Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

Iar infinitul nu este identic în mărime, în mişcare şi în timp, ca şi cînd ar fi o singură natură, ci ulteriorul se raportează la anterior; de exemplu, mişcarea se raportează la mărimea la care există mişcarea, alterarea sau creşterea; iar timpul se concepe datorită mişcării.

Capitolul II49

1067b Ceea ce se transformă, se transformă uneori în mod contex­tual, aşa cum muzicianul se plimbă. Alteori, deşi numai o parte^ lucrului se transformă, se spune în mod absolut că se tran ^ întregul lucru, de exemplu, acele corpuri care, avînd părţi, se sp că se transformă/ după părţile lor: se însănătoşeşte corpu , că se însănătoşeşte ochiul. Dar există şi cazuri cînd se în mod intrinsec, iar acesta este mobilul intrinsec. ^ Iar în privinţa celui care pune în mişcare, lucruri e ^ ^ unele lucruri pun în mişcare doar într-un anumit con > doar în raport cu o parte, altele pun în mişcare m

CARTEA KAPPA (XI)

369

1 1 c vine lucrul care pune în mişcare. Există /apoi/ ceva pe pr)rn . a_o] timpul în care se produce mişcarea, punctul careeste •' j je sosire al mişcării. Formele, proprietăţile şi locul

je plecat .- m]scarea sînt imobile, precum ştiinţa sau căldura. A ptcrf^ ' • • i i ^ - 1

M reprezintă mişcarea, ci procesul de încălzire.

^U ' rea non-contextuală nu are loc în cazul tuturor lucru-

• are loc în cazul contrariilor, al intermediarilor, şi al ter-

"^Y'/contradictorii. Din inducţie, se poate obţine convingerea

meiu . ea ce se transformă, se transformă fie de la un subiect

c*e. ' L ject fie de la un non-subiect la un non-subiect, fie de la

h'ect la un non-subiect, fie de la un non-subiect la un subiect.

(Numesc „subiect" ceea ce se exprimă în afirmaţie.) De aici rezultă

- exjstj cu necesitate trei tipuri de transformări, fiindcă cea de

la un non-subiect la un non-subiect nu este trasformare: nu există

aici contrarietate, nici contradicţie, fiindcă nu există opoziţie.

Transformarea de la un non-subiect la un subiect prin contra­dicţie este generarea; dacă contradicţia este absolută, şi generarea este absolută; dacă contradicţia este doar într-o privinţă, şi genera­rea este particulară. Transformarea de la un subiect la un non-subiect este nimicirea; dacă contradicţia este absolută, ea este abso­lută; dacă contradicţia este parţială, şi nimicirea este particulară. Or, daca ceea-ce-nu-este se spune în mai multe sensuri, şi nu-i posibil ca /ceea-ce-nu-este/, văzut ca unire şi ca separare, să se mişte, mei ca /ceea-ce-nu-este/ virtual să fie opus la ceea ce este în mod absolut (într-adevăr, ceea ce nu e alb sau nu e bun totuşi poate fi mişcat uitr-un context; căci ceea ce nu e alb ar putea fi un om, dar CC£a ce m m°d absolut nu este, nu poate fi schimbat), atunci este

anfn° V ' Ceea'ce'nu'este să se mi?te- (Iar dacă e imposibil,

' e.lmPos^il/ ca generarea să fie o mişcare, într-adevăr, se

;n , a ceea~ce-nu-este. Dacă în mod principal generarea este

e*istă " C0ntextua^> rămîne totuşi un adevăr că ceea-ce-nu-este

Dea" m a'3so'ut Prm referire la ceea ce se generează.) plâ acest menea> /ceea-ce-nu-este/ nu poate fi în repaus : se întîm-

