada va fi diferită de fiecare dată ceea ce este absurd, deoarece decada este identică cu ea însăşi. 30. E clar că ambele ipoteze sînt absurde: „alb" şi „om" sînt atribute ale „omului alb", dar cele două unităţi care formează dualitatea nu sînt atribute ale dualităţii: dualitatea nu e „unitate", aşa cum omul alb e „om" ! De asemenea, raportul dintre cele două unităţi nu poate fi acela dintre gen şi diferenţă, deoarece nu există nici un mod de a alege ca gen pe una dintre unităţi şi nu pe cealaltă. 31. Dacă Dualităţile sînt simultane şi una dintre ele este Formă, toate vor fi Forme. Pe de altă parte, dacă octada este posterioară tetradei, atunci şi dualităţile octadei vor fi posterioare dualităţilor tetradei; de unde rezultă că unele Forme sînt posterioare altora şi chiar sînt produsul acelora, ceea ce teoria Formei nu admite. 32. Unităţile provenite din numere diferite ar trebui — după pla-tonicieni — să fie diferite. Dar atunci în ce raport stă dualitatea cu triada ? Una dintre unităţile dualităţii ar trebui să fie simultană cu triada, deoarece triada provine din doi plus unu. Cealaltă, în schimb, ar trebui să fie simultană cu triada, deoarece ea provine din triada. 33. Formele trebuie să fie, conform teoriei platoniciene, unicate; or, a le asimila numerelor revine a considera că o Formă poate i o parte a altei Forme, aşa cum numărul doi este o parte a numaru trei. Aşadar Formele nu pot fi numere. .. 34. Este vorba despre diferenţa dintre două numere egale, sau tre două unităţi. 35. Se crede că este vorba despre Speusippos şi şcoala sa. voi. III, p. 653. . . 36. Din moment ce nu se admite decît existenţa numaru ui ^ matic, este absurd, spune Aristotel, să se postuleze existenţa u CARTEA MY (XIII) 445
Drjr:cipiu şi aparte. Aceasta ar presupune că există şi un Doi aparte, şi aşa mai departe. 37. Fireşte, este aici vorba numai despre numerele naturale, considerate a fi alcătuite din unităţi indivizibile şi fără dimensiune. S-ar fi putut răspunde obiecţiilor lui Aristotel că, dacă se au în vedere numerele reale, acestea pot fi divizibile la infinit şi sînt mai uşor de echivalat cu mărimile corporale. 38. Marele şi Micul era un concept platonic din aşa-numita doctrină nescrisă, oarecum echivalent materiei, dar şi „Dualităţii indefinite". El era opus Linului. Acesta impunea Dualităţii un fel de „egalizare" — mai exact o determinare a sa. Vezi, Hans Joachim Kraemer, Plato andthe Foundations of Metaphysics, New York, 1990. 39. Pe de-o parte, spune Aristotel dualitatea nu are cum să fie o unică natură, dacă ea provine din mare şi mic.Pe de altă parte, dacă ea formează o unică natură, nu se va mai deosebi de Unitate, care şi ea provine din egalizarea marelui şi micului, 40. Este vorba desigur despre numărul înţeles ca element autonom. Dacă e element, s-ar părea că trebuie să fie un infinit actualizat; or, pentru matematica greacă numărul nu este infinit decît la modul virtual. 41. Nu poate exista număr infinit (nelimitat), spune Aristotel, deoarece orice număr (natural) trebuie să fie ori par, ori impar, dar un număr fără limită nu poate fi caracterizat nici într-un mod, nici într-altul. 42. Pitagoricienii aveau în vedere, ca numere fundamentale, primele zece numere naturale, fiecare avînd ataşată o anumită semnificaţie. Acestea erau numerele-Forme. Dacă ele sînt limitate, înseamnă că se va duce lipsă de Forme. Dacă ele nu sînt limitate, înseamnă că trebuie să existe un număr-Formă infinit, adică un infinit actualizat, ceea ce este imposibil. 43. Acestea erau speculaţii numerologice pitagoriciene, asumate probabil de unii platonicieni, 44. Pentru antici, unu nu era propriu-zis număr, sau număr natu-. > deoarece nu se putea spune în cazul său nici că este par, nici că este lmpar. Deci Dualitatea este primul număr. . 