Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

. / Vor h Jn aceeaşi situaţie/. De ce să existe mai degrabă

K altele ? Iar dacă există astfel de lucruri, vor exista şi lacă există senzaţii.

1077a

Unel

în plus, matematicienii consemnează anumite pron ' râie, în afara acestor Fiinţe. Va exista, aşadar, şi această F" **- ^ne~ mediară, diferită şi de Forme, şi de entităţile intermedia "^ "^ există nici număr /în acest fel/, nici puncte, nici mărime ' ''^ UU Or, dacă aşa ceva este cu neputinţa, este clar că şi acel /p""^' nu pot să fie despărţite de lucrurile senzoriale.7 Un'e/

Şi, în general, consecinţa este că se acceptă ceva contrar atît H rului, cît şi verosimilităţii, dacă se susţine că entităţile mat ^ ce sînt naturi separate. Căci este necesar, de vreme ce sînt în fel, ca ele să fie anterioare lucrurilor senzoriale, dar în realitate l sînt posterioare lor. Căci o mărime nedesăvîrşită este anterio -prin geneză, dar e posterioară prin Fiinţă, precum e un lucru neîn­sufleţit faţă de unul însufleţit. Este regula stabilită mai înainte-virtualitatea preceda cronologic actualizarea; actualizarea prece­da ierarhic virtualitatea (sub aspectul esenţei sau al Fiinţei).8

Apoi, prin ce anume şi cînd vor forma entităţile matematice o unitate ? Lucrurile din lumea noastră formează /fiecare în parte/ o unitate prin suflet, sau o parte a acestuia, sau prin altceva — ceea ce este raţional. (Iar dacă /nu există suflet/, ele se reduc la multi­plicitate şi se descompun.) Dar care este motivul pentru ca entităţi divizibile şi cantitative să formeze unităţi si să persiste laolaltă?'

Apoi, felul cum apar aceste entităţi matematice arată /că ele nu pot fi separate de lucruri/: în primul rînd apare generarea în lun­gime, apoi cea în lărgime, apoi cea în adîncime, şi aşa s-ar ajunge, la final. Iar dacă ceea ce este anterior în generare este posterior prin Fiinţă, corpul ar fi anterior /prin Fiinţă/ suprafeţei şi lungimii, şi prin aceasta el ar trebui să fie în mai mare măsura desăvirşit şi întreg, prin faptul că el poate deveni ceva însufleţit. Or, cum ar pu exista o linie însufleţită, sau o suprafaţă ? O astfel de ipo fi dincolo de putinţa simţurilor noastre! . .

în plus, corpul ar fi o Fiinţă (căci el posedă cumva comp dinea), dar cum ar putea fi liniile Fiinţe ? Ele nu sînt Fiinţe m ^ ţaţe de formă sau de configuraţie, precum ar ti dacă sui ^

acest rol; nici nu sînt Fiinţe în calitate de materie, ?ie . asub-corpul /tridimensional/, într-adevăr, nimic nu pare caP„ nlincte. ziste laolaltă, alcătuit fiind din linii, din suprafeţe Ş1 ^ Or, dacă acestea ar fi Fiinţe-materie, aceasta s-ar putea

CARTEA MY (XIII)

415

/ unctele, liniile şi suprafeţele/ anterioare prin definiţie;

M '•— -

n Fiinţă- Sînt anterioare prin Fiinţă cele care, separate fiind,

definiţie sînt si anteri- 1077b

Fie/PUI ------- î

. i nu toate lucrurile anterioare prin

?1 t0t rin Fiinţă. Sînt anterioare prin Fiinţă i , t

Oaf xces de Fiinţă, dar sînt /anterioare/ prin definiţie acele lu-aU ' din ale căror definiţii se compun definiţiile /altor lucruri/. CrUr le două aspecte nu sînt concomitente, într-adevăr, dacă nu ' "proprietăţi autonome faţă de Fiinţe, precum faptul că se mişcă 1 alb albul este anterior omului alb în baza definiţiei, dar nu s. „ ^aza Fiinţei: căci nu este posibil să existe alb autonom, ci ; tot(Jeauna el există împreună cu compusul (numesc „compus" mul alb). Rezultă în mod evident că albul nu este anterior nici daca îl extragem /din compus/, nici nu este posterior dacă îl adă­ugăm/Fiinţei/. Căci vorbim /logic/ despre „omul alb", atunci cînd adăugăm „albului" pe „om".11

