Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
Cu nunta spre biserică De cum se intră la masă şi până noapte târziu, uneori până la ziuă, veselia, cântecul, vorbele de duh şi jocul îi însoţesc pe nuntaşi. Toate acestea se săvârşesc sub semnul norocului în viaţă, al rodniciei în gospodărie şi câmp, al iubirii şi credinţei unuia faţă de celălalt, al dorinţei de a avea copii. La masă persoanele invitate sunt aşezate într-o anumită ordine, după importanţa şi gradul de rudenie. Mirii sunt încadraţi la masă de naşi, apoi urmează cumnatul de mână, oberdârzarul şi rudele apropiate. Întreaga ceremonie este condusă de naş, el comandă când să se servească felurile de mâncare, cântecele muzicanţilor, ordinea jocurilor, într-un cuvânt nimic nu se face fără aprobarea lui. După ce se serveşte supa, începe strigatul cinstei şi a darurilor pentru fată tot într-o ordine prestabilită, începând cu naşul, oberdârzarul, neamurile şi restul invitaţilor. Cinstea aşteptată cu cel mai mare interes este cea a soacrei; mai ales femeile vor să vadă cu ce haine şi bijuterii este dăruită mireasa. Înainte cu 30-40 de ani, cinstea era „strigată” de către unul din muzicanţii fanfarei (pe atunci nu era adusă muzică din afara satului). El se adresa în felul următor: „Ia vedeţi dumneavoastră naşule şi < Odată cu modernizarea vieţii satului nostru s-a renunţat la acest frumos obicei al „cinstei cu cotăriţa”. Desigur că toată această desfăşurare este întregită de acte şi gesturi ce stârnesc hazul dar şi de adânci semnificaţii grave, pentru că acum se produce şi despărţirea fetei de casa părintească, de fete şi băieţi, de o întreagă lume a ei pentru a intra într-o nouă viaţă plină de răspunderi. Unul dintre muzicanţi cânta solo deosebit de duios cântecul miresei, acompaniat în surdină de ceilalţi: „Frunză verde foaie lată Sănătate mamă, dragă Pân-acuma ţi-am fost fată Şi la lucru şi la joc Şi la apă şi la foc, Acuma, măicuţă plec, Plec, mamă de la tine Tu rămâi fără de mine. Rămas bun şi de la voi Dragii mei fraţi şi surori. Căci eu plec, mă-ndepărtez, Rămas bun, vecinilor, Căci eu plec, vă las cu dor Şi pe voi şi cunoscuţi Şi neamuri şi pe părinţi.” În ultima vreme acest cântec a fost înlocuit cu unul mai nou, adus în sat de către soliştii ce însoţesc muzica venită din jurul Caransebeşului: „Maică, măiculiţa mea, Mă duc de la dumneata. Îţi mulţumesc că m-ai făcut, De-mbrăcat şi de crescut. Ţucu-ce, tăicuţul meu, Ce rog din sufletuʼ meu Dacă ţi-am greşit vreodată, Ce rog din suflet mă iartă. Am să iau şi ziua bună De la sora mea cea bună C-am lăsat-o singurea, Să nu mă poată uita.” După terminarea petrecerii mirii împreună cu naşul, părinţii fetei, cumnatul de mână, oberdârzarul şi rudele cele mai apropiate pornesc spre casa mirelui, însoţiţi de muzică. Legat de acest moment sunt iarăşi câteva obiceiuri şi credinţă. Mama miresei o strigă pe nume, dacă ea „se răspunde” sau întoarce capul, se crede că nu va sta mult cu soţul ei. Acasă la mire îi aşteaptă soacra mare cu brăcirile şi cu sare în palmă, din care le dă să guste. Apoi îi înfăşoară după gât cu brăcira şi îi trage uşor pe amândoi până în camera în care vor locui, ca ei să rămână unul lângă altul toată viaţa. Aici mireasa este aşezată pe un scaun, iar mirele îi pune pe genunchi un copil, ca şi ei să aibă noroc de prunci. Luni dimineaţa oberdârzarul trece din nou pe la invitaţi să-i cheme la nuntă, pentru a aduce zestrea la noua ei familie. Ca acest moment să fie cât mai festiv, naşul lasă jumătate din muzică să cânte la casa fetei. Toţi dârzarii servesc fruştiucul compus din ciorbă (zeamă) şi prăjituri, după care pregătesc lucrurile ce trebuiesc duse la mire. Naşul, la rândul său, împreună cu invitaţii băiatului, servesc la casa sa o gustare şi urcă steagul pe acoperişul casei, încercând în felul acesta să-l protejeze de dârzarii fetei care vor să-l fure. Invitaţii