45. Numărul, luat ca o totalitate, este în temeiul definiţiei şi al no-•lunu anterior unităţii, exact la fel precum unghiul drept este anteri-Or> m temeiul definiţiei, unghiului ascuţit. |6- Aristotel spune ca platonicienii aveau două reprezentări conflic-ale despre unu: pe de-o parte, pornind de la consideraţii matema- >« vedeau unul drept un element ce intra în compoziţia numerelor, 446 METAFIZICA aşadar drept o materie. Pe de altă parte, considerau că unu este dicat universal al lucrurilor şi, prin urmare, o parte a noţiuni' l " rilor. Din acest punct de vedere, unu este mai degrabă io-.TI" "^ 47. Dualitatea indefinită e primordială, deci ea ar fi anter' unităţilor din care ea e alcătuită. Dar aceste unităţi, fiind indivizibl^ sînt asemănătoare Unului în sine, care e şi el primordial. Deci ele f anterioare dualităţii. 48. Dacă ea se alcătuieşte şi din dualitate, înseamnă că un Iu este el însuşi element pentru sine, ceea ce nu este acceptabil 49. Dacă principiile geometrice sînt lungul şi scurtul, latul şi strimtul, scundul şi înaltul, ele trebuie să se asocieze între ele; altminteri o suprafaţă nu ar putea avea lungime, sau un volum suprafaţă. Dar dacă se asociază între ele, apare riscul identificării liniei cu suprafaţa şi cu volumul. 50. Fund proprietăţi, nâ&r\, nu pot fi şi principii, ccp^ai. 51. într-un cal individual se află Animalul în sine, sau Calul în sine ? La fel, într-un corp geometric oarecare, se află Lungul, Latul, sau Spaţiosul ? 52. Anstotel ar distinge — se crede — între Platon şi platonicienii conservatori, şi alţi platomciem heterodocşi, precum Speusippos. 53. Concepute ca Forme, adică separate de sensibil, obiectele geometrice par ininteligibile: ori nu e clar cum poate o suprafaţă avea linii, deoarece ele sînt entităţi de ordin diferit; ori linia, suprafaţa şi corpul tind să fie acelaşi lucru. 54. Ar rezulta că numărul provine din număr, ceea ce este imposibil: principiul trebuie să fie diferit de lucrul care provine din el. 55. Evident, este vorba mereu despre numărul natural, compus din unităţi indivizibile, şi nu despre numărul real, coexistent cu mărimile. 56. Referire la Platon. 57. Unii interpreţi consideră că aici începe Cartea Ny. 58. Separarea universaliilor şi considerarea lor ca ceva existenun sine (Fiinţe) are drept consecinţă transformarea lor în individualităţi-într-adevăr, adesea Platon vede Formele drept arhetipuri, obiecte per fecte şi eterne. Faptul conduce cu adevărat la mari dificultăţi ogic^ Dimpotrivă, dacă Formele sînt văzute numai ca proprietăţi a * şi universale, pare neclar în ce fel mai pot juca ele rolul -^ 59. Aristotel vrea să spună că întotdeauna elemente^e tre ^ v. fie mult mai puţin numeroase decît lucrurile care rezulta pn ^ ^ nerea lor. Altminteri, noţiunea de element nu are sens. CARTEA MY (XIII) 447 l ar trebui să fie ceva universal. (Ne amintim ca pentru Aristotel elemente sînt forma, materia şi privaţiunea de formă, sau, din altă perspectivă — cele patru raţiuni de a fi. Care, sub raport analogic, sînt universale, deşi ele sînt altele pentru fiecare lucru în parte.) 60. Cei care resping existenţa universalului trebuie să admită că fiecare literă este un unicum şi că nu există specii, sau că fiecare specie nu conţine decît un singur membru. 61. Adică distincţia element-compus îşi pierde semnificaţia, deoarece elementele nu mai au valoare universală. 62. Aristotel a arătat că universalul, fiind o calitate abstractă şi nu un subiect, nu este Fiinţă. Dar subiectul este anterior calităţilor sale. Prin urmare, Fiinţa (individuală) ar trebui să fie anterioară universalului, adică elementului, sau principiilor. Dar, pnn natura sa, elementul si principiul sînt anterioare produselor sale. 63. Ne amintim că genul era luat ca materie, şi deci ca virtualitate. „Om" — spune Aristotel — nu este ceva determinat, căci nu există om pur şi simplu, ci doar om tînăr, bătrîn, femeie, gras etc. Dar tocmai această indeterminare a abstractului permite existenţa ştiinţei. 