S-a arătat, astfel, îndestulător că /entităţile matematice/ nu sînt Fiinţe în mai mare măsură decît corpurile, că ele nu sînt nici ante­rioare lucrurilor senzoriale, altfel decît doar în baza definiţiei; şi că nu e posibil ca ele să fie separate şi autonome. Or, de vreme ce ele nu pot exista în obiectele senzoriale, e clar că, fie nu există în nici un chip, fie că au totuşi o anumită fiinţare, dar nu una abso­lută. Căci ne referim la „a f i" în mai multe sensuri.

Capitolul 3

După cum şi propoziţiile universale conţinute în entităţile mate-

atice nu se referă la lucruri autonome situate în afara mărimi-

or Şi a numerelor, ci se referă chiar la acestea, dar nu luate ca entităţi

^posedă o mărime /anume/ sau sînt divizibile, este limpede că

pnvinţa mărimilor senzoriale pot exista definiţii şi demon-

.') numai că aceste mărimi nu sînt luate ca obiecte senzori-

> a doar ca anumite proprietăţi.

num Pa cum există multe definiţii ce au în vedere lucrurile luate ca s; j °,a m°bile, fără a ne referi la ce este fiecare dintre acestea, Sari de lecare "intre calităţile sale contextuale, şi nu este nece-^r' ca un corP în mişcare să fie separat de lucrurile cn 'l S^ ex^ste în asemenea corpuri o natură delimitată senzoriale/, la fel vor exista definiţii şi ştiinţe referi-

416

METAFIZICA

toare la lucrurile mobile, dar luate nu ca mobile, ci Iu calitate de corpuri. Şi de asemenea /vor exista ştiinţe si d f ' -toare la lucruri/, dar luate numai în calitate de suprafeţe ' U * " de lungimi, de asemenea, luate ca entităţi divizibile, sau '- ' ?UlTla' bile, dar avînd o poziţie în spaţiu, sau numai luate ca indi ' 'k^'2'"

Rezultă că, de vreme ce este adevărat de spus la modul' 1^ " lut că nu numai entităţile autonome sînt, dar şi că cele * S°~ sînt autonome /sînt/, precum lucrurile mobile, este adev* ^U spus în mod absolut şi că entităţile metematice sînt, si ele s" ^ felul în care /metematicienii/ spun. ' n

Şi după cum este adevărat să se vorbească în absolut că cele­lalte ştiinţe au drept obiect nu contextul (de exemplu, /medicina/ nu are drept obiect albul, dacă sănătosul este alb, ci ea are ca obiect sănătosul), ci lucrul care îi constituie obiectul. Dacă obiectul este 1078a luat ca „sănătos", ştiinţa are drept obiect „sănătosul", dacă este luat ca „om", este vorba despre ştiinţa omului. La fel stau lucrurile şi cu geometria : chiar dacă se întîmplă ca obiectele ei să fie senzo­riale, dar fiindcă ele nu sînt luate ca senzoriale, ştiinţele matema­tice nu au drept obiect lucrurile senzoriale, şi nici nu au drept obiect alte lucruri autonome şi separate în raport cu acestea.

Lucrurile au multe atribute intrinsec contextuale <0i)|o.(iep'nK£ Kcx9' CCUTCX>, în măsura în care fiecare dintre aceste atribute aparţine /intrinsec lucrului/, în măsura în care animalul există fie luat ca femelă, fie luat ca mascul, este vorba despre atribute proprii, deoarece nu există o femelă, sau un mascul separate de animale. De unde rezultă că şi lucrurile există /pentru matematică/ numai luate ca lungimi, sau ca suprafeţe.

