Coperta ioana dragomirescu mardare 828590
Yüklə 1,92 Mb.
|
|
Şi ar fi trebuit cercetat şi lucrul următor: cum de sînt numeroas relaţii, şi nu una singură ? în fapt însă, se cercetează de ce ex CARTEA NY (XIV) 457 multe unităţi alături de Primul unu, dar nu se întreabă nimeni de ce sînt multe inegaluri alături de /primul/ inegal. Cu toate astea ei utilizează conceptele de „mare şi mic" şi „mult şi puţin" din care derivă numerele; apoi cele de „lung şi scurt" din care provin lungimile, apoi cele de „larg şi strimt" din care provin suprafeţele, şi cele de „profund şi scund" din care derivă corpurile. în plus, au în vedere mai multe Forme ale relaţiei; or, care este motivul pentru care acestea sînt mai multe ? Este însă necesar, după cum spuneam, să se presupună, pentru fiecare lucru, o existenţă în virtualitate. (Aceasta a susţinut adeptul acestor teorii: ce este Fiinţa şi existenţa în virtualitate, dar care nu există intrinsec, fiindcă relaţia, la fel ca şi calitatea, este o unitate sau o existenţă ce nu e nici în virtualitate, mei nu reprezintă negarea unităţii şi a existenţei, ci reprezintă una dintre categoriile realităţii Şi este încă mai necesar, după cum s-a afirmat, dacă se cercetează cum este cu putinţă pluralitatea lucrurilor Or, în ceea ce priveşte celelalte categorii mai există o dificultate în a înţelege cum de sînt ele o multiplicitate: într-adevăr, ele nu sînt separate /de substrat/, ci /sînt multiple/ prin aceea că substratul devine multe /lucruri/ şi capătă multe calităţi şi cantităţi. Insă trebuie să existe totuşi cîte o materie pentru fiecare gen, afară doar că ea nu poate fi separată de Fiinţe. Dar în ceea ce priveşte existenţele individuale e o problemă de explicat cum de sînt multe existenţe individuale, în cazul în care existenţa individuală nu ar fi un dat şi nu ar exista şi o natură de acest fel.16 De aici însă provine mai degrabă această dificultate, anume cum de există multe Fiinţe în actualizare şi nu una singură.
Or, deşi nu este acelaşi lucru Fiinţa individuală şi cantitatea, nu se spune /de către platonicieni/ cum şi de ce sînt multe lucruri, ci de ce sînt multe cantităţi. Căci orice număr semnifică o cantita-te> şi /la fel/ şi unitatea, dacă nu este măsură şi entitate indivizibilă sub raportul cantităţii. Or, dacă cantitatea şi Fiinţa sînt lucruri 458
METAFIZICA Dar oare — s-ar putea cerceta în legătură cu numerele — de unue avem încredinţarea că ele există /autonom/ ? Susţinătorului teoriei Formelor /numerele/ furnizează o anumită raţiune de a fi a lucrurilor, dacă este adevărat că orice număr este o Formă, iar Forma constituie pentru celelalte lucruri o raţiune a existenţei lor într-un anume fel (fie făcută această concesie susţinătorilor Formelor) Dar celui care nu vede lucrurile în acest mod, din pricina dificultăţilor pe care le întîmpină teoria Formelor, de unde îi vine încredinţarea că există un astfel de număr şi întrucît este el de folos /existenţei/ celorlalte lucruri ? Nici cel care susţine existenţa unui astfel de număr nu afirmă că el este raţiune de a fi pentru altceva, ci spune că el este o natură în sine existentă intrinsec; şi nici nu pare a fi vreo raţiune de a fi. Iar toate teoremele aritmeticienilor vor subzista şi pentru lucrurile senzoriale, după cum s-a spus. Capitolul 3 Prin urmare, cei care susţin existenţa Formelor şi care cred că ele sînt numere, încearcă să arate cumva, prin abstragere, de ce există cîte o unitate anume alături de lucrurile multiple; însă acestea /Formele-numere/ nu sînt nici necesare, nici posibile, şi nici nu trebuie spus că, din acest motiv, trebuie să existe numărul /separat/. Pitagoricienii, deoarece au observat că există