64. Aristotel arătase mai înainte că, sub un anume aspect, raţiunile de a fi ale lucrurilor: forma, privaţiunea, materia sînt universale şi că, în mod analogic, ele se particularizează în fiecare caz în parte. Acelaşi lucru îl spune şi acum, dar din perspectiva ştiinţei. Individualul este reuniunea unei anumite forme şi a unei anumite materii. 65. Omul de ştiinţă are de-a face efectiv, actualizat, cu obiecte particulare; dar îndărătul lor se străvede universalul, ce este o virtualitate, nu există ca atare. Ruptura relativă dintre universalitatea ştiinţei Şi individualitatea particulară a obiectului său efectiv rămîne totuşi valabilă: omul generic este cel tratat de medicină, dar Socrate este cel care suferă efectiv. Numai în Fiinţa perfectă această ruptură este «păşită, căci acolo nu există virtualitate. V. Reale, voi. 2, p. 672 şi R°ss, Metapk., II, p. 446. CARTEA NY (XIV) Se continuă critica teoriilor platoniciene. Materia (Marele şi Micul} nu poate fi considerată, în calitate de principiu, contrariul Unului. La fel sînt criticate teoriile care văd principii în mult şi puţin, sau în adaos si lipsă. Toate acestea presupun un substrat, deci ele nu sînt principii. Entităţile eterne nu pot avea materie, căci aceasta ar însemna să aibă virtualitate. Ele nu pot fi, prin urmare, alcătuite din elemente. Pentru a evita ca totul să se reducă la Fiinţa lui Parmenide, platonicienii au căzut în dualism. Analiza conceptului de „nefiinţă", care are şi el mai multe sensuri. Teoria aristotelică a multiplicităţii sensurilor lui ceea-ce-este permite evitarea aporiei. Lucrurile se nasc din ceea-ce-nu-este ca virtualitate. Varietatea lumii se exprimă în multiplicitatea categoriilor care nu se pot deduce din categoria Fiinţei. Din nou este respinsă ideea că, în afara lucrurilor multiple senzoriale, ar putea exista Forme sau numere autonome. Natura conţine o anumită armonie imanentă. Respingerea teoriei privitoare la numerele intermediare, între cele ideale şi cele matematice. Critica teoriei Formelor din perspectivă teleologică. Critica evoluţionismului biologizant al lui Empe-docles şi Anaxagoras. Critica numerologiei pitagoreice. Capitolul l în legătură cu Fiinţa să rămînă zise cîte s-au spus pînă acum. Toţi gînditorii însă consideră că principiile sînt contrarii, precum în domeniul fizicii; şi la fel consideră că stau lucrurile şi în ce priveşte Fiinţele imobile. Or, dacă nu este cu putinţă să existe ceva anterior principiului tuturor lucrurilor, ar fi imposibil ca principiul, fiind altceva /decît lucrurile care provin din el/, să fie principiu; este precum dacă cineva ar spune că albul este principiu, dar nu în calitate de altceva, ci în calitate /chiar/ de alb; dar el ar fi /astfel doar/ un predicat asociat unui subiect care, fiind altceva /decît proprietatea/, ar fi alb. Căci acest /altceva/ ar trebui să fie /de fapt/ anterior. în fapt însă, toate lucrurile sînt generate din contrarii, care aparţin unui substrat. Este, aşadar, în cea mai mare măsură necesar ca acesta să fie cazul contrariilor.' într-adevăr, tocite contrariile sînt întotdeauna atributele unui substrat şi nici unul /dintre ele/ nu este autonom; şi, după cum se vădeşte, nu există nici un contrariu pentru Fiinţă, după cum o indică raţiunea. Prin urmare, nici unul dintre contrarii nu este în mod precumpănitor principiu pentru toate lucrurile, ci există un alt principiu. Aceşti filozofi consideră materia ca fiind unul dintre contrarii, unu opun inegalul Unului — inegalul fiind natura mulţimii. (După unu, numerele sînt generate din dualitatea inegalului, adică din -marele şi micul".2 Pentru alt filozof /ele provin/ din mulţime, dar şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, ele provin din Fiinţa Unului.) . Cel care susţine însă că elementele sînt inegalul şi Unul, şi că 'negalul este dualitatea provenind din „marele şi micul", vorbeşte espre inegal şi despre „marele şi micul" ca reprezentînd o uni-ate, dar nu precizează că /sînt astfel/ conceptual, dar nu ca număr. 1087b
