Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Vechea casă de rugăciune
- Noua casă de rugăciune
- Şcoala veche
- Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800
- Date şi documente bănăţene (1728-1887)
Candidaţi pentru botez În anul 1929 se organizează un alt botez pe apa Craiovei, în Cheile Globului. De atunci locul acela a primit numele „Balta Pocăiţilor”. Peste doi ani, în 1931, are loc al treilea botez tot la Balta Pocăiţilor, oficiat de pastorul Trica Simion. Cu această ocazie comunitatea baptistă a avut ca oaspeţi un numeros grup de fraţi din Rudăria, care prin cântările frumoase au impresionat asistenţa. O frumoasă sărbătoare, o zi de bucurie, închinată cinstirii Domnului, a fost organizată de comunitatea baptistă în anul 1947. La festivitate au participat: corul comunităţii din Petnic şi corurile din Bolvaşniţa şi Caransebeş şi mai mulţi pastori.229 În urma acestui eveniment s-a desfăşurat un nou botez pentru alte 13 suflete. D Vechea casă de rugăciune Încă din primii ani, credincioşii baptişti au dorit să deţină un loc unde să cânte, să se roage şi să citească cuvântul Evangheliei. Primul loc a fost casa lui Dragu Grozăvescu, apoi crescând numărul celor botezaţi s-au mutat în diverse locaţii: la Irina Velţănescu, Ciocu Zaharia, Cerbicia Pavel, Iliea Braica, Iosif Ciocu şi Ion Periş. În anul 1946 comunitatea baptistă formată din 29 de membri, proveniţi din 5 familii: Ciocu Zaharia (6 persoane), Brânzan Silvestru (8 persoane), Fişteag Zaharia (6 persoane), Vrancuţa Zaharia (5 persoane) şi Fişteag Toma (4 persoane) a reuşit să cumpere un teren ce se numea „La Ambruş”, de la preotul ortodox Zaharia Grozăvescu-Dârpeş (care era preotul paroh al satului Bârza) şi de la sora acestuia cu suma de un milion două sute de mii de lei, pe care să-şi înalţe o casă de rugăciune.230 În perioada 1947-1949, aceşti oameni simpli, săraci, cu lipsuri materiale şi băneşti, cauzate de războiul ce nu demult se încheiase, au reuşit să adune materialele de construcţie şi să ridice Casa de Rugăciune ce a fost inaugurată la 20 octombrie 1949. După ani de stăruinţă şi răbdare, în anul 1985 se primeşte aprobarea pentru repararea Casei de Rugăciune: se înlocuiesc toate uşile şi ferestrele, se zugrăveşte interiorul şi se reface faţada, tot acum se amenajează balconul şi anexa birou. Începând cu anul 1996 comunitatea baptistă din Glob, primind şi ajutor de la biserica baptistă din SUA începe construcţia altei Case de Rugăciune, cu multe utilităţi şi dependinţe (foto), dotată cu aparatură video şi sonoră modernă. Sfinţirea noii clădiri s-a desfăşurat în ziua de 30 noiembrie 2003, când în mijlocul fraţilor din Glob au poposit oaspeţi de seamă din SUA, Canada, fraţi din conducerile Comunităţii, ai Seminarului, ai Uniunii Baptiste, numeroşi pastori şi fraţi din satele vecine şi Almăj. După ce se organizează ca biserică baptistă, grupul de credincioşi din Glob a fost păstorit de următorii fraţi:
Înmulţindu-se numărul tinerilor din sânul comunităţii, începând cu anul 1970 s-a organizat un grup coral şi după desfăşurarea unui curs de muzică a luat fiinţă, în acelaşi an, orchestra bisericii. Din cadrul comunităţii baptiste din Glob s-au ridicat alţi pastori precum:
Un fapt demn de menţionat pentru credincioşii celor două culte existente în satul nostru Glob, cel ortodox şi cel baptist, consistă în buna convieţuire şi respectul reciproc al vieţii spirituale. Capitolul VI Şcoala Învăţatul antic Heraclit din Efes făcea următoarea afirmaţie: „Educaţia este un al doilea soare pentru cei care o au…”. Gândindu-ne la acest adevăr ne dăm seama de importanţa şcolii în viaţa omului, deoarece aici se plămădeşte bulgărele de aur şi lumină din mintea copilului. Existenţa în ţinutul Crainei, ca de altfel pe întregul cuprins românesc, a unor forme de transmitere atât a experienţei de viaţă acumulată de generaţiile anterioare, cât şi a unor cunoştinţe, prezintă caracterele continuităţii şi permanenţei noastre pe aceste meleaguri. Dar despre şcoală ca instituţie organizată nu putem vorbi decât din epoca modernă. Însă cu mult înainte, odată cu apariţia bisericilor din lemn, copiii, sub îndrumarea preotului silabiseau din Ceaslov, fapt dovedit de numărul mare de tipărituri vechi bisericeşti aduse din tiparniţele Transilvaniei sau Olteniei, mai ales după înlocuirea slavonei cu limba română, proces care se amplifică după anul 1500. Preotul istoriograf Nicolae Tincu Velea arăta într-una din scrierile sale că „Numeroase erau < Dacă începuturile învăţământului în Globu Craiovei trebuie căutate în aşa zisele cursuri unde se învăţa scrisul şi cititul şi ceva „socoată”, despre existenţa unor şcoli înfiinţate de stat nu se poate vorbi decât începând cu anul 1768. Atunci Curtea Aulică de la Viena ia măsuri ca în fiecare comună grănicerească să funcţioneze câte o şcoală naţională sau comunală, iar la sediul companiilor câte o şcoală trivială, având limba de predare germană.231 Acest lucru a fost posibil deoarece împăratul Iosif al II-lea încă în timpul domniei mamei sale Maria Tereza, după efectuarea primei sale călătorii prin Banat, în anul 1768, când a trecut şi prin Almăj şi Craina, a întocmit un memoriu referitor la cele constatate, în care a făcut şi propuneri de remediere a deficienţelor. El a constatat în timpul vizitei că românii şi sârbii n-au şcoli şi că nici preoţii, conducătorii lor spirituali, nu ştiau carte, în majoritatea cazurilor. De aceea el propune înfiinţarea de şcoli pentru români şi sârbi, motivând că este inutil să se dea libertate unui popor cât timp el este incapabil să aprecieze valoarea libertăţii, numai educaţia poate transforma nişte iobagi stupizi – cum spunea el – în cetăţeni inteligenţi.232însuşi cancelarul Austriei Kaunitz arăta importanţa educaţiei publice pentru stat: „A forma sufletul înainte de a-l folosi, a forma comportarea cetăţeanului înainte de a-i cere servicii, a-l lămuri asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este de a ara şi de a însămânţa câmpurile înainte de a culege roadele. Soarta statelor depinde de a avea cetăţeni virtuoşi”.233 Încă din 1763, Curtea de la Viena dăduse dispoziţie episcopilor ortodocşi să se îngrijească de instruirea poporului din diecezele lor şi să înfiinţeze şcoli cel puţin în localităţile mai mari. La 20 mai 1771 a apărut Normal – Patentul, în care sunt cuprinse şi câteva prevederi referitoare la învăţământul românesc şi sârbesc, atât în Banatul cameral, cât şi din Graniţa militară. Referitor la şcoală, se hotărăşte constituirea unui „funduş” (fond) din averile vlădicilor (episcopilor) decedaţi din care să se facă în toate parohiile „o şcoală” şi să se dea ajutoare văduvelor şi copiilor de preoţi săraci, orfanilor de militari şi ţărani (art. 19 din Patent). Credem că nu greşim dacă afirmăm că din acest fond au fost ajutaţi şi locuitorii satului Glob să-şi ridice primul local de şcoală solid, format dintr-o singură sală de clasă şi un mic coridor prin care se intră direct din stradă. Clădirea era însă trainică, cu ziduri groase din piatră de râu şi cărămidă arsă, care a rezistat până