Şi, cu cît s-ar referi în mai mare măsură la entităţi primare m virtutea definiţiei şi mai simple, cu atît mai mult /stanţa re p tivă/ ar poseda precizie (căci precizia este tocmai simptotej. unde rezultă că /ea este mai precisă/ cînd obiectul ei e tara decît cînd posedă mărime; este mai precisă cînd/obiectu ^

seda mişcare, iar dacă posedă mişcare, este /cea mai pre mj.

, or.

aceea care are drept obiect corpul antrenat/ în rmşcar ^ într-adevăr, aceasta este cea mai simplă, iar în cadru ei, simplă/ este mişcarea uniformă. niaşicu

Acelaşi raţionament este valabil şi în legătură cu ar optica: într-adevăr, nici una, nici alta nu cercetează

L

CARTEA MY (XIII)

417

ine sau ca sunet, ci luate ca linii şi numere (acestea sînt pro-ăti specifice imaginilor şi sunetelor).13

Prlf u t'pl nrocedează şi mecanica, încît, dacă cineva considerînd Iar iaiLi r . ..... _ A < _

ile separate de caracteristicile lor, cercetează ceva m lega-

- u ele luate ca atare, nu va greşi deloc, după cum nici în cazul

tUf ^rriei nu ar greşi, dacă ar spune că /o linie/, care nu are un georneL ° .•.„_..., n- *

• 'or" are un „picior . rnndca eroarea nu se atla in premise.

Tel mai bine s-ar raţiona asupra fiecăruia dintre aceste lucruri , - s_ar presupune non-autonomul autonom, ceea ce fac atît ant-meticianul, cît şi geometrul.

Omul'luat ca om este ceva unitar şi indivizibil. Aşadar, cineva 1-ar considera o unitate indivizibilă, apoi ar cerceta dacă omului, luat ca ceva indivizibil, i s-ar asocia vreun atribut. Dar geometrul nu ia omul ca om, nici ca indivizibil, ci ca pe un corp geometric. Iar atributele care i-ar fi asociate /acestui corp geometric/, chiar dacă nu ar fi indivizibil, e clar că rămîn valabile şi fără ca el să fie /indivizibil şi om/. De aceea, geometrii vorbesc cu dreptate şi dis­cută despre lucruri existente, şi acele lucruri sînt reale.14

Căci ceea-ce-este poate fi considerat sub două aspecte: pe de-o parte, în actualizare, pe de altă parte, material^

Dat fiind însă că binele şi frumosul sînt ceva diferit, deoarece primul se află întotdeauna în acţiuni, în timp ce ultimul există şi în lucrurile imobile, cei care susţin că ştiinţele matematice nu afirmă mmic despre frumos sau bine se înşală. Dimpotrivă, ele le afirmă Sile arată în cea mai mare măsură. Căci nu se poate spune că, dacă e e nu dau nume, dar arată acţiuni şi raţiuni, nu vorbesc /despre ine şi frumos/, într-adevăr, formele frumosului sînt ordinea,, pro-P nia si ceea ce este definit, iar pe acestea ştiinţele matematice le Prezintă în cel mai înalt grad. Si deoarece acelea reprezintă raţi-

1 .e */! pentru multe alte lucruri (mă refer la ordine şi la ceea ce

«tf l j rt)' este ^'mpede că /matematicienii/ ar putea arăta şi o

a fi T) ° cauz*' ca fund, într-un anume fel, frumosul-raţ iune de

ar vom vorbi despre toate acestea mai adecvat în altă parte.