452 METAFIZICA Ei /platonicienii/ însă nu explică bine nici principiile pe le numesc „elemente". Unii se referă la „marele şi micul" /ca l ? mcnt/ după Unu, trei dintre numere fiind /astfel/ elemente c! reprezintă materia, în vreme ce Unu este forma. Alţii vorb despre „multul şi puţinul", fiindcă „marele şi micul" ar ave natură mai potrivită mărimii. Alţii vorbesc despre noţiunile gen râie care acoperă aceste noţiuni: ceea ce depăşeşte şi ceea ce est depăşii. în ceea ce priveşte consecinţele nu este nici o diferenţă /între aceste modalităţi diferite de a trata chestiunea/, ci doar în ceea ce priveşte dificultăţile logice, pe care /ultimii/ le evită deoarece ei înşişi vin cu demonstraţii de tip logic. Doar că propriu raţionamentului este că principii sînt ceea ce depăşeşte şi ceea ce este depăşit şi nu marele şi micul, şi că numărul este alcătuit din elemente înaintea dualităţii. Ambele, într-adevâr (ceea ce depăşeşte şi ceea ce este depăşit) sînt în mai mare măsură universale /decît marele şi micul/). Or, ei afirmă un lucru dintre acestea, dar nu şi pe celălalt. Alţi filozofi opun diferitul şi altul lui unu. Alţii opun mulţimea şi unu. Iar dacă, aşa cum ei o doresc, lucrurile provin din contrarii, şi dacă contrariul lui unu fie nu există, fie, dacă totuşi există, este mulţimea, inegalul este contrariul egalului, diferitul — aceluiaşi, altul — sinelui, atunci în cea mai mare măsură filozofii care opun unul mulţimii au oarecare dreptate. Dar nici aceştia complet: căci unul va {{puţinul; într-adevăr, mulţimea se opune puţinătăţii, iar multul — puţinului. Iar că unul semnifică o măsură e limpede. Şi în orice lucru sau proces există o /măsură/ diferită în substrat: precum, în armonia muzicală — intervalul elementar, în mărime, ea este degetul, piciorul sau ceva similar, în ritmurile dansului sau poeziei — este pasul elementar, respectiv, silaba. La fel, în greutăţi, măsura este 1088a o unitate etalon. Şi în toate cazurile, lucrurile se petrec la tel-calităţi măsura este o calitate, la cantităţi — o cantitate; iar unita tea de măsură este indivizibilă, pe de-o parte, în ceea ce Prrv • forma ei, dar, pe de altă parte, şi în raport cu senzaţia, dat că unul nu este ceva în sme — o Fiinţă.3 . . . Şi asta e logic: căci unul semnifică măsura unei mulţimi, i^ numărul semnifică o mulţime măsurată si o mulţime u CARTEA NY (XIV) 453
/elementare/. (De aceea, în mod logic, unul nu este număr, nici măsura unitară nu este mulţimea obiectelor măsurate, ci atît măsura unitară, cît şi unul sînt principiu.). Este necesar ca o aceeaşi măsură să existe la toate lucrurile /măsurate/: de exemplu, dacă se numără cai, unitatea de măsură este calul, dacă se numără oameni, unitatea este omul; iar dacă se numără oameni, cai şi zei, măsura va fi, verosimil, fiinţa vie, iar numărul rezultat din numărare va fi „de fiinţe vii". Iar dacă se va măsura omul, albul şi umblătorul, nu prea va exista un număr al acestora, deoarece toate acestea există într-un singur /substrat/ din punct de vedere numeric. Totuşi, va exista numărul acestor genuri, sau al altor categorii asemănătoare. Filozofii care consideră inegalul ca pe un unu, iar dualitatea indefinită ca ţinînd de „marele şi micul", vorbesc prea din cale afară departe de verosimil si de posibil. Căci acestea, pentru numere şi mărimi, sînt mai curînd proprietăţi şi calităţi contextuale decît substraturi — anume, multul şi puţinul /sînt proprietăţi ale/ numărului, marele şi micul — ale mărimii, la fel ca şi parul şi imparul, netedul şi asprul, rectihmul şi curbul.4 In afară de această