Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo

particulară nu poate fi alta decât este. fără a se afla in contradicţie cu (pate celelalte. Dar este un ocol obositor şi insuficient. Se ajunge astfel să fie preferată cunoaşterea indirectă cunoaşterii directe, care este la fel de certă, şi să se separe, spre marea pagubă a ştiinţei; faptul de a şti ca un anume lucru se datorează cunoaşterii, cauză care îl face pe învăţăcel să se îndepărteze de legile spaţiului; el este dezobişnuit să coboare prin forţele lui proprii până la principii şi să înţeleagă raporturile dintre lucruri, detenfijnându-l să se mulţumească cu cunoaşterea istorică că un anume lucru exis'â. nxritil atât do lăudat al acestei ;;ie-tode care formeză, se spune, puterea u pătrundere ii spiriti lui, constă în aceea câ învăţăcelul >c obişnuieşte să tragă concluzii, adică să aplice principiul contradicţiei, dar mai ales să iacă eforturi ce memorie pentru a retine toate datele a căror concordanţă trebuie să o i ;iaiizeze.

De remarcat, de altfel, că această metodă de demonstraţie nu a fost aplicată decât în geornetrie,, nu şi în aritmetică. Aici adevărul

Lumea ca voinţă $7 reprezentare

apare numai din intuiţie, care constă în actul de a socoti. Cum intuiţia numărului nu există decât în timp, şi prin urmare nu are nevoie să fie prezentat prin nici o schemă senzorială, ca figurile geometrice, nu ne mai putem îndoi că în acest caz intuiţia este numai empirică, şi în consecinţă supusă iluziei, şi numai această îndoială a fost aceea care a introdus în geometrie demonstraţia. Având în vedere că timpul nu are decât o singură dimensiune socotirea este singura operaţie artimetică; la ea se raportează toate celelalte. Or, acest act de a socoti nu este altceva decât o intuiţie a priori, la care nu putem ezita să recurgem; numai ea. în ultima analiză, confirmă tot restul, calcule sau ecuaţii. Nu este dovedit, de exemplu că:

|(7 + 9)x8l-2_₄₂

3

dar recurgem la pura intuiţie în timp, astfel încât fiecare propoziţie devine o axiomă. în aritmetică nu există acea masă de do\ e/i care supraîncarcă geometria; metoda constă, ca şi în algebră, în a- scurta operaţia de socotire. Intuiţia noastră a numerelor în spaţiu, aşa cum am arătat, nu depăşeşte deloc zece; pentru a merge mai departe, trebuie să fixăm într-un cuvânt un concept abstract al numărului care reprezintă intuiţia; este clar că atunci aceasta nu mai are ioc în mod real, ci este pur şi simplu indicată cu o mare precizie. Totuşi, evidenţa intuitivă a fiecărui calcul este făcută posibilă datorită ordinii numerelor, care permite să fie reprezentate, numere tot mai mari prin adăugarea aceloraşi mai mici; această evidenţă se regăseşte chiar şi în cazul în care abstractizarea este dusă atât de departe încât nu numai numere, ci şi cantităţi nedeterminate şi operaţii întregi, nu există decât pentru gândirea in abstracto şi nu sunt exprimate decât ca urmare a acestui efect; aşa este şi cu expresia: Jr —b; aceste operaţii nu sunt efectuate, ne mulţumim numai să punem semnul.

Am avea tot atâtea temeiuri şi temeiuri tot atât de sigure să procedăm în geometrie la fel ca în aritmetică şi să fundamentăm adevărul, şi în geometrie, pe intuiţia pură a priori. In realitate, necesitatea recunoscută în mod intuitiv, conform principiului raţiunii existenţei, este aceea care dă geometriei marea sa evidenţă; pe aceasta se sprijină certitudinea pe care o au propoziţiile sale în conştiinţa fiecăruia; şi nicidecum de dovada logică - adevărată cârjă -întotdeauna străină obiectului care este studiat, repede uitată în cele mai multe cazuri, fără să sufere însă convingerea învăţăcelului, şi care ar putea fi complet abandonată, deoarece orice evidenţă este independentă de ea, iar dovada, în definitiv, se mărgineşte să

91

Arthur Schopenhauer

demonstreze un lucru de care deja ne-a convins în întregime un alt mod de cunoaştere. Ea seamănă cu un soldat laş care îi ia viaţa unui duşman rănit şi se lăuda apoi că l-a ucis.¹