în zilele noastre. Pentru că ferestrele sălii de clasă nu erau aşezate cu faţa spre stradă, ci spre sud, ca elevii să aibă mai mult soare şi lumină în timpul cursurilor, sătenii au numit-o „Şcoala oarbă” (foto). Acum clădirea aceasta a fot reabilitată şi s-au montat ferestre termopan cu faţa spre stradă; aici funcţionează grădiniţa. D Despre anul în care a fost ridicat acest local nu avem date precise, dar din relatările lui Nicolae Stoica de Haţeg din Cronica Banatului aflăm că „în 1758 turcii ardeau 15 şcoli”, fapt ce dovedeşte apariţia şcolilor înainte de desfăşurarea războiului austro-turc dintre anii 1788-1789. Acest război a însemnat pentru şcolile din Banat un moment de regres. Cărturarul Dimitrie Ţichindeal (născut în satul timişean Becicherecul Mic) descria această perioadă astfel: „De voieşti să ştii în sat unde e şcoală nu întreba pe nimeni, ci du-te, apoi vei afla o casă nu departe de biserică, dezgrădită, descoperită, cu ferestrele sparte şi cu hârtie lipite, să ştii că aceea e şcoala”. Petru Radu şi Dimitrie Onciulescu în lucrarea Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, până la 1800, semnalează faptul că în 1796 în Glob funcţionează o şcoală în care învăţau 13 elevi, sub îndrumarea învăţătorului Stanoevici. Prima menţiune documentară despre existenţa şi funcţionarea unei şcoli naţionale în Globu Craiovei este în „Raportul sumar pe anul 1808”. Raport sumar pe anul 1808
Elevi total: 14 elevi 14 băieţi Supraveghetorul de şcoală: Brankuza (Vrancuţa) Barbu Gradul: fraităr De câte ori vizitează şcoala săptămânal: vine rar la şcoală. (După G. Popiţi – Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1937) Raportul ne furnizează date importante despre starea de instruire a copiilor din Glob la acea vreme şi anume: şcoala era frecventată de 14 elevi, toţi băieţi, iar învăţător era Filip Bălan, fiu al satului, în vârstă de 24 de ani, care funcţiona de 6 ani. Ca supraveghetor „strajemeşter” din partea companiei era fraitărul Barbu Brankuza (Vrancuţa) care o vizita rar. Învăţătorul Filip Bălan, pentru activitatea prestată a fost remunerat în 1808 cu 48 florini, 6 stânjeni de lemne şi 6 lumânări. Preotul de atunci Nikola Stanoevici (Nicolae Stanoevici) preda elevilor de două ori pe săptămână religia. Din aceeaşi sursă aflăm că la şcoala din Petnic era învăţător Pervu Gymboasă (Pârvu Ghimboaşă), originar din Globu Craiovei, în vârstă de 22 de ani şi care funcţiona de 3 ani. Acest lucru ne îndreptăţeşte să afirmăm că în satul nostru învăţământul se desfăşura organizat de ceva timp, că numai aşa cei doi tineri din Glob erau capabili să îndeplinească funcţia de învăţător. Dar trebuie să înţelegem că în şcolile înfiinţate după militarizarea Graniţei, au fost folosiţi ca învăţători foşti militari, crâsnici bisericeşti sau simpli absolvenţi ai şcolii triviale din Mehadia, care ştiau să scrie şi să citească. Din însemnarea făcută în anul 1804 pe Triod, Blaj, 1800, exemplarul de la Iablaniţa, aflăm numele altui învăţător născut în satul nostru: „Această sfântă carte adică Triodion iastă a satului Iablaniţa şi iastă cumpărată cu bani 20 fl. 48 cr. Scris-am eu cu mâna de ţărână şi mâna va putrezi iară scrisoarea va rămâne şi cine va citi mă va pomeni. Ioan Trailovici din Globucraiovii, Iablaniţa 10 aprilie 1804.” Dintr-o altă însemnare de pe Octoich, Râmnic, 1750, exemplarul aparţinând bisericii din Bolvaşniţa (lângă Caransebeş) cunoaştem numele altui învăţător originar tot din Glob: „Scris-am cel subscris fiind învăţător în satul Bolvaşniţa născut din