multe proprietăţi ale numerelor imanente corpurilor senzoriale, au susţinut că lucrurile sînt numere, dar nu numere separate, ci că ele sînt constituite din numere. Dar de ce ? Fiindcă proprietăţile numerelor se manifestă printr-o armonie atît în privinţa corpurilor cereşti, cît şi a multor altora.17 Dar cei care susţin numai existenţa numărului matematic nu pot afirma nimic asemănător conform cu ipotezele lor; se afirmă, în schimb, de către ei că nu ar putea exista ştiinţele numerelor.18 Noi însă susţinem că /numerele matematice/ există, după cum am afirmat mai înainte. Şi este clar că entităţile matematice n CARTEA NY (XIV) 459
sînt separate şi autonome Aşadar, pitagoricienii nu au de ce să răspundă unei asemenea imputări; însă cînd ei consideră că lucrurile fizice sînt alcătuite din numere, anume că din numere care nu sînt nici uşoare, nici grele sînt alcătuite lucruri ce posedă uşurinţă şi greutate, ei par a vorbi despre un alt cer si alte corpuri, şi nu despre cele senzoriale.19 Dar sînt filozofi care consideră numărul ceva separat si autonom, deoarece consideră că în lumea senzorială nu pot exista axiome /matematice/; totuşi aceste propoziţii există şi ele bucură sufletul. Ei asumă că /asemenea numere/ există şi că sînt separate. Acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte mărimile matematice.20 Este vădit, prin urmare, că şi doctrina opusă /acesteia/ va afirma lucruri opuse şi că dificultatea despre care am vorbit trebuie soluţionată de către cei care susţin autonomia numărului: din ce pricină, atunci cînd numerele nu sînt imanente lucrurilor senzoriale, proprietăţile lor sînt imanente acestor lucruri ? Există unii filozofi care susţin că punctul este format din limitele şi extremităţile liniei, linia — /din limitele şi extremităţile/ suprafeţei, suprafaţa /din limitele şi extremităţile/ corpului. Aceştia cred că, de aceea, este necesar ca aceste naturi să existe efectiv /autonom/. Trebuie însă examinat ca nu cumva şi acest raţionament să fie prea slab. într-adevăr, extremităţile nu sînt Fiinţe, ci mai degrabă ele toate sînt limite. (De vreme ce există o limită şi a preumblării, şi a oricărei mişcări, această limită va fi o Fiinţă şi un ceva determinat, ceea ce este absurd.) Dar chiar dacă aceste extremităţi sînt Fiinţe, toate vor aparţine entităţilor senzoriale, din lumea de aici. De ce atunci să fie separate ? în plus, cineva nu foarte uşor de mulţumit ar putea să cerceteze in legătură cu orice număr şi cu entităţile matematice faptul că ele nu au influenţă reciprocă — precedentele /în ordine ierarhică/ nu influenţează pe cele care urmează /în ordine ierarhică/. (Dacă numărul nu ar exista, totuşi mărimile /matematice/ vor exista în opinia celor care susţin numai existenţa entităţilor matematice. Iar dacă nici acestea nu ar exista, vor exista sufletul şi corpurile senzoriale. 1090b
460 METAFIZICA Or, natura nu pare, din cele ce se văd, a fi constituită din bucăţi descusute, precum o piesă tragică prost alcătuită.)2'' Dar celor care susţin existenţa Formelor le scapă acest fapt — într-adevăr, ei constituie mărimile din materie şi din număr, anume lungimile din dualitate, suprafeţele, verosimil, din triadă, iar corpurile /ar fi constituite/ din tetradă sau din alte numere. Nu e nici o deosebire dacă /sînt alcătuite din tetradă sau din alte numere/. Dar oare aceste entităţi geometrice vor fi Forme ? Şi care este felul lor de existenţă ? Şi care este influenţa lor asupra lucrurilor ? Căci în nici un fel ele nu influenţează lucrurile, aşa cum nu o fac nici entităţile matematice. Dar în cazul /Formelor/ nu se aplică nici o teoremă, în cazul în care nu s-ar dori să se mute entităţile