fetei vin acum la naşi jucând şi chiuind, arătând sătenilor frumoasa zestre a miresei. Ajunşi aici, se joacă 2-3 jocuri, după care merg la casa băiatului. Aici sunt aşteptaţi de un grup de mascaţi care sporesc buna dispoziţie. Stegarul şi cumnatul de mână stau ascunşi pentru a nu fi prinşi de dârzari. Dacă totuşi sunt găsiţi şi prinşi (desigur ei se ascund în mod formal), sunt puşi pe grapă şi plimbaţi prin sat. Dacă şi steagul este furat, stegarul este obligat să plătească o găină şi ţuică pentru a fi răscumpărat. În timpul mesei de luni se fac cadouri în obiecte şi bani pentru mire, după care petrecerea continuă până la ziuă. Marţi e ziua a treia, ziua cuscrilor,când se duce şi cinstea la naş. Socrii mari cu neamurile „din scurt” merg la cuscri. Aici, într-o deplină veselie şi mulţumire că totul a fost bine şi aşa cum şi-au dorit cele două familii, se organizează „periniţa”. Miercuri, merg socrii mici la cuscri unde petrecerea se continuă cu mare bucurie până noaptea târziu, când se încheie nunta, însă ecourile ei mai rămân câteva săptămâni în conştiinţa sătenilor. Babele, mai ales, urmăresc tânăra pereche ca să nu le scape nimic. Dacă tineretul din satul Globu Craiovei s-a detaşat de unele practici învechite ale ceremonialului căsătoriei (alegerea perechii de către părinţi, pretenţii legate de zestrea fetei, sau renunţarea la costumul popular), nu înseamnă neapărat că s-a renunţat la frumoasele obiceiuri ce se desfăşoară pe parcurs. Acestea încă se menţin şi au darul de a transforma această ceremonie într-un fastuos spectacol.
Obiceiurile legate de momentul morţii şi al înmormântării sunt cele mai numeroase dintre toate celelalte din ciclul vieţii. Aceasta deoarece poporul crede că prin gesturi, cuvinte şi bocete se poate acţiona şi în acest caz asupra forţelor binevoitoare sau cele potrivnice, şi omul se poate pregăti pentru marea trecere. Trebuie să înţelegem însă că ansamblul de practici şi ritualuri menite să asigure mortului călătoria spre lumea de dincolo şi să-i ferească pe cei vii de revenirea lui într-un mod care ar putea să le pricinuiască anumite pagube, nu se înscrie în aşa numitul cult al morţilor cunoscut popoarelor antice sau orientale. Marea despărţire este un moment de jale, de durere, atât pentru familie, cât şi pentru comunitate. La înmormântare ia parte întregul sat, participarea este dictată de criterii ale bunei cuviinţe, legăturile de familie, cât şi de starea socială a celui mort. Vârsta, alături de cauza morţii, determină afluenţa celor ce însoţesc pe cel decedat. Atunci când este înmormântat un tânăr necăsătorit sau o fată de măritat, ceremonialul înmormântării se organizează sub formă de nuntă. Unii dintre săteni au un rol bine stabilit în timpul înmormântării, aşa fiind: groparii, stegarii, femeile care bocesc, sau cei ce fac jocurile de priveghi. În credinţa oamenilor din Glob, ca a tuturor românilor, moartea nu vine decât rareori pe neaşteptate, ea este vestită prin anumite semne. Semnele prevestitoare după care globenii pretind că îşi dau seama că le moare cineva apropiat sunt:
Un obicei plin de duioşie, care mai rar se întâlneşte în Glob, este cel al „iertării”. Când un bărbat sau o femeie în vârstă simţeau că se apropie sfârşitul, cereau să fie chemat preotul pentru a se mărturisi şi a primi cuminecătura (împărtăşania). După aceasta, simţindu-se curat şi demn de a fi primit de Dumnezeu în împărăţia sa, îi chema în jurul său pe toţi cei apropiaţi: soţia, copiii, nepoţii, fraţii, vecinii, precum şi pe aceia de care bolnavul îşi aducea aminte că i-a supărat cu ceva în viaţă. De la fiecare îşi lua rămas bun şi le cerea iertare, apoi „le cricea” (le sugera) cum să-şi împartă moştenirea, să se ajute între ei şi să trăiască în bună înţelegere ca şi până acum. De asemenea, îşi exprima ultimele dorinţe, chiar şi cele legate de înmormântarea sa, fapt ce poate