După toate aceste consideraţii, nimeni nu se va îndoi, sper. că evidenţa în matematică - care a devenit modelul şi simbolul oricărei evidenţe - derivă, prin însăşi esenţa sa, nu dintr-o demonstraţie, ci dintr-o intuiţie imediată, care aici, ca şi peste tot, este fundamentul şi sursa oricărui adevăr. Totuşi intuiţia, care este baza matematicilor, este mult superioară celorlalte, şi mai ales intuiţiei empirice. Cum ea este a priori, şi de aceea independentă de experienţă întotdeauna parţială şi succesivă, totul îi este la îndemână, şi se poate porni, după voie, de la principiu sau de la consecinţă. Ceea ce îi dă marea sa siguranţă este faptul că în ea consecinţa este cunoscută în principiu, acest gen de cunoaştere este singurul care are caracterul necesităţii; de exemplu, egalitatea laturilor este recunoscută şi se bazează în acelaşi timp pe egalitatea unghiurilor; dimpotrivă, intuiţia empirică şi cea mai mare parte a experienţei merg de la efect la cauză; pe de altă parte, acest din urmă mod de cunoaştere nu este inafilibil, căci efectul nu este recunoscut necesar decât după ce cauză a fost dată, şi nu cauza este recunoscută prin efect, deoarece acelaşi efect poate rezulta din cauze diferite. Acest din urmă mod de cunoaştere nu este niciodată decât inductiv. Inducţia constă, când mai multe efecte indică aceeaşi cauză, în a considera această cauză djept certă; dar, având în vedere că nu pot fi adunate toate cazurile la un loc, adevărul nu este niciodată necondiţionat cert. Or, în aceasta constă adevărul inerent oricărei cunoaşteri venite prin intuiţia senzorială şi aproape a oricărei experienţe. Tendinţa unui simţ determină intelectul să urmeze calea de la efect la cauza în stabilirea concluziei; dar această metodă nu este niciodată infailibilă, de aici decurgând faptul că falsa înfăţişare, sub formă de iluzii ale simţurilor, este adesea posibilă, şi chiar se produce, aşa cum deja am arătat. Când mai multe simţuri, sau toate cinci în

Spinoza, care se laudă mereu că procedează în mod geometric (more geometrico), a făcut-o în realitate chiar mai mult decât credea el. într-adevăr, pentru el nu este îndeajuns ca un lucru să fie cert şi incontestabil în virtutea concepţiei imediate şi intuitive pe care noi o avem despre esenţa lumii: el încerca să o dovedească şi în mod logic, independent de cunoaşterea intuitivă. El nu obţine, 'la drept vorbind, rezultatele sale preconcepute şi dinainte certe decât luând ca punct de plecare concepte construite în mod arbitrar (substantia causa sui etc.) şi permiţându-şi în cursul demonstraţiei toate libertăţile care apar foarte uşor din cauza înţelesului excesiv­ele larg al unor asemenea concepte. Ceea ce este adevărat şi foarte bun în doctrina să se găseşte în ceea ce este în întregime independent de demonstraţie; este exact ca în geometrie. în legătură cu această problemă, vezi capitolul XIII din Suplimente, (n.a.)

92

Lumea ca voinţă şi reprezentare

l

acelaşi timp, sunt înclinate să indice aceeaşi cauză, atunci posibilitatea de eroare devine minimă, fără totuşi să dispară complet: căci, în unele cazuri, cu bani falşi, de exemplu, pot fi înşelate toate simţurile deodată. Aşa se întâmplă şi cu întreaga noastră cunoaştere empirică, şi ca urmare cu orice ştiinţă a naturii, în afară de ceea ce are ea pur (ceea ce Kant numeşte latura metafizică).