1078b

Capitolul 4

iatice J le^Zlse> prin urmare, în legătură cu entităţile mate-cit ele sînt şi cum sînt, şi în ce fel sînt anterioare, în

418

METAFIZICA

1079a

ce fel nu sînt anterioare /lucrurilor senzoriale/, în ] Formele trebuie însă să cercetăm mai întîi opinia ce se f ^^ Cu Formă, fără să o asociem naturii numerelor, ci în felul" ^^ înţeles-o la început primii filozofi care au susţinut că exist' P

Teoria despre Forme a apărut la cei care, din pricină că ^ în spusele lui Heraclit despre adevăr, potrivit cărora toate l ^ senzoriale sînt în curgere, spun că, dacă este să existe o st" •• o reflectare asupra a ceva, trebuie să mai existe alte naturi stab'l ^ afara celor senzoriale. Căci nu există ştiinţă a celor aflate în cu '^

Socrate s-a ocupat de virtuţile etice şi a încercat primul să d*' definiţii universale în această materie. Dintre filozofii naturii d Democrit s-a atins de această problemă în mică măsură, si a definit cumva caldul şi recele. Pitagoricienii, mai înainte, dăduseră definiţii pentru cîteva naturi ale căror noţiuni le-au asociat cu numerele de exemplu: ce este ocazia, sau dreptatea, sau căsătoria?16

Dar Socrate, în mod adecvat, cerceta esenţa, într-adevăr, el încer­ca să construiască silogisme, or principiul silogismului este esenţa. Totuşi, dialectica încă nu era în puterea ei, pentru ca el să poată cerceta contrariile, chiar şi fără /cercetarea/ esenţei, cit şi să poată stabili dacă aceeaşi ştiinţă are ca obiect ambele contrarii. Rămîn însă două realizări ce i se pot în mod justificat atribui lui Socrate: raţionamentele inductive şi definiţia universală. Ambele consti­tuie principiul ştiinţei.17

Numai că Socrate nu a considerat că universalele si definiţiile sînt autonome.

Dar alţi filozofi au făcut acest pas şi au numit Forme aseme­nea entităţi, în consecinţă, în baza aceluiaşi raţionament, ei au accep­tat că există Forme pentru toate proprietăţile care se spun la mo u

r r f ~ _^„ ^.„pva

universal. Lor li s-a întîmplat ceva similar cu ceea ce care, vrînd să numere obiecte mai puţine, gîndeşte că nu va /s-o facă/, dar că, făcîndu-le să fie mai multe, le-ar pu

într-adevăr, există mai multe Forme, ca să spunem : lucrurile senzoriale ale căror raţiuni acei filozofi le-au ca au avansat de la lucruri spre Forme, într-adevăr, pentru lucru există — spun ei — o entitate cu acelaşi nume, situ de Fiinţele /lucrurilor senzoriale/ şi pentru toate lucr o unitate ce integrează o multiplicitate, fie că este obiecte terestre, fie că este vorba despre entităţi eter

[e

CARTEA MY (XIII)

419

î lus nici unul dintre modurile în care /platonicienii/ demon-existenţa Formelor nu se arată evident: unele argumente stre juc Ja o premisă necesară, în timp ce, pornind de la alte argu-nU re/ultă Forme chiar şi pentru entităţile cărora ei nu vor ^e. lrit)uie Forme: astfel, potrivit cu argumentele extrase din sa.. vor exista Forme pentru toate cîte fac obiectul ştiinţelor; ? ' 'ivit cu argumentul /ce postulează cîte o Formă/ pentru 1 ' e unitate ce integrează o multiplicitate, vor exista şi Forme ale

atiilor; potrivit cu argumentul că se poate concepe un atribut 1 unui lucru dispărut, vor exista Forme şi pentru lucrurile dispă­rute de vreme ce există o imagine mentală a acestor lucruri.

Mai departe, să observăm că argumentările mai riguroase /în favoarea Formelor/ creează Forme ale relativelor, despre care /plato­nicienii/ neagă că ar fi cuprinse într-un gen în sine. In fine, alte argu­mentări conduc la consecinţa „celui de-al treilea om".