fi răstălmăcit ca un fel de a privi moartea cu linişte, cu tărie, ca pe un fenomen inevitabil, acceptat cu stoicism. Credem că obiceiul datează de pe vremea când şi Globul, ca întreg sudul Banatului, era militarizat şi baza societăţii o forma comunionul sau familia grănicerească ce reunea în aceeaşi avere fraţii, copiii lor şi toate rudele apropiate şi buna lor convieţuire era asigurată de capul familiei (pater familias). Sunt în Glob bătrâni care-şi pregătesc cu minuţiozitate uimitoare tot ceea ce le trebuie pentru înmormântare, de la haine, lumânări şi tămâie până la făina de colaci, ţuica şi chiar sicriul. Când se apropie „ceasul”, se pregătesc hainele curate, „luminile” pentru ieşirea sufletului, cele ce vor străjui până în ziua înmormântării. Femeile casei spală rufele murdare din casă, întrucât în timpul cât este mortul în casă şi încă 9 zile după aceea, spălatul este interzis cu desăvârşire. Femeile care veghează pe cel ce trage să moară au mare grijă ca în clipa cea din urmă acesta să aibă câte o lumânare aprinsă în mână şi la cap. În satul nostru se crede că cel ce a murit fără lumină umblă pe lumea cealaltă rătăcind prin locuri pustii şi întunecoase, din care nu poate ieşi până ce nu primeşte de pomană câte o lumânare de ceară, cu care călătoreşte pe calea cea lungă, până la locul de odihnă veşnică. După deces, mortul este spălat şi bărbierit (dacă este bărbat). Se deschid uşile şi ferestrele casei, se acoperă oglinzile şi se opreşte ceasul. Spălatul mortului la ieşirea din viaţă, ca şi prima baie a nou-născutului la intrarea în viaţă, are în concepţia globenilor harul curăţeniei spirituale, omul trebuie să păşească în viaţă neprihănit şi tot astfel trebuie să plece. După ce se termină spălatul, cel mort este îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase. Atunci când din nefericire se stinge din viaţă o fată mare sau un june, aceştia sunt îmbrăcaţi ca mireasă sau mire. Apoi mortul este aşezat pe masă cu faţa în sus, cu capul spre răsărit, iar cu picioarele spre apus, semn că este pregătit de drumul fără întoarcere. Masa este aranjată de către femei cu: pânzăici cu şipcă la margine, procoviţi (mai nou cuverturi pluşate), două trei măsaie la cap cu dantelă şi pui şi o pernă dantelată sub cap. Picioarele se leagă cu o sfoară roşie; mâinile se aşează cruciş pe piept, totdeauna dreapta peste stânga. În mâna dreaptă i se pune o lumânare, iar pe piept o turtiţă din ceară. Apoi într-un buzunar sau în sân se pun nouă monede cu care să plătească cele nouă vămi prin care trece, pentru a-şi putea răscumpăra păcatele. Prin tragerea „argelor” se anunţă decesul, întregului sat şi începe perioada de doliu. Începând chiar cu prima seară, rude, vecini, prieteni şi alţi săteni de aceeaşi vârstă cu cel dispărut vin la priveghi. Cu decenii în urmă, ca să alunge somnul celor prezenţi şi ca să marcheze momentul despărţirii de cel mort, se desfăşurau jocuri ce stârneau hazul; dintre acestea amintim: Capra, Calul, Cu ursul, Stupul. În timpul cât stă mortul pe masă femeile vin şi aduc lumânări, flori şi „se cântă”, adică bocesc. Foarte interesante sunt bocetele cântate de femeile din Glob, care le improvizează pe loc: „Mitre, o nu mă auzi La mine să ce răspunzi Numa o vorbă să-mi vorbeşci Doru să mi-l potoleşci. Aşa rău ce-ai supărat De pe masă ce-ai culcat. Pe masă între fereşci Şi cu mine nu vorbeşci.” În bocetele globenilor e cântată, la modul descriptiv, viaţa satului, de care cel mort se desparte, munca câmpului, pământul, soarele, câmpul cu flori: „Ioane, de şe nu ce-ai rugat Moarcea când s-o apropiat Să ce lase să trăieşci Copilaşii să ţî-i creşci. C-o nu şcii, tu, Ioane, bine C-o fi rău făr-cine Că, Ioane, cât ai trăit Nişi un bine n-ai avut. Pe doda, să faşi bine S-o ierţi Că, Ioane, nu ce-o grijat, Ioane, ce-o şi năcăjât, Că, Ioane, nu o putut, C-o avut lucru prea mult. C-o nu