Şi în ştiinţele naturii cauzele sunt recunoscute prin efecte; de aceea toate se bazează pe ipoteze, care adesea se dovedesc a fi false şi fac loc în mod succesiv unor ipoteze mai corecte. Numai atunci când se instituie în mod intenţionat experienţe se descoperă cunoaşterea efectului prin cauza sa; şi este o adevărată plăcere; dar experienţele înseşi nu sunt decât urmare unor ipoteze. Acest lucru ne explică de ce nici o ramură a ştiinţelor naturii, nici fizica, nici astronomia, nici fiziologia, nu a putut fi descoperită dintr-o dată, ca matematicile sau logica, şi de ce au fost şi sunt încă necesare experienţele adunate şi comparate ale mai multor secole pentru a le asigura progresul. Numai o confirmare experimentală repetată poate da inducţiei pe care se sprijină ipoteza o asemenea perfecţiune încât ea să poată, pentru practică, să ţină loc de certitudine şi să facă să dispară încet-încet posibilităţile sale originare de eroare; este exact ceea ce se întâmplă, în geometrie, pentru incomensurabilitatea între o curbă şi o dreaptă, ' sau, în aritmetică, pentru logaritm, care nu este niciodată obţinut decât cu o certitudine aproximativă; căci aşa cum cu ajutorul unei fracţii infinite se poate merge foarte departe cu cvadratura cercului şi cu stabilirea logaritmului oricât se doreşte mai aproape de exactitatea absolută, la fel multe experienţe pot apropia inducţia, sau cunoaşterea cauzei prin efect, de evidenta matematică, sau cunoaşterea efectului prin cauza lui; şi această apropiere poate fi dusă, dacă nu la infinit, cel puţin destul de departe pentru ca posibilitatea de eroare să devină neglijabilă. Dar ea există totuşi, de exemplu când stabilim o concluzie după un număr mare de cazuri pentru totalitatea cazurilor, adică stabilim cauza necunoscută de care depinde această totalitate. Care concluzie de acest fel ne poate părea mai sigură decât aceasta: ,.toţi oamenii au inima în stânga"? Există totuşi cazuri izolate, extrem de rare fără îndoială, în care se constată că inima se află în dreapta. -Astfel, intuiţia senzorială şi ştiinţele experimentale contribuie la acelaşi gen de evidenţă. Superioritatea pe care o au matematicile. ştiinţa naturii pură şi logica, în calitate de cunoaştere a priori, constă numai în faptul că partea formală a cunoştinţelor pe care se bazează orice aprioritate este dată toată odată şi ca, în consecinţă, numai în

93

Artluir Scliopenliauer

aceste ştiinţe se poate merge de la cauză la efect, în timp ce în celelalte în majoritatea cazurilor drumul este de Ia efect la cauză. De altfel, pricipiul cauzalităţii sau principiul raţiunii devenirii, care reglementează cunoaşterea empirică, este în el însuşi la fel de sigur ca toate celelalte forme ale principiului raţiunii, cărora le sunt supuse ştiinţele a priori, menţionate mai sus. Dovezile logice provenite din concepte, ca şi concluziile lor, contribuie la privilegiul intuiţiei a priori de a merge de la cauză la efect, adică la acela de a fi infailibile din punct de vedere formal. Acest fapt nu a contribuit mai puţin la prestigiul demonstraţiei a priori. Dar această infailibitate este foarte relativă; căci ea face să intre totul, prin subsumare, în principiile primordiale ale ştiinţei; aceste principii conţin întregul fond al adevărului ştiinţific; ele nu au nevoie să fie dovedite, ci trebuie să se bazeze pe intuiţie, care este pură în cefe câteva ştiinţe a priori pe care le-am citat, dar totdeauna empirică şi ridicată la general pe calea inducţiei în celelalte ştiinţe. Dacă aşadar. în ştiinţele experimentale, generalul a fost dovedit prin particular, generalul, la rândul său, a luat din particular tot ce conţine el ca adevăr; el nu este decât un depozit de provozii, şi nu un ' ."ren care produce din propriile sale resurse.

Iată ce trebuie spus despre bazele adevărului. în ceea ce priveşte originea şi posibilitatea de eroare, s-au încercat multe explicaţii, de la soluţiile foarte metaforice ale lui Platou (cuşca din care se ia alt porumbel decât cel dorit etc; cf. Theetet, pag. 167). în Critica raţiunii pure (pag. 294 din prima ediţie şi pag. 350 din cea de-a cincea) vor putea fi găsite explicaţiile vagi şi puţin precise ale lui Kant, cu ajutorul imaginii mişcării diagonale. - Cum adevărul nu este decât raportul judecăţii cu principiul cunoaşterii, ne întrebăm cum poate să creadă cel care judecă că el posedă realmente acest principiu, fără a-l poseda; cu alte cuvinte, cum eroarea, iluzie a raţiunii, este posibilă. Eu consider această posibilitate ca analogă celei a iluziei, sau eroare a intelectului, pe care am explicat-o mai sus. Părerea mea (şi aici este locul firesc al acestei explicaţii) este că orice eroare este o concluzie la ce s-a ajuns pe calea de la efect la cauză; această concluzie este adevărată atunci când se ştie că efectul provine dintr-o anumită cauză, şi nu din alta; altfel, ea nu mai este adevărată. Una din două: ori cel care se înşeală atribuie unui efect o cauză pe care acesta nu o poate avea; în care caz el face dovada slăbiciunii reale a intelectului, adică o incapacitate notorie în a înţelege imediat legătura dintre efect şi cauză, ori - şi aceasta se întâmplă cel mai adesea - efectului i se atribuie o cauză posibilă; dar, înainte de a trage o concluzie urmând