° nePlăcute' dar ?i altele:

se află într-un loc, ceea-ce-nu-este nu

Se»flăintr ,u

re*nueste ' °C> Cac^ s~ar a^a undeva. Prin urmare, nici nimici -

' re' ^aci contrariul unei mişcări este altă mişcare

370

METAFIZICA

1068a sau repausul, iar nimicirea este contrariul generăr" n

orice mişcare este o transformare, iar transformării ^ Vfeme ce amintite mai înainte, cele care se realizează prin 'nt Ce'e trei cire nu sînt mişcări. Ele sînt treceri de la un termen"11"6 Ş' n'm'~ riu la altul; astfel este necesar ca doar transformarea de l ^

la alt subiect să fie mişcare. Insă subiecţii sînt sau contrar' mediari (fie privaţiunea şi ea un contrariu) şi ei se ex ' aU!nter" afirmaţie, precum golul, edentatul şi negrul. a Prin

Capitolul 12

Dacă, prin urmare, categoriile se divid în Fiinţă, calitate loc acţiune sau pasivitate, relaţie, cantitate50, este necesar să existe trei feluri de mişcări: ţinînd de calitate, ţinînd de cantitate si tinînd de loc. Nu există mişcare ţinînd de Fiinţă, căci nu există nimic contrariu Fiinţei.51 Nici mişcare a relaţiei nu există (atunci cînd unul dintre termenii relaţiei se schimbă, e posibil să nu fie adevărat că se schimbă şi celălalt, astfel încît mişcarea lor e pur contextuală). Nu există nici mişcare a celui ce face şi a celui ce îndură, sau a celui ce mişcă şi a celui mişcat, fiindcă nu există mişcare a mişcării şi nici generare a generării, şi nici, în general, transformare a transformării.52

Căci este posibil să existe mişcare a mişcării în două sensuri: fie este vorba despre mişcarea subiectului (de exemplu, omul se mişcă fiindcă devine din alb negru, încît astfel mişcarea /respec­tivă/ fie se încălzeşte, fie se răceşte, fie modifică locul, fie creşte. Dar aşa ceva este cu neputinţă, pentru că transformarea nu este unul dintre subiecte). Fie deoarece un subiect schimbă o tran sformare în care se găsea pe o altă formă /de transformare , pr cum omul care trece de la boală la sănătate.53 ^

Dar nici aceasta nu este cu putinţă decît în mod contextu • ^ orice mişcare este o transformare de la ceva la altceva, şi a ^ rărea şi pieirea. Afară doar că generarea şi pieirea se p rea e o stări opuse într-un anume fel determinat, în timp ce . rece

CARTEA KAPPA (XI)

371

deia la o altă transformare, oricare ar fi ea (căci e e\ va fi tre »n repaus), şi, în plus, la una nu întotdeauna întîm-posib''sa^ • acea transformare va fi de la o stare la o alta, încît platou transf0rmarea opusă, anume însănătoşirea.54

aceasta va netrec aşa contextual; de exemplu, există o tran-

nar lucrurile^ r1" • . . » .

rl la reamintire la uitare, cînd insul la care exista respec-sformar mare se transformă la rîndul său: uneori el trece la tlVa 'Istere, alteori - la ignoranţă.

CU"° l se va merge la infinit dacă va exista o transformare a formării şi o generare a generării. Or, dacă există ultima gene-ffa ecesar să existe şi generarea anterioară; de exemplu, dacă 1068b ^ ' enera vreodată o generare absolută, si obiectul care se gene-- s_ar genera, încît n-ar fi existat încă /la momentul respec-t'v/ obiect generat în mod absolut, ci /doar/ ceva generat în urma obiectului altei generări. Dar şi acesta din urmă a fost generat cînd-va, încît la un moment dat el nu fusese încă generat. Or, de vreme ce seriile infinite nu au un termen prim, nu va exista un termen prim /al generărilor/, de unde rezultă că nici un termen secund nu va exista, în consecinţă, nu e cu putinţă nici sase mişte, nici să se transforme ceva.55

De asemenea, propriu aceluiaşi lucru este mişcarea contrară şi repaosul, cît şi generarea şi nimicirea; rezultă că ceea ce se gene­rează, atunci cînd ar fi generat, tot atunci este nimicit. Căci nici nu-i posibil /să fie nimicit/ nici îndată ce apare, nici mai tîrziu, de vreme ce ceea ce este nimicit trebuie să existe /înainte/.