şcii tu, Ioane, bine Că săracu-i numit rău Mâncă mult şi rupe rău. Unge şăge mult cupringe Care treşe mi-l împinge Şi-l mână din cot în cot Că săracu n-are loc. Da, Ioane, unge ai plecat De-aşa mândru ce-o-mbrăcat ?”270 Unele femei în bocetul improvizat ad-hoc roagă pe cel mort, atunci când va ajunge dincolo şi se va întâlni cu rudele lor, să le ducă veşti despre copiii care au crescut, despre cum s-au descurcat singure cu întreţinerea casei şi lucrul câmpului etc. Atunci când moare o fată sau un fecior, în bocetul lor femeile cele mai pricepute folosesc simboluri arhaice: bradul drept logodnic, înmormântarea ca nuntă. Ele îşi iau asupra lor rolul de mediator între lumea părăsită de tânără sau tânăr şi lumea de dincolo, pentru care se pregăteşte de plecare. Versurile din ceremonialul de înmormântare din zona Globului „concretizează imagini minunate, credinţe şi practici, o serie întreagă de ritualuri prilejuite de acest important eveniment”. Cântecul zorilor Strigarea zorilor se face foarte devreme, când se îngână ziua cu noaptea şi satul este încă adormit, e cufundat în tăcerea nopţii. Cântecul este oarecum strident, dar are un efect profund, pentru că drama unei familii, căreia i-a murit cineva drag, este o realitate dureroasă, la care participă întregul sat. De îndată ce mortul a fost aşezat pe masă, sunt chemate bocitoarele care oficiază o datină foarte veche. Aşezate la fereastră, cu faţa către răsărit ele „se cântă” mai mult strigat: „Scoală, Ioane, de pe masă Uice, zorile se varsă Şi cocoşii or cântat Şi tu nu ce-ai mai sculat. Cred că moarcea ce-o înşelat Şi altă casă ţi-o aflat, De la copii ce-o luvat. Da de şe nu ce-ai rugat Moarcea când s-o apropiat Să ce lase să trăieşci Copilaşii să ţi-i creşci. C-o nu şcii tu, Ioane, bine C-o să fie rău fără cine. Că săracu-i numit rău Mâncă mult şi rupe rău. Unde şade mult cuprinde Care trece mi-l împinge Şi-l mână din cot în cot Că săracu n-are loc. C-aşa-i săracu între străini Ca şi pomu între spini. Spinu creşce-n lung şi-n lat Iar pomu rămâne uscat.” Această variantă de bocet „se cântă” femeilor sau bărbaţilor morţi de timpuriu şi care au copii de crescut, plecarea lor lăsând în urmă multă durere. După ce zorile sunt strigate de trei ori, femeile se prind de braţ şi ocolesc satul rostind aceleaşi versuri. La întoarcere ele intră în casă, rostind o altă variantă, prin care încearcă să scoale mortul: „Mitre, zorile se varsă Ia scoală-ce de pe masă. Că noi mulce ne vorbim, Satu ca să-l ocolim Crezând că ce găsâm. Ocolirăm satu roată De să miră lumea toată. Ne întoarcem iar acasă Şi tu, Mitre, îşi tot pe masă. Scoală-ce doar un minut Că un ceas ţ-o fi prea mult. Dar n-ai grai, nu mai vorbeşti De mâine ne părăseşti.”271 Văzând că nu-l pot scula de pe masă, bocitoarele îi dau sfaturi ce să facă, pe ce cale să meargă ca să ajungă în rai. Atunci când din nefericire se stinge din viaţă o fată necăsătorită sau un june, bocitoarele „se cântă” astfel: „Zorilor, surorilor Şe-aţi grăbit voi, să ieşiţi, Că Floarea nu s-o trezât. Toată lumea s-o sculat Şi la lucru o plecat. Dar tu, Floareo, şe-ai păţât De nu ce-ai mai pomenit ? Ori moarcea ce-o oprit ? Floareo, mami, nu ţî milă De florile din grădină, De floarea de liliac Şi de junii tăi din sat ? Or n-ar fi fost mai bine S-auzâm că peţâtori îţ vine. S-auzâm arzele trăgând Cununia ta vestând. Da, auzâ-le cum trag Au, Floareo, stăuri ele fac Şi toată lumea şcie, Că-i moarce, nu-i cununie. Ele dau vestea în sat Că e vremea de plecat.” În Globu Craiovei, ca de altfel în toată Craina bănăţeană, Almăj şi aproape în tot Banatul, se păstrează şi astăzi un străvechi obicei, ca ceremonialul de înmormântare pentru tinerii necăsătoriţi să fie organizat ca o nuntă. La capul lor se pune un brad, chiar şi atunci când sunt tineri căsătoriţi, numit „suliţă”. Când moare cineva tânăr, un grup de feciori pleacă la