eroare, e necesar şi ca marele şi micul şi toate asemenea să fie o relaţie. Or, dintre toate categoriile, relaţia este în cea mai mică măsură o natură sau o Fiinţă, şi vine /sub acest aspect/ în urma calităţii şi a cantităţii. Iar relaţia este o proprietate a cantităţii, aşa cum s-a spus, şi nu e o materie, dacă relaţia este ceva diferit/de materie/ şi la modul general, şi în părţile şi speciile sale. Căci nu există nimic nici mare, nici mic, nici mult, nici puţin, nici, în general, vreo relaţie, dacă nu există ceva diferit care să fie, acela, mult sau puţin, mare sau mic, sau caracterizat printr-o relaţie. Şi dovadă că relaţia este cel mai puţin Fiinţă sau ceva existent 'autonom/ este faptul că numai ea nu are parte de generare şi de nimicire, şi nici de mişcare, în timp ce există creştere potrivit cu cantitatea, alterare potrivit cu calitatea, deplasare potrivit cu locul, '*!" potrivit cu Fiinţa există generarea simplă şi nimicirea. Dar nu e*istă aşa ceva potrivit cu relaţia. Intr-adevăr, fără mişcare, /unul dintre termenii relaţiei/ este cînd ^ai mare, cînd mai mic decît celălalt, sau egal cu el, acesta miş-Clndu-se cantitativ.5 454 METAFIZICA 1088b Şi este necesar ca materia fiecărui lucru să fie ceva calificat " virtualitate, aşa încît şi /materia/ unei Fiinţe /este în acest fel/ relaţia nu este o Fiinţă nici în virtualitate, nici în actualizare. urmare, este absurd, mai mult, este imposibil ca non-Fiinta s" reprezinte un element al Fiinţei şi să fie anterioară acesteia, într-ade văr, toate categoriile sînt posterioare Fiinţei. In plus, elementele nu sînt predicatele lucrurilor care provin din acele elemente; dar multul şi puţinul sînt, şi separat, şi împreună predicatele numărului; lungul şi scurtul sînt predicatele liniei, iar suprafaţa este lată şi strîmtă. Iar dacă există o mulţime care are întotdeauna un anume predicat — puţinul — precum dualitatea (iar dacă predicatul respectiv este „multul", atunci unul ar fi „puţin" ), ar trebui să existe şi multul absolut, precum decada este „mult", dacă nu există /un număr/ mai mare decît aceasta, sau „zece mii" /ar fi în acest rol, dacă nu există număr mai mare decît el/. Cum, prin urmare, poate să fie alcătuit numărul din puţin şi din mult ? Sau ambele trebuie să-i fie predicate, sau nici unul din ele. Dar, în fapt, numai unul dintre ele este predicat al numărului.6 Capitolul 2 Trebuie cercetat la modul absolut: oare este cu putinţă ca lucrurile eterne să fie alcătuite din elemente ? Ele vor avea /în acest caz/ materie. Iar orice lucru format din elemente este compus. Aşadar, este necesar ca lucrurile să provină din elementele din care sînt compuse, fie că /acestea/ sînt eterne, fie că sînt generate; pe de altă parte, orice este generat din ceea ce e în virtualitate este ceea ce devine. (N-ar putea să fie generat şi nici să constea din ceea ce este incapabil de asta.) însă virtualul poate, sau nu, să se actualizeze, aşa încît, drept consecinţă a tuturor acestora, chiar dacă numărul sau orice conţine materie este etern, ar putea şi să nu existe, aşa cum /el poate sa existe/ o singură zi, sau oricît de mulţi ani. Iar dacă lucrurile stau astfel, există şi o asemenea cantitate de timp lipsită de limită. Nu putea, astfel, exista entităţi eterne, dacă ceea ce poate să nu e nu este etern, aşa cum s-a arătat în alte părţi.7 CARTEA NY (XIV) 455