în general, argumentele în favoarea Formelor suprimă ceea ce susţinătorii Formelor doresc să existe încă mai mult decît îşi doresc să existe Forme: ar rezulta, astfel că nu Dualitatea e primordială, ci numărul, şi că relativul este anterior intrinsecului, apoi toate con­secinţele pe care unii /dintre platoniciem/ le deduc din teoria For­melor ajung în contradicţie cu premisele de la care ei au pornit.

Mai departe: conform teoriei ce afirmă existenţa Formelor, vor

exista nu doar Forme ale Fiinţelor, ci şi ale multor altor entităţi.

Căci un concept unic poate aparţine nu numai Fiinţelor, ci şi unor

entităţi ce nu sînt Fiinţe, iar ştiinţele au ca obiect nu numai Fiinţa,

Şi astfel de situaţii sînt nenumărate. Dar, dacă se ţine seama de

necesitatea logică şi de reprezentările despre Forme si dacă Formele

presupun participare, vor exista în mod necesar numai Forme ale

Antelor. Căci participarea /lucrurilor/ la Forme nu se face depen-

ent e context — într-un caz da şi într-altul nu — ci trebuie să

6 ?.Partlcipare la fiecare Formă de aşa manieră, încît ea să nu

_ i subiectul unei predicaţii ulterioare. Spun ceva de felul

pa ' °r aca ceva participă la Forma Dublului în sine, acel ceva

Co>! "a S1 *a Eternitate, numai că participă la aceasta din urmă

încît p °^C*e Dependent de context ca dublul să fie etern. Astfel

Dar°armele vor fi [ale] Fiinţeflor].

cîţ sj. . eleaŞi /nume/ desemnează Fiinţa atît în lumea terestră, mea mteligibilă. Căci, dacă nu e aşa, ce semnificaţie va

420

METAFIZICA

avea afirmaţia că ceva — unitatea ce integrează multinl' ' are fiinţare aparte faţă de lucrurile sensibile ? Iar dacă ex' ~ ^

casi formă şi pentru Forme, şi pentru lucrurile ca

ex' ~

aCe"

, crure care n ' •

forme, va exista un ce comun /între lucruri şi Forme/ (Ar este mai curînd Forma atît pentru dualităţile pieritoare c" t ' tru cele multiple, dar eterne — oare Forma ce e /chiar/ Du V

*

ce

Pen-

una şi aceeaşi, sau e o Formă comună şi Dualităţii, si unei d r taţi oarecare?)

Iar dacă nu există o aceeaşi formă /pentru Forme şi pentru Iu rile care participă la Forme/, toate acestea ar avea comun doar n mele, şi ar semăna între ele în mdul în care cineva ar numi „om" at*t pe Calhas, cît si un lemn, fără să întrevadă nimic comun între ei

Iar dacă, în alte privinţe, vom admite că definiţiile comune se potrivesc cu cele ale Formelor — de pildă, că pentru cercul în sine avem /definiţia/ „o figură plană", cît şi celelalte părţi ale definiţiei — se va adăuga însă /definiţiei respective/ faptul că cercul în sine există. Trebuie însă băgat de seamă ca această adăugire să nu fie cu totul de prisos: într-adevăr, cărei părţi a cercului i se va adăuga /respectivul termen/ ? Centrului, suprafeţei, sau întregului ? Căci toate /părţile/ aflate în Fiinţă sînt Forme. De exemplu, „animalul" şi „bipedul" /sînt Forme/.