pădure şi taie un brad tânăr, lung de patru-cinci metri. La marginea satului tinerii sunt aşteptaţi de un grup de femei care îi însoţesc şi „se cântă” astfel: „Bradule, brăduţ cu jale Unită-ce prin crenzi la vale De-astă noapce de la un şias Şi la pădure or plecat. Pădurea s-o ocolească Bradule, să ce găsască. Înalt, brade şi frumos Ca să ne fii de folos. Ce-or tăiat şi ce-or legat Şi ce-or coborât în sat. Să ce ducă până acasă Muierile să ce-ocolească Şi mândru să ne chicească. Să ce ducă la mormânt Lu Măria să-i ţâni de urât. Că pe lume nu i-o fost dat Să aibă un alt ortac.” Pe drum, bradul este udat cu apă de către femeile ieşite la porţi, iar băieţii sunt cinstiţi cu „răchie”, dată de pomană. Ajunşi acasă, bradul este împodobit cu flori, panglici colorate, iar în vârf se pune o batistă. Astfel aranjat, el se aşează lângă casă până în ziua înmormântării. În cortegiul funerar bradul este purtat de către tineri şi însoţit de femeile care „se cântă” (bocitoare): „Uice, Ioane, pe fereastră Şi vezi ce-i la cine-n casă Şi fă, Ioane, un ocol Şi vezi şe-i în obor. Multă lume adunată Aşceaptă să ce petreacă. Ioane, de cine m-aş ruga Pringe rău şi nu pleca. Ieşişi, Ioane, din obor Plecaşi pe drum fără dor. Roagă-ce de căişori Şi de purtătorul lor Ca să dea, Ioane, ocol Să ce-ntoarcă înapoi. Că de-acas când ai plecat Uşile ţi s-or încuiat. Cheile ţ-or rugini, Acas nu vei mai veni. Copilaşii ce-or căuta În zadar tata or striga. Şi tu, Ioane, ai plecat Pe un drum nemaiumblat. Pe un drum nepetruit De dincolo de mormânt.” La Glob se obişnuieşte ca să „se cânte” pe o melodie jalnică tot timpul, din momentul morţii până la întoarcerea de la cimitir. Toate femeile care vin cu lumânări şi flori încep să bocească de cum au intrat în casă şi în general de la răsăritul până la apusul soarelui. În ziua înmormântării, după ce preotul „a citit” mortul în cameră, acesta este scos în faţa porţii, unde urmează slujba de pomenire. Cei ai casei rămân câteva minute înăuntru, în ideea ca niciunul dintre ei să nu-l urmeze pe cel mort. De la casa mortului şi până la cimitir, întregul cortegiu funerar face mai multe popasuri, prilej cu care rudele decedatului, prietenii şi vecinii îi cinstesc memoria dăruind câte o molidvă. În felul acesta cel dispărut trăieşte încă în memoria vie a colectivităţii. La groapă, preotul este cel care oficiază înhumarea. După ce se citeşte şi se cere îndurare divinităţii pentru iertarea păcatelor, preotul stropeşte cu vin groapa şi mortul, apoi aruncă peste sicriu o mână de pământ. În fine, groparii care au săpat groapa o acoperă la loc şi aranjează frumos crucea şi bradul, atunci când e cazul. La ieşirea din cimitir toţi cei prezenţi sunt trataţi cu un pahar de ţuică. Întorşi de la cimitir, cei poftiţi la pomană se aşează la masă. Locul care ar trebui ocupat de cel dispărut rămâne gol, de scaunul acesta se sprijină un băţ, frumos împodobit cu flori, pe care se încolăceşte o lumânare de ceară galbenă, care va sta aprinsă cât ţine rugăciunea făcută pentru masă. La Glob, pomenile pentru pomenirea mortului sunt impresionante prin bogăţia bucatelor ce se servesc cu atâta generozitate de către urmaşii săi. Cum este şi firesc, încet-încet, despre cel mort se vorbeşte tot mai puţin, pentru că apar alte evenimente ce captează atenţia locuitorilor satului. Totuşi există o ritmicitate descrescândă, nişte date fixe când morţii sunt pomeniţi şi readuşi în memoria celor vii pentru câtva timp. Pomenirea morţilor în satul nostru Globu Craiovei se face la următoarele termene:
Credulitatea din antichitate în setea decedatului este oglindită în unele ceremonii funerare. Slobozirea apei – a doua zi, la nouă zile, când se dau şi haine de pomană şi la şase săptămâni. Un grup de femei şi copii merg pe Cheile Globului, unde apa este curată, şi aranjează pe mal colaci cu lumânări aprinse. Pe o piatră se aşează un prosop, iar fiecare femeie ia cu cana apă şi pun de 24 de ori, câte vămi are de trecut cel decedat. Într-o coajă de dovleac bine copt se pun 24 de boabe de grâu şi o lumânare aprinsă, iarăşi pentru a fi plătite vămile. Celor prezenţi li se împart: colaci, bani, fructe şi dulciuri. Tot legat de pomenirea celui plecat în lumea cealaltă, trebuie să amintim obiceiul ducerii pomenii la primul mort care-i succede. În dimineaţa înmormântării, pe la ora 10, trei femei dintre cele mai apropiate rude ale ultimului înmormântat vin cu un coş frumos împodobit în care au un colac mare împletit, cu lumânări aprinse, ouă roşii, dulciuri şi fructe, la casa celui ce se află pe masă. Femeile ridică coşul până în faţa mortului şi rostesc cuvintele: „Am venit la cine Cu colac şi cu lumină Schimbul pe o săptămână Să-i duşi lu Mitru…” După aceasta colacul se taie în bucăţi şi se împarte celor prezenţi. Prin bocet femeile îl roagă pe cel mort ce veşti să-i ducă celui decedat înaintea lui. În Globu Craiovei se mai păstrează un foarte frumos obicei tot pentru pomenirea morţilor şi anume acela că la horele din sat cel ce joacă înainte dă de pomană unui mort drag lui „jocuri şi cântece” îndrăgite cândva de acesta. Se joacă brâul şi hora, apoi un muzicant anunţă ofranda astfel: „Aceste jocuri şi cele ce vor urma să fie de pomană lu cutare”. Se păstrează câteva momente de reculegere, după care se cântă o doină, apoi jocul „chiocitul” şi buna dispoziţie se instalează din nou. Doliul, ca un simbol al legăturii temporare între cei vii şi cei morţi, se respectă cu sfinţenie şi la Glob. Vreme de cel puţin un an, familia decedatului se supune unor norme restrictive precum: petrecerile, jocul şi cântecul. Femeile îmbracă haine cernite, unele chiar pentru întreaga viaţă. La bărbaţi, doliul este exprimat prin păstrarea bărbii timp de şase săptămâni şi purtarea unei panglici negre la căciulă sau pălărie. Cântecul zorilor, jelitul în casă, pomenile şi funeraliile cuprind concepţii şi credinţe în „viaţa de dincolo”. Ceremonialul de înmormântare mai are şi menirea de a umple pentru cei vii golul ce s-a produs prin plecarea unuia drag lor, de a restabili echilibrul social stricat prin moarte şi acceptarea noii stări create.
Măsuratul oilor sau nunta oilor Păstoritul reprezintă una dintre cele mai vechi ocupaţii ale oamenilor din satul nostru. Cu toată importanţa majoră ce a revenit creşterii animalelor în trecut, ea nu a fost nicicând singura ocupaţie a globenilor. Întotdeauna s-a îmbinat în mod armonios cu cultura plantelor şi a pomilor fructiferi. Acestea au fost ocupaţiile de bază ale oamenilor din satul nostru şi nu doar una din ele. Păstoritul şi creşterea bovinelor a fost de-a lungul vremii o sursă importantă pentru câştigarea mijloacelor de trai ale locuitorilor, de aceea ei au manifestat o grijă deosebită pentru sănătatea şi protecţia animalelor. Practicile de protejare a animalelor s-au manifestat sub diverse forme în cadrul vieţii pastorale din Globu Craiovei: împărţitul „corastei”, răscucăitul, măsuratul oilor sau nunta oilor şi răznitul oilor. Până în zilele noastre s-a păstrat obiceiul de a împărţi „corastă”, adică brânză dulce obţinută din laptele „crud”, muls în primele zile după fătare. Acest obicei se făcea din dorinţa de a influenţa cantitatea de lapte pe care o dădeau vacile sau oile. Femeia care primeşte corasta pune în vasul gol sare, făină sau tărâţe, cu urarea: „aşa cum curge ploaia din cer, aşa să meargă laptele în <<şofei>>” (vas din lemn uşor în care se mulgeau animalele). Dar obiceiul cu cel mai mare impact în viaţa crescătorilor de animale este „măsuratul oilor sau nunta oilor”. În funcţie de numărul oilor crescute, văratul lor se face de către fiecare familie sau prin „ortăcire” la stânele de la Trogaşă, Cioaca, Trestie, Vârul Înalt, Poiana Bruscanu sau în Munţii Cernei. Pe unele hărţi, teritoriul