"i plus, trebuie să subziste o materie cînd ceva se generează şi

l rânsiormă. Ce materie oare va exista în felul corpului care se

^ reaza sau al sufletului ? în ce fel o mişcare sau o generare vor

'. a nndul lor, subiect al generării ?

QJCJ .' re este lucrul spre care /mişcarea şi generarea/ se mişcă ? spreai'ŞCarea ?1 §enerarea trebuie să se efectueze de la un punct

'nvăţare ^- *• °Um ^Va ^ ^n acest caz^' ^nsa nu Poate exista p,-;--- avani, astfel încît nu va putea exista nici generare a

Aşadar fiinri -

"acţiu • nu există /mişcare/ nici a Fiinţei, nici a relaţiei, u^g c r"1101 a suPortării acţiunii, rămîne ca mişcarea să se °rm Citaţii, cantităţii şi locului (în fiecare dintre

372

METAFIZICA

este

aceste categorii există contrarietate). Mă refer nu 1 r ^-în categoria Fiinţei, deoarece şi diferenţa este o caii * Uatea aflatj nile pe care le are subiectul şi în raport cu cai afectat sau nu.

Iar ceea ce este imobil este ceea ce, în general, nu p ceea ce cu greu se mişcă într-un răstimp îndelungat^ -^ cu greu să se mişte, cît şi ceea ce prin natură poate - ^ '"^ e capabil să o facă, dar nu se mişcă atunci cînd, prin n -^^?' bui si în locul si în felul în care ar trebui Nu m a! ~ >artre-- j- • ' L-i -i -j - r, ' Pe acesta din

urma dintre imobile îl consider ca se află în repaus înt A

repausul este contrariul mişcării, de unde rezultă că el este ^ ţiune proprie receptacolului.56 Va~

Laolaltă în raport cu locul se află lucrurile care se află într singur loc care e prim57; separat /în raport cu locul/ — cele care se afla în locuri diferite. /Spun/ că se ating lucrurile care au laolaltă extremităţile. Numesc intermediar stadiul la care ceea ce se schim­bă ajunge înainte de a ajunge în stadiul final, şi la care ajunge schim-bîndu-se în mod natural şi continuu.

Contrar în raport cu locul este ceea ce se depărtează la maximum în linie dreaptă.

In continuare este ceea ce se află după început, definit cumva prin poziţie, specie sau altfel, şi cînd nu există nimic intermediar între lucrurile aparţinînd acestui gen care posedă continuitatea, precum liniile sînt în continuarea liniei, unităţile — a unităţii, sau o casă — în continuarea unei case. (Nu e nici o piedică ca altcew să fie intermediar /în şirul respectiv/.) Iar ceea ce e în continuare 1069a vine în continuarea unui alt lucru şi el este ceva ce urmează. J unul este în continuarea doiului, nici luna nouă nu vine după în al doilea pătrar. n.

Fiind un termen consecutiv, ceea ce este în continuitate W^ tact. Deoarece orice transformare rezidă în termeni opuşi, _

sînt contrariile şi termenii contradictorii, dar nu exista ^ diar în cazul termenilor contradictorii, e limpede ca m se află între termenii contrarii. , K co»'

Continuul este o /formă de/ consecuţie. Vorbesc ^^ tmuu atunci cînd limita fiecăruia dintre două lucruri, . ^tei şi se ţin împreună, ajunge una şi aceeaşi, încît e clar c

CARTEA KAPPA (XI)

373

l miri din care, în mod natural, apare ceva unic sub . i„ ir ele W . -i

&* l /respectivei/ atingeri a lor.