matematice din poziţia pe care o ocupă şi să se construiască anumite teorii speciale /în legătură cu ele/.22 Nu e însă dificil ca, asumînd orice fel de ipoteze, să lungeşti discuţia şi să obţii diferite concluzii.23 Aceşti filozofi, aşadar, iubind entităţile matematice deopotrivă cu Formele, cad în eroare. Cei dintîi filozofi, însă, care au afirmat existenţa a două /feluri de/ numere — numărul ideal şi numărul matematic — nici nu au spus, nici nu ar avea cum să spună în ce fel şi de unde va proveni numărul matematic. Ei aşază acest număr matematic între numărul ideal şi cel senzorial.24 Or, dacă el ar proveni din marele şi micul, el va fi identic cu numărul ideal. (/Acel filozof/ presupune că mărimile sînt alcătu-1091a iţe din alt marele şi micul.) Iar dacă se va susţine că e diferit, se va susţine existenţa mai multor elemente. Căci dacă pentru fiecare /din cele două numere/ principiul este un unu, unul /luat ca principiu/ va fi comun pentru ambele. Atunci trebuie cercetat în ce fel aceste multiple /elemente/ sînt unu şi, deopotrivă, este cu neputinţă, conform acelui filozof, ca numărul să fie generat altfel decit din unu şi din Dualitatea indefinită. Toate acestea sînt absurdităţi! Iar /consecinţele/ intră în conflict cu ele însele, cît şi cu cele rezonabile. Şi se pare că, în ceea ce le priveşte, este valabilă „vorba lungă a lui Simonide". Iar vorba lungă seamănă cu cea a slugilor care nu spun nimic ca lumea.25 Şi se pare că principiile însele, marele şi micul, strigă de parca ar fi smucite: ele nu pot în nici un mod să genereze numărul, ci doa un /număr/ care este dedublarea unului. CARTEA NY (XIV) 461
Este apoi absurd, sau mai degrabă aparţine imposibilului, să se admită o generare a lucrurilor eterne. Nu trebuie pus deloc la îndoială dacă pitagonciemi acceptă sau nu o generare. Intr-adevăr, ei spun deschis că, constituindu-se unul, el provine fie din suprafeţe, fie din culoare, fie dm sămînţă, fie din /alte elemente/ pe care sînt la încurcătură să le numească; îndată /apare/ şi partea cea mai apropiată a nelimitatului, deoarece ea este atrasă şi delimitată de limită. Dar, fiindcă /pitagoncienii/ explică constituirea Universului şi doresc să vorbească în termenii filozofiei naturii, este drept ca ei să fie examinaţi în privinţa /conceptului/ de natură. Dar această problemă nu ţine de tratatul de faţă. Căci noi căutăm principiile aflate în lucrurile imobile, astfel încît trebuie cercetată şi geneza unor astfel de numere /imobile/. Capitolul 4 /Platomcienii / neagă existenţa generării numărului impar26, evident existînd o generare a celui par. Unii cred că parul provine din cantităţi inegale, prin egalizarea marelui şi a micului.27 Este aşadar necesar pentru ei ca inegalitatea să fie anterioară egalizării. Dar dacă /marele şi micul/ ar fi veşnic egalizate, ele nu ar mai fi inegale anterior (nimic nu este anterior veşnicului). De unde este evident că ei vorbesc despre geneza numerelor nu în vederea unei analize teoretice /riguroase/.28 Există apoi un impas şi un hop pe care are a-1 trece cel ce vrea să călătorească pe aceste drumuri: care este raportul elementelor şi al principiilor cu binele şi cu frumosul ? Chestiunea este următoarea: oare există ceva printre principii pe care să-1 numim „Binele în sine" şi „Optimul", sau nu, ci acestea sînt generate ulterior? Se pare ca teologii au fost de acord cu unii dintre contemporani care contestă /aşa ceva/; ei susţin că, pe măsură ce avansează natura lucrurilor, apar şi binele şi frumosul. (Ei procedează astfel, dînd atenţie unei dificultăţi reale care apare la cei ce susţin, precum fac unii, că unul este principiu. Această dificultate apare nu din pricina faptului că principiului i se acordă binele ca atribut, ci fiindcă unul este considerat principiu şi este principiu înţeles ca element Şi fiindcă din unu provine numărul.) 1091B 462