94

Lumea ca voinţă şi reprezentare

*

calea de la efect la cauză, premizelor concluziei li se adăugă ideea subînţeleasă că efectul în discuţie este întotdeauna produs de cauza care este indicată, lucru care nu este permis decât după o inducţie completă, dar care se face totuşi fără să fi fost îndeplinită această condiţie. Acest întotdeauna este un concept mult prea larg; el ar trebui înlocuit cu până acum sau în cea mai mare parte a cazurilor. Atunci concluzia ar fi posibilă, şi, astfel, nu ar fi falsă. Cauza erorii pe care am enunţat-o este o prea mare grabă sau o cunoaştere îngrădită de posibilităţi, care împiedică să fie văzută necesitatea unei inducţii. Deci eroarea este în întregime analoga iluziei; ambele constau în a trage concluzii urmând calea de la efect la cauză, iluzia fiind întotdeauna produsă de simplul intelect, conform legii cauzalităţii, adică în însăşi intuiţia; iar, pe de altă parte, eroarea fiind produsă de raţiunea pură, conform principiului raţiunii sub toate formele sale, adică în însăşi gândirea, dar cel mai adesea şi conform principiului cauzalităţii, aşa cum o dovedesc cele trei exemple care urmează şi care pot fi considerate drept cele trei tipuri sau simboluri de erori: - 1. iluzia simţurilor (iluzia intelectului) produce eroarea (iluzia raţiunii pure), de exemplu atunci când un tablou este luat drept un altorelief şi este considerat ca atare; pentru aceasta nu trebuie decât să tragem concluzia din premiză: „când culoarea cenuşiu închis se depune pe o suprafaţă degradându-se până la alb, cauza acestei degradări trebuie căutată întotdeauna în lumină, care luminează în mod diferit proeminenţele şi adâncurile; - 2. când constat că mi-au fost luaţi bani din casetă, întodeauna mă gândesc că servitorul meu şi-a făcut o cheie falsă - ergo; - 3. când imaginea soarelui refractată de o prismă, adică deviată spre în sus sau în jos, în loc să fie albă şi rotundă ca mai înainte, apare alungită şi colorată, aceasta rezultă o dată pentru totdeauna din faptul că în lumină erau două raze luminoase divers colorate şi divers reflectabile, care, separate ca urmare a diferenţei lor de refractaritate, formează atunci această imagine deformată şi divers colorată: ergo bibamus. - Astfel, orice eroare trebuie să se reducă la o falsă concluzie trasă dintr-o premisa, care nu este adesea decât o falsă generalizare sau o ipoteză şi care constă în a presupune o cauză unui efect. Nu la fel stau lucrurile, aşa cum s-ar putea crede, cu greşelile de calcul, care nu sunt la drept vorbind erori, ci simple gafe; operaţia pe care o indicau conceptele numerelor nu a fost înlocuită cu alta.

în ce priveşte conţinutul ştiinţelor, acesta nu este decât raportul fenomenelor între ele, conform principiului raţiunii şi în scopul lămuririi problemelor, raport care nu are valoare şi sens decât prin