rap°r j 3 ceea ce este consecutiv este o noţiune primară: £ limpe consecutiv nu are neapărat contact, dar contac-căci ceea _ . ja je COnsecuţie. Iar dacă există continuitate, există tulim?110 / j există contact, nu e obligatorie continuitatea. C0ntact, ^ restere naturală la lucrurile care nu se ating, în conse-^" eXlS tul nu este totuna cu unitatea, într-adevăr, pentru puncte c"îţâ'/ ct ţn timp ce pentru unităţi nu există contact, ci doar eX'Sta ' • la primele există un intermediar, la celelalte — nu.58

NOTE

1. Sumară recapitulare a Cărţii Alpha.

2. Urmează recapitularea aporiilor din Cartea Beta.

3. Cârtea Beta, cap. l şi 2. O ştiinţă demonstrativă nu-şi poate demonstra principiile; or, ştiinţa supremă are ca obiect principiile supre­me, care sînt indemonstrabile. Pe de altă parte, se pare că o ştiinţă demon­strativă trebuie să aibă precedenţă, deoarece este mai exactă.

4. Aceasta este aporia: primul lucru care mişcă nu ar putea fi el însuşi nemişcat. Aristotel va arăta în Cartea Lambda cum trebuie rezol­vată această aporie, care nu apare în Cartea Beta.

5. Se referă aici Aristotel la problema multiplicării inteligibilelor, cunoscută şi sub numele de problema „celui de-al treilea om" ? Sau vr« el să spună că, deşi entităţile matematice formează un al treilea °r. m "e Ceruri alături de Idei şi de lucrurile senzoriale, totuşi nu

aun „al treilea om", alături de Omul-Idee si de oamenii indivi-

UUâh J VT fii '

• u e toarte clar, dar al doilea sens pare mai probabil. me ' . c.easta aPorie nu apare în Cartea Beta, şi pune destule proble-trebui • " Ci Un^ ° ^nîe^e§ ca sugerînd faptul că filozofia primă ar cMar e °CUPe ^e matematică, ceea ce este o concluzie platoni-Aristotel" n,St°te a- Probabil că „prin problemele matematicilor"

('Unea ,„• ' e^e ProDlemele fundamentelor matematicilor, adică ches-a axiomelor

7. V,

- 2.

unu.

• la Cartea Beta- - .

9. înmaSteenţa Funţ£i. coerenţa lumii dispare.

roatica grecească, primul număr natural este doi, şi nu

374

METAFIZICA

10. Liniile pot fi concepute ca elemente din care

mite suprafeţe sau corpuri; dar în alt sens, suprafet l C°mPUt se descompun în linii. Care, aşadar, sînt principiile ? ^ S*U COrPUrile vată în Cartea Zeta şi Eta cînd Aristotel se referă la rr'-'î "^rezo1-la părţile compusului. •'e °rmeisi

11. Se reia materia Cărţii Gamma.

12. în Cartea Gamma, metafizica studia ceea-ce-este r

se adaugă şi „în universalitate", de parcă ceea-ce-esrp ^ r* ! ^ r- • i f i i ' , * ''mă; -

ti conceput şi alttel decît existenţa universală.

.

13. Cum se observă, aici ceea-ce-este caftind este i

-

fiind semnifică mai curînd întregul existenţei, în datele sale generale, mai puţin particularizate. E foarte tentant, aici, să faci puneri istorico-genetice, considerînd, în cel mai bun caz, că Aristo^i şi-a schimbat opiniile. Tentaţia rămîne facilă, deoarece este ereu d înţeles de ce Aristotel nu şi-a revăzut părţile mai vechi. Este de aseme­nea posibil să avem de-a face cu un rezumat făcut de un discipol care interpretează pe ceea-ce-este ca fiind drept însemnînd Fiinţa, si care numeşte existenţa la modul general, prin „ceea-ce-este ca fiind în universalitate".