Iar dacă spusa aceasta este adevărată în general, anume că nu există Fiinţă eternă, dacă ea nu există ca actualizare, iar elementele sînt materie a Fiinţei, nici o Fiinţă eternă nu ar putea avea elemente, din care, imanente fiind, ea să fie alcătuită.8 Există unii filozofi care socotesc Dualitatea indefinită ca fiind un element, în afara lui Unu, dar ei nu acceptă inegalul /ca element/ din pricina consecinţelor imposibile /care decurg/. Ei scapă de atîtea dificultăţi cîte rezultă cu necesitate din faptul de a considera drept element inegalul şi relaţia. Dar acele consecinţe care rezultă sepa- at de această opinie, acelea trebuie să apară şi pentru aceşti filozofi, Hie că ei constituie din /Unu şi Dualitatea indefinită/ numărul ideal, Sfie pe cel matematic. Sînt multe, prin urmare, motivele rătăcirii în cazul acestor explicaţii, şi mai ales este faptul că se pun probleme într-un mod învechit. Căci aceşti filozofi au crezut că toate lucrurile vor fi una, 1089a adică ceea-ce-este în sine, dacă nu va fi rezolvată chestiunea /cum doresc ei/, şi că se vor contopi, după cum spune Parmenide: „nu-i cu putinţă să f aci ca Nefiinţa să fie". Insă este necesar să se arate că ceea-ce-nu-este este. Şi astfel, lucrurile, dacă e să fie multiple, vor fi alcătuite — /după ei/ — din ceea-ce-este, cît şi din altceva.9 Numai că, mai întîi, dacă ceea-ce-este are multe sensuri (într-un sens, ceea-ce-este semnifică Fiinţa, într-alt sens calitatea, într-altul cantitatea, şi apoi restul categoriilor), în care anume /dintre aceste sensuri/ toate lucrurile sînt una, dacă nu există ceea-ce-nu-este ? Oare Fiinţele vor fi /totuna/, ori proprietăţile şi celelalte atribute la fel, sau toate /categoriile/ ? Si vor fi una — Fiinţa, calitatea, cantitatea şi restul atributelor care semnifică ceva unitar ? Aceasta este absurd, sau mai curînd e imposibil ca o singură natură să devină raţiunea faptului de a fi Fiinţă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, calitate, pe de alta cantitate, pe de alta — loc.10 Apoi, se pune întrebarea din ce fel de ceea-ce-nu-este luat laolaltă cu ceea-ce-este provin lucrurile ? Căci ceea-ce-nu este are mai multe sensuri, deoarece şi ceea-ce-este are mai multe sensuri. „A nu h om" semnifică a nu fi ceva, în vreme ce „a nu fi drept" semni-hcă a nu fi într-un anume fel, „a nu avea trei picioare" înseamnă a nu fi într-o anume cantitate. Aşadar, din ce fel de ceea-ce-este Şi din ce fel de ceea-ce-nu-este provine mulţimea lucrurilor ? 456 METAFIZICA 1089b /Un filozof/ vrea să spună că este falsul şi ceea-ce-nu-este ace natură din care, împreună cu ceea-ce-este, provine multiplicitate lucrurilor. De aceea se spunea /de către el/ că trebuie postulat cev fals, după cum geometrii presupun, prin ipoteză, că ceva e lung de un „picior", deşi nu e lung de un „picior".11 Dar aşa ceva este imposibil, şi de fapt, nici geometrii nu presupun prin ipoteză ceva fals (premisa /falsă/ nu intră în silogismele lor), şi nici nu provin lucrurile dintr-un astfel de ceea-ce-nu-este şi nici nu devin aşa ceva cînd se distrug. Or, ceea-ce-nu-este poate fi „declinat" Cercetarea /acelor filozofi/ pare /a se referi la/ felul în care ceea-ce-este, sub raportul /categoriei/ Fiinţei, devine o multiplicitate, într-adevăr, cele generate sînt /pentru ei/ numere, lungimi şi corpuri geometrice. Or, este absurd a se cerceta felul în care Fiinţa — adică ce este ? — este o multiplicitate, dar a nu se cerceta felul în care calităţile sau cantităţile sînt multiple.13 într-adevăr, nici Dualitatea indefinită, nici Marele şi micul nu sînt raţiuni de a fi pentru faptul că există două alburi, sau multe culori, sau multe mirosuri, ori figuri. Căci şi acestea ar trebui să fie /atunci/ numere şi unităţi!14 Or, dacă ar fi mers pe acest drum, ei ar fi aflat raţiunea de a h si /raţiunea de a fi/ imanentă acestor /numere sau unităţi/: e aceeaşi raţiune sau e una analogă. Această abatere însă explică şi de ce ei, în timp ce caută opusul lui ceea-ce-este şi lui unu — pornind de la acest opus şi de la unu şi ceea-ce-este ei fac să derive lucrurile —, acceptă existenţa /autonomă/ a relaţiei şi a inegalului, care nu sînt nici contrariul, nici negaţia unulm şi a ceea-ce-este, ci repre zintă o categorie a lucrurilor, la fel ca Fiinţa şi calitatea. Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|