95

Art/nir Scliopenliaiier

acest principiu. A arăta acest raport este ceea ce se numeşte a explica. Explicaţia se mărgineşte deci -la a arăta două reprezentări aflate în raport una cu cealaltă, sub forma principiului raţiunii care este dominant în categoria căreia ele le aparţin. După aceea, nu mai există nici un de ce la care să se răspundă; căci raportul demonstrat este ceea ce nu poate fi reprezentat altfel, adică este forma oricărei cunoaşteri. De aceea nu se întreabă nimeni de ce 2+2=4; sau de ce egalitatea unghiurilor, într-un triunghi, conduce la egalitatea laturilor; sau de ce, fiind dat o cauză, efectul îi urmează întotdeauna. Nimeni nu se întreabă nici de ce adevărul conţinut în premise se regăseşte în concluzie. Orice explicaţie care nu ne conduce la un raport după care să nu se mai poată pune întrebarea de ce se opreşte la o „calitate ocultă" care este presupusă. Toate forţele naturii sunt calităţi oculte. La una dintre ele, prin urmare la întunericul complet, trebuie să ajungă orice explicaţie dată de ştiinţele naturii; astfel că nu se poate explica nici esenţa pietrei, nici aceea a omului; la fel de imposibil este să se explice greutatea, coeziunea, proprietăţile chimice ale uneia sau facultăţile şi acţiunile celeilalte. Greutatea, de exemplu, este o calitate ocultă, căci poate fi eliminată; ea nu reiese deci în mod necesar din forma cunoaşterii; în cazul opus se află legea inerţiei, care rezultă din legea cauzalităţii; prin urmare, orice explicaţie care raportează la legea inerţiei este perfect suficientă. Două lucruri, în particular, sunt absolut inexplicabile, adică nu se reduc la un raport pe care să-l exprime principiul raţiunii: mai întâi principiul raţiunii însuşh"~sub cele patru forme ale sale, pentru că el este izvorul oricărei explicaţii, principiul de la care aceasta îşi dobândeşte întregul său sens; în al doilea rând, un principiu care nu depinde de principiul raţiunii, dar nu se află mai puţin, din aceste motive, la baza oricărei reprezentări; acesta este lucrul în sine, a cărui cunoaştere nu este subordonată principiului raţiunii. Nu vom încerca să-l lămurim aici, propunându-ne să o facem în cartea următoare, unde vom relua consideraţiile pe care le-am făcut asupra rezultatelor accesibile ştiinţelor. Dar cum ştiinţele naturii, şi chiar toate ştiinţele, se opresc în faţa lucrurilor, fără a le putea explica, cum însuşi principiul explicaţiei lor, principiul raţiunii, nu se poate ridica până acolo, atunci fiiosofia ia lucrurile în mână şi le examinează după metoda sa, care este cu totul diferită de aceea a ştiinţelor.

In consideraţiile pe care le-am făcut asupra principiului raţiunii. 51, am arătat cum o formă sau alta a acestui principiu constituie firul conducător al diferitelor ştiinţe; în realitate, diversitatea formelor sale

Lumea ca voinţă ţi reprezentare

este aceea pe care s-ar putea baza împărţirea cea mai exactă a ştiinţelor. Am arătat că orice explicaţie dată după această metodă este întotdeauna relativă; ea explică raportul în care se află lucrurile, dar lasă întotdeauna ceva neexplicat, ceva pe care îl presupune chiar; cum ar fi. de exemplu, spaţiul şi timpul în matematici, materia în mecanică, calităţile, forţele primordiale, legile naturii în fizică şi chimie, diferenţa dintre specii şi viaţa însăşi în botanică şi zoologie, genul uman cu facultăţile sale proprii, gândirea şi voinţa, în istorie -pe scurt, principiul raţiunii. în aplicarea tuturor formelor sale. Caracteristic filosofiei este faptul că ea nu presupune nimic cunoscut, ci dimpotrivă totul îi este la fel de straniu nesigur, nu numai raporturile dintre fenomene, ci chiar fenomenele înseşi. Fia nu se foloseşte nici chiar de principiul raţiunii, la care celelalte ştiinţe se mărginesc să raporteze totul; ea nu ar avea nimic de câştigat clin aceasta, din moment ce o verigă a lanţului îi este la fel de străină ca oricare alta, din moment ce raportul însuşi dintre fenomene; în calitate de legătură, îi este la fel de străin ca ceea ce este legat şi din moment ce faptul însuşi, şi înainte şi după legătură, nu îi este prea clar. Căci. aşa cum am spus, ceea ce presupun ştiinţele, şi care este în acelaşi timp baza şi limita explicaţiilor lor, este problema proprie filosofiei, care începe, prin urmare, acolo unde se opresc celelalte ştiinţe. Ele nu se pot sprijini pe dovezi; căci acestea deduc necunoscutul din principii cunoscute şi, pentru filosofic, totul este în aceeaşi măsură străin şi necunoscut. Nu poate exista nici un principiu pentru care lumea întreagă şi toate fenomenle ei să fie consecinţa lui. De aceea o filozofie nu se lasă dedusă, aşa cum pretindea Spinoza, printr-o demonstraţie ex firmis principiis. Fiiosofia este ştiinţa lucrurilor cele mai generale; principiile sale nu pot fi deci consecinţa altora mai generale. Principiul contradicţiei se mărgineşte la a menţine acordul conceptelor; nu le dă el însuşi; principiul raţiunii explică raportul dintre fenomene, dar nu fenomenele înseşi. Prin urmare, scopul filosofiei nu poate fi căutarea unei cauze eficiente sau a unei cauze finale. Astăzi ea trebuie să se întrebe mai puţin ca niciodată de unde vine lumea şi de ce există ea. Singura întrebare pe care ea trebuie să şi-o pună este: ce este lumea? De ce este aici subordonat lui ce este; el este implicit în esenţa lumii, deoarece rezultă numai din forma fenomenelor sale, principiul raţiunii, şi nu are valoare şi sens decât prin el. Fără îndoială, s-ar putea pretexta că oricine ştie ce este lumea. Iară a căuta prea departe, deoarece fiecare este subiectul cunoaşterii, iar lumea este reprezentarea sa; astfel pusă problema, ar fi adevărat.