14. Filozofia este luată aici în sensul de „filozofia primă". Specu­laţia daca rezumatul din Cartea Kappa este opera unui discipol, sau dacă Aristotel a scris-o în altă fază a activităţii sale decît Cartea Gam­ma sau Epsilon rămîne doar o speculaţie, fără soluţie certă.

15. Aici, spre deosebire de Cartea Gamma, cap. 2, dialectica (me­toda platoniciană a dialogului filozofic) şi sofistica sînt aşezate pe acelaşi plan.

lk. Metoda respingerii presupune asumarea unui punct de plecare analog principiului non-contradicţiei, dar, aparent, distinct de e . exemplu, principiul că orice afirmaţie are un sens, sau ca exista c

a[

nicare.

17. Dacă este adevărat în mod intrinsec, desigur, şi nu conte Argumentul nu se află în Cartea Gamma. on.g

18. Dacă cineva (Heraclit) afirmă că x este B şi, simulta"'cu non. această afirmaţie a sa (A') trebuie sa fie deopotrivă adevărata

. Dar non-A' spune că x nu este

19. Explicaţia lui Aristotel este că un fenomen actua ^

eţi in-lu

A'. Dar non-A' spune că x nu este simultan B şi non- •

en actua

dintr-o virtualitate, care nu este negativitate pură, neţi in- c; estc

virtuală. Ceea ce va deveni alb, nu este pur şi simp alb virtual.

CARTEA KAPPA (XI)

375

20.

V.

este

fartea Gamma, cap. 5 şi cap. 6; de asemenea experienţa • - a una comună pentru sofişti, de Platon în Republica. __ descr > . , jucrurj este vorba ? Tentaţia, cum face Reale,

,. Despre ce „ • -i ' • j

21- ^ Juce w Kocta Koajiov prin corpurile cereşti: dar acestea

este de a modificâri substanţiale în aspect, chiar dacă ele sînt peri-cunosc t . prevazute. Cred că ideea lui Aristotel este următoarea: odice Şi P ordinea în natură, şi explicat pornind de la ea; ştiinţa trebuie regularităţi şi pe permanenţe, indiferent dacă ea se aplică f S«lor, sau lumii sublunare.

n Pentru Aristotel forma este mai degrabă de găsit în domeniul r • " decît în cel al cantităţii, deşi nici cantitatea nu exclude o anu-Ca (^permanenţă, după cum se vede citind cu atenţie pasajul de mai Să nu uităm că fizica lui Aristotel este mai ales calitativă.

23 După cum se vede, argumentul este dirijat şi împotriva plato-nicienilor, care susţin că lumea sublunară este supusă unei schimbări continue, care face imposibilă orice cunoaştere raţională, ştiinţifică. Pentru Aristotel lumea aceasta nu este peştera platoniciană, o lume de umbre inconsistente.

24. Schimbările necontenite din lumea sensibilă se pot explica şi prin necontenitele alterări pe care le-ar suferi subiectul, aşa cum e cazul celor bolnavi. Iar dacă subiectul nu se alterează, înseamnă că există ceva constant.

25. în sensul că nu există demonstraţie în sens propriu.

26. Dacă un subiect este alb, el nu poate fi, concomitent, şi non-alb. Dar poate el fi cenuşiu, sau roşu (adică nici alb, nici negru) ? Or, cenuşiul este non-alb şi, prin urmare, orice e gri e non-alb (reciproca nu e vala-

1 ă) Şi deci acelaşi subiect nu poate fi concomitent alb şi cenuşiu.