în plus, e evident necesar ca /acea caracteristică adăugată/ să fie ceva, precum suprafaţa, o natură anume, care va fi imanentă tutu­ror Formelor, ca un gen.'t;

Capitolul 520

Dar cea mai mare dificultate a /teoriei Formelor/ ar fi de a înţelege cu ce anume contribuie Formele la /înţelegerea/ entităţilor ete . dar senzoriale, sau a celor care se nasc şi pier. Căci tor posedă raţiunile de a fi ale mişcăm si ale transformării- De ase . nea, Formele nu sînt de vreun ajutor pentru ştiinţele ce st cu realităţile senzoriale; aceasta deoarece — /în opinia p ._ enilor/ — Formele nu constituie Fiinţa lucrurilor senzona^ • ^ teri, ele ar fi imanente lucrurilor. Apoi, Formele nu sin nţe tor lucrurilor ca să le dea fiinţa, deoarece ele nu sin

CARTEA MY (XIII)

421

l lucruri care participă la ele. /Dacă ar fi imanente/, Formele * "rea probabil, că sînt raţiuni de a fi/ale lucrurilor senzoriale/, m albul în combinaţie /cu materia unui lucru/ explică aspec-^ i lh /al lucrului/, însă acest argument pe care mai întîi Anaxa-apoi Eudoxos si alţii 1-au adus, nu e corect. Este, într-ade--.. ,,cnr de văzut că apar numeroase dificultăţi ce decurg dmtr-o

văr, uşor de văzut.

atare opinie.

însă nici restul doctrinei nu poate fi susţinut pornindu-se de l presupoziţia existenţei Formelor şi aceasta prin nici una dintre metodele obişnuite:

A declara Formele drept modele şi a afirma că celelalte lucruri participă la ele înseamnă a rosti vorbe goale şi a apela la metafore poetice. Căci ce anume înseamnă „să produci privind la Forme" ? Este posibil ca ceva, la întîmplare, să fie şi să devină asemănător /cu un model/, chiar fără să fi fost reprodus /după modelul respec­tiv/, astfel încît, fie că Socrate ar exista sau nu,.ar putea apărea /în-tîmplător/ un om asemănător lui Socrate. Acelaşi lucru s-ar întîm-pla şi dacă Socrate ar fi etern.

Vor exista apoi rnai multe modele pentru acelaşi lucru, astfel încît vor exista şi mai multe Forme /pentru acelaşi lucru/, precum pentru om — Animalul şi Bipedul, dar, deopotrivă şi Omul în sine. Apoi, Formele vor fi modele nu numai pentru lucrurile sen­zoriale, dar şi pentru Formele însele; de exemplu, genul este model pentru Formele-specii ce-i aparţin ca gen. Astfel că acelaşi lucru v» fi şi model şi copie.

Apoi, ar părea cu neputinţă ca Fiinţa şi lucrul pentru care ea este Fiinţă să fie separate între ele. încît, cum oare ar putea Formele, ttsmt Fiinţele lucrurilor, să fie separate de lucruri ? Dar în Phaidon \ H aşa se spune că Formele sînt raţiunile atît ale fiinţării, cît • e devenirii. Să presupunem însă că Formele există; totuşi lucru-

. care participă la ele/ rămîn lipsite de devenire, dacă nu va Iu Un aSent care să le pună în mişcare, în schimb, apar multe etlj-, ' Precum o casă sau un inel, în legătură cu care /platomci-Urm lrrn^ că nu există participare la Forme. Este posibil, prin ise 'Ca 31 restul artefactelor să existe şi să apară datorită unor nu j * Ţaţiuni de a fi precum le-au indicat spusele de faţă, şi Orită Formelor.

l

1080a

lor

422 METAFIZICA

în legătură cu Formele se pot aduce multe obiecţii sim'1 avute în vedere, atît în modul de mai sus, cît şi urmînd m ^ logice şi mai precise. e ^

Capitolul 6

După ce am analizat aceste chestiuni, e nimerit să reluăm cinţele legate de numere care apar pentru cei care spun că el Fiinţe autonome şi primele raţiuni de a fi ale lucrurilor

Or, dacă numărul este o natură şi nu există altă Fiinţă a sa ' aceasta e chiar el însuşi — după cum spun unii filozofi — este nece­sar fie să existe un prim număr, apoi unul care urmează, fiecare /număr/ fiind diferit prin specie. Iar aceasta există fie la primul nivel, anume în cazul unităţilor, si /atunci/ orice unitate este ne-combinabilă <6ca\>ii(}Xr|'t:ocJ> cu oricare alta, fie toate unităţile care îşi urmează imediat în succesiune sînt combinabile cu oricare alte unităţi, după cum se spune că este numărul matematic, (în numărul matematic, nici o unitate nu diferă deloc de nici o alta.)21