METAFIZICA Or, poeţii cei vechi susţin, la fel, că domnesc şi conduc nu primele /divinităţi/ apărute, precum Noaptea, Cerul, Haosul, sau Oceanul, ci Zeus.29 Aşadar, acestor /poeţi vechi/ li se întîmplă să vorbească astfel deoarece stăpînitorii lumii se schimbă. Iar cei care, dintre ei, vorbesc amestecat deoarece nu se exprimă pe de-a întregul în mod mitic, precum Pherecydes şi alţii, au admis că Supremul Bine este primul principiu generator. La fel /au considerat/ Magii, iar dintre înţelepţii mai noi, Empedocle şi Anaxagoras. Primul aşază Prietenia drept element, în vreme ce al doilea /socoteşte drept element primordial/ Intelectul. Iar dintre gînditorii care admit existenţa Fiinţelor imobile, unii afirmă că Unul însuşi şi Binele sînt identici.30 Ei au considerat că Fiinţa /Binelui/ este în cea mai mare măsură Unul. Dar aici intervine o dificultate, relativ la modul cum trebuie considerată chestiunea: ar fi, într-adevăr, uimitor dacă primului element, care e etern şi autosuficient, nu i-ar reveni acest prim atribut luat ca bine, anume autosuficienţa şi stabilitatea într-adevăr, se petrec multe consecinţe neplăcute, de care ferin-du-se, unii au refuzat /teoria Formelor/; este vorba despre cei care au admis că Unul este primul principiu şi element, dar numai al numărului matematic, într-adevăr, toate unităţile devin Bine intrinsec. De aici, multă abundenţă de bine!31 Iar dacă Formele sînt numere, toate Formele sînt un Bine intrinsec. Să fie aşadar Forme pentru orice lucru dorit. Dar dacă sînt Forme numai pentru lucrurile bune, Formele nu vor fi Fiinţe. Dacă însă vor fi Forme şi ale Fiinţelor, toate vietăţile şi plantele vor fi bune şi la fel şi cele care participă /la Forme/.32 Toate aceste consecinţe sînt absurde. Iar elementul contrariu /Unului/, ne el mulţimea, fie inegalul, ori marele şi micul — ar fi răul intrinsec. (De aceea un filozof s-a ferit să asocieze binele de Unu, ca tund ceva necesar, deoarece generarea provine din contrarii, iar răul reprezintă natura mulţimii.33 Dar alţii susţin că inegalul reprezint* CARTEA NY (XIV) 463 natura răului.) Rezultă că toate lucrurile participă la rău, cu excepţia Unului intrinsec.34 Iar numerele mai curînd decît mărimile vor participa la /răul/ I092a neamestecat, iar răul va fi materia Iar dacă lucrurile stau precum am afirmat, anume că materia este orice lucru în virtualitate, de pildă, focul în virtualitate este materia focului actualizat, răul va, fi chiar binele aflat în virtualitate. Toate aceste consecinţe apar, pe de-o parte, fiindcă aceşti filozofi consideră că orice principiu este element35, pe de altă parte, ei consideră că contrariile sînt principii36, de asemenea, că Unul este principiu şi că numerele sînt Fiinţe primordiale, separate şi Forme. Capitolul 5 Dacă, prin urmare, este imposibil astfel şi faptul de a nu aşeza binele printre principii, dar si de a-1 aşeza acolo, e clar că filozofii respectivi nu au redat corect principiile, nici Fiinţele primordiale. Se înşeală, într-adevăr, cel care îşi reprezintă principiile Universului la fel precum sînt cele ale animalelor si ale plantelor, anume că întotdeauna cele mai desăvîrsite provin din lucruri indeter-minate şi imperfecte.37 De aceea /ei susţin/ că la fel stau lucrurile şi în privinţa naturii primelor entităţi, încît Unul intrinsec nu este un ce anume /determinat/. Dar sînt /de fapt/ perfecte principiile din care provin /animalele şi plantele/. Omul generează pe om si nu sămînţa este la început. Este