27. Faimosul paradox al mincinosului.

29 A reZuma ^n acest capitol şi cel următor Cartea Epsilon. • Mulţi comentatori au considerat că această identificare a lui

cee •

" C

cu ceea-ce-este luat ca autonom sau ca separat

iftsea • 'J • *•>-»-**• LC.-cjic t.

a«astă Y! ntl^lcarea metafizicii cu teologia. Unii au considerat că K 3^_. , "5 care este ne-aristotelică şi au negat autenticitatea Cărţii 1 crezut a observa o contradicţie în însăşi gîndirea lui

a- i '

*^lStnt l T\ f — --"-"uv.! v o, \j v^v^iiti "iată în a a^l> a^a cum se poate vedea şi din Cartea Epsilon, rezu-Pasa], ceea-ce-este caftind are la Aristotel măcar două •a î„ „ 6' aProP'ate, dar nu identice: el înseamnă, mai întîi, ei abstractă, lipsită de determinaţii speci-istenţâ abstractă este şi separată, fie şi numai con-

376

METAFIZICA

ceptual, de lumea sensibilă. Din acest punct de

C" - \ i T f • ~

hca cu esenţa sau logos-ul. In tine, existenţa abstractă '

identifică şi cu lumea divină, care este autonoma nu d ?'S6parat* se

ci şi efectiv. ar C0nceptual,

30. V. Cartea Lambda.

31. După cum se vede, formula nu identifică pur şi si

nul cu existenţa autonomă şi imobilă, ci spune că divinul A ^'V'" parte a acestui tip de existenţă. Metafizica nu este teoloei$ * °ar° prinde teologia, ca pe o parte, şi fiindcă zeul este sunrptn ' • * Cu~

r i •• - r CT1, Şl ea eţt-p

astfel, ştiinţa suprema. lc'

32. Un muzician a devenit gramatician; aşadar, la un moment da el este ambele, muzician şi gramatician; or, el nu avea această cond' ^ înainte, deci el a devenit gramatician şi muzician, prin urmare a A venit şi muzician; ceea ce contrazice punctul de plecare. Sofismul constă din sensul diferit dat copulei „şi". Ea asociază cele două predi­cate doar în contextul condiţiei prezente, nu şi în cel al devenirii

33. întîmplarea este redusă de Aristotel la contextualitatea amor­fă şi inanalizabilâ, sau indeterminată. Or, raţiunea, în sens propriu, se caracterizează prin claritate şi determinare — e „raţională", în acest sens, se poate spune că ceea ce e asociat numai de un anumit con­text sau e întîmplător nu poate fi cauză sau raţiune.

34. Celor care susţin că întîmplarea poate fi cauza Universului Aristotel le răspunde: întîmplarea şi contextualitatea în general pre­supun anterioritatea necesităţii. Aşadar, necesitatea este un principiu cauzal anterior contextualităţii.

35. Acest capitol este alcătuit din extrase din Fizica, III, 1-3. E un motiv pentru care mulţi comentatori îl consideră nearistotehc, e°a rece el pare să se îndepărteze de caracterul de rezumat al cărţilor an e rioare ale Metafizicii, pe care se presupune că îl are Cartea apP^

36. Bronzul se actualizează ca statuie, ca formă adică, şi nu ca ro

Eventual materia primordială, prima materie, cum spune

se actualizează ca bronz. . |ujtci

37. Construibilul luat ca construibil: de exemplu, lemn material de construcţie, şi nu ca material combustibil- ^ ^^_

38. Referire la platonism, care consideră mişcarea drep^ ^ ^ re a Fiinţei. Dar, spune Aristotel, această echivalare a rruŞ

inţa lipseşte de necesitate mişcarea. _ ^

39. Adică actualizare incompletă, neterminată. O alta ec.

„e actualizare şi neactualizare în felul arătat înainte

CARTEA KAPPA (XI)

377

? ' j-i în nri

e mişcarea corpului care pune în mişcare şi a celui care j> şi actualizarea virtualităţilor lor este unică în mod teoretic ea este diferită.

capitol rezumă părţi din Fizica, III, 4-7.

sens : punctul sau unitatea; în al doilea sens — canti-j«- r A i •

rintu

n n A i i •

oate fi parcursă, dar nu are capăt; m al treilea sens, labi-car " ^ ^ ot f j parcurse, dar cu dificultate); în al patrulea sa ^ cercul; în al cincilea sens, numărul căruia i se poate

-i sau sustrage o unitate. Tdeea generală despre infinit este că el este ceva indefinit; în

'r.t-5 A nu are autonomie, şi, neavînd autonomie, nu este o consecinţa t» .. _ . . r. . . A

p- - Or dacă nu este o Fiinţa şi ceva definit, nu poate exista m actu-,. are sau nu poate fi realizarea finalităţii unei virtualităţi. Infinitul e întotdeauna o posibilitate, dar nu poate fi efectiv perceput, cunos­cut, parcurs complet.