stăpânit de satul nostru în aceşti munţi este trecut cu numele de „Groapa lui Fişteag”, după numele primarului aflat în funcţie atunci când satul nostru a fost înzestrat cu acest teritoriu, la constituirea Comunităţii de Avere. Pâlcurile de oi erau formate din 200-250 de capete, ortăcirea făcându-se după rudenie, vecinătate sau prietenie. Înainte şi după Sfântul Gheorghe (23 aprilie), este perioada de organizare a „pâlcului” şi a pregătirii „săciurilor” şi a colibei de la stână. Cei ortăciţi merg şi fac reparaţiile de rigoare, curăţă totul în jurul colibei şi apoi cel mai bătrân dintre ei arde gunoiul ca să alunge spiritele rele din jurul turmei şi să o ferească de „joaveni” (animale sălbatice). Până la sorocul urcării la stână, fiecare familie se străduieşte să îngrijească oile cât mai bine, ca să obţină o cantitate cît mai mare de lapte la măsurătoare. Tot în perioada aceasta se stabileşte cu câţi bani trebuie să contribuie fiecare pentru sarea oilor şi plata păcurarilor de „uric” pe întreaga vară. Aşa cum am văzut, la Sfântul Gheorghe, oile sunt mulse aidoma ca la măsurătoare, ca stăpânul să vadă cam ce producţie va obţine în vara respectivă. Măsuratul oilor se derulează pentru stânele din apropierea satului în mod festiv de aproape întreaga comunitate a satului, pentru că şi cei care nu cresc oi sunt invitaţi. De obicei, oile sunt urcate la pâlcuri vineri după „năprăor” pentru a fi păstorite împreună. Vineri seara nu îşi mulge fiecare oile, ci la comun, ca ele să nu rămână cu lapte în uger. Sâmbătă dimineaţa oile merg la păşune, iar la amiază începe mulsul pentru măsuratul laptelui. Fiecare stăpân îşi mulge oile lui, pentru că el doreşte să obţină o cantitate cât mai mare de lapte. În satul Globu Craiovei, aşa cum arătam mai sus, laptele se cântăreşte pentru a se stabili câtă grăsime conţine şi ce cantitate revine fiecăruia pe timpul verii. De asemenea, se practică obiceiul ca de Sfinţii Petru şi Pavel să se facă o a doua măsurătoare, deoarece unele oi sunt slab productive şi după câteva săptămâni se „înţarcă”, nemaiavând lapte. Ortacul cu cea mai mare cantitate de lapte este declarat „baci” şi va lua primul caşul de la oi. Nu întotdeauna stăpânul cu cele mai multe oi avea şi cel mai mult lapte. Cantitatea de lapte obţinută pentru fiecare oaie demonstrează cum au fost îngrijite oile şi este mândria fiecăruia. La stână, în ziua măsuratului, în căldarea mare, se prepară „zeama”, un fel de papricaş foarte delicios la gust. De acasă fiecare familie aduce miei fripţi, umpluţi cu drob, prăjituri şi ţuică. După ce s-a terminat mulsul şi măsuratul, baciul anunţă: cantitatea de lapte obţinută de fiecare, ordinea în care se ia laptele şi „se umblă”, adică se păzesc oile. Urmează ospăţul şi jocul în sunetul muzicii. Spre seară alaiul coboară în sat cu caşii puşi pe prăjină, păcurarii „chiciţi” cu frunză verde, iar femeile cu „brenta” acoperită cu frumoase măsaie cusute cu pui; petrecerea continuă la casa baciului. Din laptele de la stâne se prepară doar caş şi urdă. Pâlcurile de la Poiana Bruscanu şi Vârul Înalt, la 1 iulie, urcau oile în Munţii Cernei, ei practicînd o semitranshumanţă. În urmă cu 100-120 de ani, unii locuitori din Glob, care au colibele situate la Micşapadinii şi Croul cu Aluni, situate la hotarul cu Mehadica, obişnuiau să se ortăcească cu vecinii lor din acest sat şi să urce oile la stână în Munţii Semenic. Aşa s-a născut în Glob „balada oilor pierdute”. Bunica şi mama mea, care au crescut la colibele situate pe dealurile amintite, mi-au povestit următorul episod: „Într-o vară păcurarii plătiţi să păzească oile ortăcite ale megincanilor şi globenilor, în timpul unei ploi torenţiale, au pierdut pâlcul, oile au fugit speriate de fulgere şi trăsnete. Le-au căutat ei singuri zile în şir, dar fără niciun rezultat. Le-au venit în ajutor şi stăpânii oilor, dar nu au dat de turmă, decât