însă absurd ca /aceşti filozofi/ să conceapă formarea locului concomitent cu cea a corpurilor matematice, într-adevăr, locul ţine de existenţele individuale, motiv pentru care lucrurile sînt separabile după loc, în timp ce entităţile matematice nu sînt localizate. De asemenea, /este absurd/ ca ei să susţină că aceste corpuri matematice sînt localizate, dar ce anume este locul — să nu spună. Ar fi trebuit ca cei care afirmă că lucrurile şi primele entităţi, numerele, provin din elemente, după ce au analizat în ce fel provine ceva dmtr-altceva, să arate în ce fel numărul provine din principii. Oare prin amestec ? Dar nu orice este amestecabil, mă refer la ceea ce devine altceva; iar unul nu va fi separatul, şi nici natura separată /nu va exista/, aşa cum, totuşi, aceşti filozofi o doresc.38 Oare /numărul/ va proveni din elemente prin compunere, precum o silabă ? Dar atunci e necesar /ca elementele componente/ să posede o poziţie. Iar cel care gîndeşte /numărul/ va gîndi distinct Unul si mulţimea. Aşadar, aceasta va fi numărul: unitatea şi mulţimea, sau Unul şi inegalul.39 Şi, de vreme ce compusul din elemente provine uneori din elemente ce sînt conţinute, alteori — nu, în ce fel este numărul ? Nu poate fi compus din elemente conţinute decît lucrul pentru care există generare. Oare provine /din elemente/ în felul în care ceva provine dintr-o sămînţă ? Dar nu e cu putinţă ca ceva să derive din indivizibil. Oare /numărul/ provine dintr-un contrar care nu subzistă /în momentul apariţiei numărului/ ?40 Dar cîte au acest mod de provenienţă, o au din altceva care subzistă. Or, dat fiind că unii socotesc 1092b pe Unu drept contrariul mulţimii, alţii — drept contrariul inegalului, servindu-se de Unu ca de egal, numărul ar părea că provine din contrarii. Ar exista, aşadar, un ce subzistent, reprezentînd pe unul dintre cele două aspecte, din care există sau se naşte /numărul/.41 în plus, cum de restul lucrurilor, cîte provin din contrarii, sau care conţin contrarii, sînt supuse pieirii, chiar dacă ar proveni din Universul întreg /drept contrariu/ Iar /elementul contrariu/ conţinut sau neconţinut îşi nimiceşte contrariul, de pildă Ura nimiceşte amestecul originar. (Deşi nu ar fi trebuit să se întîmple aşa, căci ea nu este contrariul amestecului.) Dar lipseşte analiza respectivă şi nu se spune modul în care numerele sînt raţiunile de a fi ale lucrurilor şi ale existenţei: oare ca limite, precum sînt punctele pentru mărimi ? Şi sînt în felul în care Eurytos a stabilit care este numărul unui anume lucru ? De pildă, acest număr este al omului, celălalt — al calului, precum fac cei care aplică numerele la figuri — triunghi, pătrat, în acest fel ei închipuie formele vietăţilor cu pietricele.43 Sau numerele sînt raţiuni luate ca rapoarte, ce sînt armonie de numere ? La fel să fie şi omul, şi celelalte lucruri ? Dar în ce fel sînt numere proprietăţile — albul, dulcele şi caldul ? CARTEA NY (XIV) 465 Că numerele nu sînt Fiinţă şi nici nu sînt raţiuni de a fi ale Formei e evident. Căci Fiinţa este raport, iar numărul este materia /acestui raport/. De exemplu, Fiinţa cărnii sau a osului este număr /în sensul că/ sînt trei părţi de foc si două de pămînt. Şi întotdeauna numărul, oricare ar fi, numără anumite lucruri, fie foc, fie pămînt, fie unităţi abstracte. Dar Fiinţa reprezintă raportul unei cantităţi faţă de o altă cantitate în conformitate cu rezultatul amestecului dintre cele două. Or, acesta nu este deloc un număr, ci un raport al combinaţiei de numere ce se referă la corpuri, sau la orice altceva.44 Aşadar, numărul nu este raţiune eficientă de a fi, nici numărul în general, nici numărul format din unităţi. Si el nu