44. Infinitul înseamnă indeterminare; dar numărul, considerat ca o entitate separată, individualizată, trebuie să fie determinat.

45. Infinitul nu poate fi un corp, un element, alături de celelalte elemente. Dar dacă infinitul nu există ca atare, sub forma unui corp, nu-i posibil ca toate lucrurile să devină „infinit". Heracht crede că totul provine din foc şi devine foc, acordînd — zice Aristotel — focu­lui un statut peste celelalte elemente.

46. Dacă totul trece de la un contrar la altul, nu ar putea exista un element, precum Unu, care să rămînâ în afara acestei transformări, Şi atunci, nu numai Unu, dar şi Multiplul ar fi un element.

47. Viziunea greacă, căreia Aristotel îi rămîne credincios, nu poate concepe un infinit actualizat, real, efectiv. Infinitul poate exista doar

virtualitate, sau poate fi o proprietate a unui alt corp existentă vir-m;„ Le.ntruca ceva să aibă Fiinţă, trebuie să fie autonom, adică deter-«, prin urmare finit.

_,ase specii de loc: sus, jos, înainte, înapoi, stînga, dreapta. Evi-„ ,ntr.~un spaţiu infinit, aceste direcţii îşi pierd sensul. 5Q ^ P"olul «te un extras din Fizica V.'

Categorii-1 ate?°m> \ucrare timpurie a lui Aristotel, lista cuprinde 10 51 P;' e lnc"cate se mai adaugă timpul, starea si posesia.

(Je

riu, ci cej 'a' cu sensul dat de noi cuvîntului (o\)oia), nu are contra-«un,^ . negaţie. Or, mişcarea, după Aristotel, se produce de

spu _---•" i. se deplasează din A în B se mişcă local şi nu se ca mişcarea sa se mişcă la rîndul ei.

378

METAFIZICA

53. Boala şi sănătatea sînt ele însele nişte procese

54. Asta înseamnă că, dacă omul se îmbolnăveşte 'H virea este transformarea contrară însănătoşirii, omul tr

toşire la îmbolnăvire, ceea ce poate presupune că, între t' C "ls*nă-sănătos. Or, aceasta este, în principiu, imposibil. Pentru A S"a^cut tul că un proces, o transformare are o regulă care p lstotel fap. static nu este foarte limpede; de aceea el consideră că nu stu^wfi transformare a transformării. Totuşi, asemenea transform- • , e ex'

i • A r r i 11 ^an Qe pra

doi sînt foarte frecvente: de exemplu, dacă viteza indică o ' raport cu timpul, acceleraţia indică o mişcare în raport c 'Care'n

55. Din nou cunoscutul argument aristotelic: dacă nu există ''"*' prim generat, nu există nici termen secund, şi aşa mai departe '"" tunci întreaga lume este în repaus.

56. Repausul este o mişcare în virtualitate. Ceea ce este, prin nat ' imobil (de exemplu Dumnezeu) nu se află, propriu-zis, în repaus ceea ce presupune că se află într-o anume virtualitate, căci Dumnezeu este actualizare absolută.

57. Cu alte cuvinte, locul e luat în consideraţie înainte de a fi um­plut de lucrurile respective. De exemplu, două persoane se află laolaltă în aceeaşi casă — dacă aceasta este luată anterior drept locul în care ele se află — dar nu se află laolaltă în aceeaşi cameră.