după şase săptămâni, când au găsit oile sătule, odihnindu-se într-o poiană însorită, păzite de câini. Aceştia erau slabi şi înfometaţi, nefiind hrăniţi de atâtea zile. Stăpânii, de bucurie că turma era întreagă şi pentru devotamentul câinilor, au tăiat două oi şi le-au dat să mănânce pe săturate. Aceştia au făcut indigestie şi au murit aproape toţi. De părere de rău, păstorii au cântat cu jale < Unele tratamente de medicină veterinară populară practicate de globeni erau însoţite de rostirea câtorva versuri, într-o anumită manieră şi dublate de o mimică aparte, adică erau descântate. Astăzi în satul nostru au dispărut aceste tratamente terapeutice ale descântatului. Răznitul oilor sau despărţitul pâlcului În 7 septembrie toate pâlcurile coboară cu oile în sat, acest obicei străvechi şi-a păstrat acelaşi fast, în ciuda trecerii anilor. Păcurarii, cei care se ortăcesc în primăvară, unindu-şi oile în pâlcuri, spre sfârşitul verii (Sfânta Marie Mică, 8 septembrie), hotărăsc să răznească oile, ca fiecare să le păstorească singuri sau în turme mai mici de 30-40 de oi. În această zi, de dimineaţă, baciul şi ceilalţi ortaci însoţiţi de muzică merg la locul unde se află oile. Aici în căldarea mare se fierbe „zeamă”de oaie. Până e gata mâncarea ei joacă câteva hore şi ardelene, plini de voie bună. După joc, baciul alege cel mai frumos berbec al turmei. Femeile îl împodobesc cu flori şi ciucuri coloraţi. Odată împodobit, berbecul este luat de un copil care, după ce-l sărută între coarne, este „slobozit” simbolic în turmă, cu urarea că la primăvară să aibă şi mai mulţi miei. După care baciul le spune celor prezenţi: „Apăi, dragii mei, să petrecem cu bine în continuare, că anu o fost bun, n-am avut pierderi de oi şi nici năcazuri cu pâlcul, iar alt an, să ne întâlnim din nou sănătoşi, cu toţii la alt răznit”. Cântă muzica, se cinstesc din sticlele cu răchie nouă, se mai joacă, în timp ce femeile împart „zama” şi aştern bunătăţile aduse gata preparate de acasă. Când ospăţul s-a terminat fiecare ortac îşi ia oile şi le duce fie la colibă, fie le păstoreşte în jurul satului. Din păcate, aceste frumoase obiceiuri legate de creşterea oilor vor dispărea cât de curând, deoarece numărul acestora a scăzut dramatic în satul nostru, rămânând doar două pâlcuri.
Unele fenomene meteorologice precum: ploile în averse, tunetele şi fulgerele, secetele prelungite, au generat teamă şi, în timp, unele obiceiuri. Săgeata trasă de către daci în cerul înnourat şi ameninţător, credem că are o corespondenţă în datină următoare din Glob: când era ploaie mare, urmată de grindină, se aşeza în curte un topor cu tăişul în sus, ca să înceteze cât mai curând, sau se aruncau tăciuni aprinşi. În verile cu secete prelungite, când recoltele erau ameninţate, preotul înălţa şi mai înalţă şi astăzi rugăciuni în biserică către Sfântul Ilie ca să se îndure şi să ne trimită ploi. De Sfânta Marina (17 iulie) nu se lucrează, pentru că ea este cea care ne ocroteşte de fulgere şi trăsnete. Tot vara, în timpul secetelor, oamenii obişnuiau să organizeze paparuda. O femeie gravidă este înconjurată cu frunze de boj şi plimbată prin sat, împreună cu un grup de copii, care cântau ca să atragă femeile la porţi. Acestea aduceau apă în găleţi şi stropeau paparuda. În acelaşi timp îi dăruiau atât ei cât şi celor ce o însoţeau: brânză, făină, răchie, slănină şi bani. Femeia gravidă este simbolul rodniciei, iar verdeaţa, simbolul vegetaţiei bogate. Astăzi, când satul nostru a intrat într-un amplu proces de modernizare, trebuie să ne străduim să păstrăm aceste obiceiuri şi tradiţii, chiar şi numai în mod festiv, pentru că ele sunt ca un izvor cu apă puţină, ce picură în stropi din ce în ce mai mici, fiind aşa cum zicea savantul patriot B.P. Haşdeu „suveniri naţionale”, menite să ne menţină în istorie.
Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
|