e nici materia, nici forma si esenţa lucrurilor. Şi nu este nici finalitatea lor. Capitolul 6 Ne-am putea întreba şi ce este binele cel provenit din numere, prin faptul de a reprezenta un amestec situat în număr, adică fie într-un număr perfect, fie într-un număr impar.45 Or, cu nimic mai sănătos nu e hidromelul amestecat, luat de trei ori cîte trei părţi /cu apă/, ci mai degrabă ar folosi dacă e luat fără o proporţie specială, dar apos fiind, dccît dacă e tare si într-o anumită proporţie. în plus, rapoartele combinaţiilor se regăsesc în adunarea numerelor, şi nu în numerele /înmulţite/, de pildă trei plus doi şi nu de trei ori doi. Căci la înmulţire, genul /lucrurilor multiplicate/ trebuie să fie identic, astfel încît produsul factorilor l, 2, 3 trebuie măsurat cu l, iar produsul factorilor 4, 5, 6 trebuie măsurat cu 4. De unde rezultă că toţi factorii se măsoară cu aceeaşi unitate. 2x5x3x6 nu va fi, aşadar, numărul focului, şi nici al apei 2x3. Iar dacă este necesar ca toate lucrurile să participe la număr, este 1093a necesar să rezulte multe lucruri identice, şi numărul să fie identic pentru cutare, cît şi pentru altceva. Dar oare acest număr este cauza şi lucrul există din pricina numărului, sau legătura nu e clară ? De exemplu: există /spun pitagoncienii/ un număr al revoluţiei Soarelui, un altul — al Lunii, un alt număr pentru viaţa şi vîrsta fiecărui animal. Ce opreşte ca unele dintre aceste numere să fie 466 METAFIZICA 1093b pătratice, altele cubice, altele egale; iar altele duble? Nimic nu opreşte, ci e necesar să rămînem la aceşti termeni, dacă toate cele împărtăşesc comuniunea numărului. Şi s-a acceptat că lucruri diferite ajung în stăpîmrea aceluiaşi număr, astfel încît dacă pentru unele lucruri revine acelaşi numâr, acele lucruri ar fi identice între ele, de vreme ce ar avea aceeaşi formă de număr, de exemplu, atunci Soarele şi Luna ar fi identice. Dar de ce să fie /aceste numere/ raţiuni de a fi ? Există şapte vocale, scala muzicală are şapte note Dat fiind însă că şi literele E, T, Z sînt numite /de unii/ „consonante", şi, fiindcă consonanţele «ru|j.
Aceşti pitagoricieni seamănă cu interpreţii lui Homer din vechime, care observau asemănări mici, dar le neglijau pe cele mari. Unii dintre ei vorbesc despre multe astfel de lucruri: de exemplu, afirmă că, existînd sunetele intermediare — /ce dau/ nona şi octava — şi versul epic are şaptesprezece silabe — egal cu suma acelora. Ei disting în dreapta /cezurii/ versului nouă silabe, iar în stînga — opt. Şi mai spun că intervalul de la A la fi este egal cu intervalul dintre nota cea mai de jos şi cea mai înaltă la flaut, interval al cărui număr este egal cu armonia Cerului. CARTEA NY (XIV) 467
Trebuie însă văzut că nimeni nu ar avea greutăţi să invoce sau să găsească asemenea /corespondenţe/ printre entităţile eterne, după ce le-ar descoperi şi printre cele pieritoare. Numai că naturile lăudate ale numerelor şi cele contrare acestora şi, în general, proprietăţile aflate în corpurile matematice, despre care unii filozofi susţin că sînt raţiuni ale existenţei, par, cel puţin celor care le cercetează, să se sustragă /examenului/. (Dintre cele analizate cînd ne-am referit la raţiuni, în nici un fel vreuna dintre aceste naturi numerice nu este raţiune de a fi.) Este o realitate că aceşti filozofi fac limpede faptul că binele aparţine /numerelor/ şi că numărul impar, rectiliniul, pătratul şi puterile anumitor numere aparţin seriei frumosului. Ei /văd/ anotimpurile asociate unui anumit număr. Şi alte caracteristici pe care le colecţionează din teoremele matematice, au, toate acestea, /puterea corespondenţei/.49 Yüklə 1,92 Mb. Dostları ilə paylaş:
|