96

97

Arthur Schopcnliauer

Dar aceasta este o cunoaştere intuitivă in concreio; reproducerea acestei cunoaşteri in abstracta, dobândirea intuiţiei succesive şi schimbătoare şi mai ales conţinutul acestui întins concept al sentimentului, concept cti totul negativ, care delimitează cunoştinţa non-abstractă, non-inteligibilă, pentru a face din ea, dimpotrivă, o cunoştinţă abstractă, inteligibilă, durabilă - aceasta este datoria filosofiei. Ea trebuie, prin urmare, să fie expresia in abstracta a esenţei lumii în ansamblul său, a întregului, ca şi a părţilor. Totuşi, pentru a nu se pierde într-un labirint de judecăţi, ea trebuie să se servească de abstractizare, să gândească întregul particular sub forma generalului şi să cuprindă toate deosebirile particularului într-un concept general. Astfel, ea va trebui, pe de o parte, să separe, iar pe altă parte să unească şi să ofere astfel cunoaşterii întreaga multiplicitate a lumii redusă la un mic număr de concepte esenţiale. Prin aceste concepte, în care este fixată esenţa lumii, particularul trebuie să fie la fel de bine cunoscut ca şi generalul, iar cunoaşterea şi a unuia şi a celuilalt trebuie să fie strâns unită. De aceea, facultatea filosofică prin excelenţă constă, după spusele lui Platou, în a cunoaşte unitatea în pluralitate şi pluralitatea în unitate. Aşa stând lucrurile, filosofia va fi o sumă de judecăţi foarte generale, a căror raţiune de cunoaştere imediată este lumea în ansmablul său, fără a exclude nimic din ea; este vorba despre tot ce se află în conştiinţa umană; ea nu va face decât să repete exact, să reflecte lumea în concepte abstracte, iar acest lucru nu este posibil decât adunând într-un concept tot ceea ce este în mod esenţial identic şi separând, pentru a-l uni în altul, tot ce este diferit. Bako von Verulam înţelesese deja acest rol al filosofiei; el o spune clar în rândurile următoare: Ea demum vera est philosophis, qnae nntncH ipsius voces fidelissime reddit, et veiuti dictante mundo conscripţii est, et nihil aliud est, qnam ejusdem simulacrum et reflectio, neque addit quidquam de proprio, sed tantum iterat et resunat. (De augment, scient., Cartea II, cap. XIII). Este ceea ce gândim şi noi, dar într-un sens mult mai larg decât Bako.

Armonia care domneşte în lume, sub toate înfăţişările sale şi în fiecare dintre părţile sale prin faptul că ea aparţine unui întreg, trebuie să se regăsească şi în imaginea abstractă a lumii. Prin urmare, în acest ansamblu de judecăţi, va trebui ca una să se deducă clin cealaltă, şi reciproc. Dar, pentru aceasta, ele trebuie mai întâi să existe, şi înainte de toate să fie formulate ca imediat fondate pe cunoaşterea in concreta a lumii, cu atât mai mult cu cât orice fondare imediată este mai sigură decât o fondare meditată; armonia lor, care

98

Lumea ca voinţă şi reprezentare

produce unitatea gândirii şi care rezultă din armonia şi unitatea lumii intuitive, baza lor comună de cunoaştere, nu va fi necesară de la început pentru a le confirma; ea nu va veni decât mai târziu şi în plus le va susţine adevărul. - Dar acest rol al filosofiei nu va fi cunoscut în mod clar decât după ce ea va fi văzută la lucru¹.