O altă posibilitate este dacă unele unităţi sînt combinabile, în timp ce altele nu sînt. De exemplu, după unu, urmează cea dimii dualitate, apoi triada, apoi restul numerelor, şi unităţile din fiecare număr sînt combinabile, de pildă unităţile din prima dualitate sînt combinabile între ele, cele din prima triadă sînt si ele combina­bile între ele, si la fel şi în cazul celorlalte numere. Dar unităţile aflate în dualitatea însăşi sînt necombinabile cu unităţile aflate in triada însăşi. De aceea numărul matematic este numărat asuel. după unu pe doi, adăugîndu-se unităţii dinainte o altă unitate, apoi /este numărat trei/ adaugîndu-se o altă unitate celor două de dina inte, şi aşa mai departe, însă /numărul-Fiinţă/ este numărat ăst e • după unu vine doi, care e altceva si nu îl include pe pnmu u apoi vine triada care nu include dualitatea, şi aşa şi restul nume ^

O altă posibilitate este ca unele numere să fie precum s-a P

. • • • ci in U^M prima dată, altele, precum le consideră matematicienii, . ,

o a treia categorie să fie precum s-a spus la sfîrşit. ^ ^

1080b Mai departe: aceste numere trebuie să fie sau separa ^ -^

lucruri, sau neseparate, ci aflate în lucrurile senzoriale (n

CARTEA MY (XIII)

423

am considerat la început, ci presupunîndu-se că lucrurile sen-10 . , ^ţ alcătuite din numere imanente); sau unele sînt/imanen-z° jtele — nu, sau toate sînt /imanente/.

te V* stea sînt, prin urmare, sigurele moduri potrivit cu care nume-ele pot să existe cu necesitate.

f î sa si filozofii care consideră că Unul este principiu, Fiinţă şi

i ent pentru toate cele, şi că numărul provine din /Unu/ şi din

l eva, au vorbit despre unul dintre aceste moduri, în afara posi-

hTtatii ca toate unităţile să fie necombinabile. Ceea ce este foarte

l ic 'Căci nu este cu putinţă să mai existe un alt mod de existenţă

al numerelor în afara celor amintite.

Aşadar, unii filozofi susţin că numerele sînt de două feluri: în primul rînd, cele care conţin Formele — anteriorul şi posteriorul, apoi numerele matematice situate alături de Forme şi de obiectele senzoriale; ei le socotesc pe ambele separate de lucrurile senzoriale.22

Alţi filozofi susţin că numai numărul matematic există, fiind prima dintre existenţe şi fiind separat de lucrurile senzoriale.

Iarpitagoricienii afirmă că există numai un singur /tip/ de număr, cel matematic, numai că el nu este separat, ci ei cred că din aces­ta se compun Fiinţele senzoriale, într-adevăr, ei alcătuiesc între­gul Univers din numere, numai că /numerele lor/ nu sînt formate din unităţi /lipsite de dimensiune/ , ci ei concep uni­tăţile ca avînd dimensiune. Dar par să nu poată explica cum s-a constituit primul Unu ce posedă dimensiune.23

Un alt filozof susţine că primul număr — acela aparţinînd dome­niului Formelor — este unicul care există. Unii filozofi spun că acesta este identic cu cel matematic.

La tel se opinează şi în privinţa lungimilor, a suprafeţelor şi a corpurilor. Unii susţin că elementele matematice sînt diferite de cele

a e dincolo de sfera Formelor ,' ca dualitatea nu constă din unităţi, oricare ar fi acestea.

424

METAFIZICA

sînt alcătuite din unităţi fără dimensiune, anume cei car mere^e