Globucraiovei cu mâna de ţărână. Mâna va putrezi dară scrisoarea în veac să va pomeni. Bolvaşniţa, în 8-lea decembrie 1810. Stoianovici naţ(ional) învăţător.” Este posibil ca acest învăţător să fie unul şi acelaşi cu preotul Nicolae Stanoevici, amintit în „Raport sumar pe anul 1808” şi să fi fost transferat în Bolvaşniţa, unde îndeplinea ambele funcţii, cum se obişnuia în acea perioadă din lipsă de preoţi şi învăţători. Nu excludem posibilitatea ca acesta să fie fiul preotului amintit în 1808. Iar în anul 1880 se atestă prezenţa în cadrul satului a unuia din succesorii vrednicilor învăţători din familia Stanoiovici, originară din satul Ciclova (potrivit unei însemnări pe Tipiconul scris cu litere chirilice). În anul 1936, vopsindu-se crucea bisericii, pe spatele acesteia a fost găsită următoarea inscripţie: Mihai Stanoiovici, gemeinde lerner, 1880. Răsfoind arhivele, se constată că la acea dată învăţământul de stat din Globu Craiovei (aici n-a fost niciodată învăţământ confesional) se desfăşura cu 42 de elevi, în local necorespunzător.234 Un alt slujitor al şcolii din Glob în perioada Graniţei militare a fost învăţătorul Iosif Popovici, fiu al satului, din familia preoţilor Popovici, frate cu preotul Zaharia, care a adus în sat primul ceas, prima lampă cu petrol, în anul 1872. După modelul său treptat vor fi înlocuite toate opaiţele întrebuinţate până atunci de către săteni. „Locuitorii mai bătrâni ai Petnicului, sat reşedinţă a fostei Companii a IV-a, aflat la doar 2 km de Glob, îşi amintesc că bunicii lor le povesteau că învăţătorul era om din sat, sau nu, îmbrăcat ca şi ceilalţi săteni, încălţat cu opinci şi se ocupa şi cu agricultura.”235 Remuneraţia învăţătorului cu bani şi produse, cât şi cele necesare pentru întreţinerea şcolii cădeau în atribuţia fiecărei comune. Banii se adunau cu tasul la biserică, al doilea din cele trei era destinat şcolii. Şcoala din Glob, ca şi celelalte şcoli naţionale grănicereşti era sub un dublu control, cel al preotului şi al unui subofiţer de la companie. Orarul şcolii, conform „Patentului şcolar”, era zilnic, în afara duminicilor şi sărbătorilor legale, între orele 8-10 şi 13-15 în perioada iernii şi de la 7-9 şi 13-15 în timpul verii. Copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani erau obligaţi să frecventeze şcoala atât în semestrul de iarnă, cât şi în cel de vară. Cei de peste 9 ani erau obligaţi să frecventeze doar în semestrul de iarnă, între 1 decembrie şi 31 martie. În semestrul de vară ei erau folosiţi la muncile agricole şi gospodăreşti. Totuşi, în zilele de duminică şi sărbători legale erau obligaţi să frecventeze aşa numitele ore de „procitanie” sau repetiţie care erau orientate mai mult spre formarea unor deprinderi practice la cei cu vârste cuprinse între 12 şi 20 de ani. Interesantă ni se pare prevederea potrivit căreia obligativitatea frecventării „procitaniei” era limitată „până” la însurătoare. Din modul acesta de organizare a învăţământului în acea perioadă ne dăm seama că autorităţile austriece limitau culturalizarea românilor la strictul necesar intereselor economice şi social-politice, ca cei educaţi să devină „cetăţeni loiali”, „luminaţi” şi „utili statului”. Potrivit concepţiei de atunci scrisul şi cititul nu sunt primele necesităţi ale vieţii ţărănimii, acestea nu trebuie să fie niciodată o ocupaţie principală a lor, şcoala ar trebui să fie deschisă la sate numai iarna, iar vara să fie goală, vara copiii să fie la lucruri mult mai necesare şi mai folositoare, iar iarna, când şi aşa ar lenevi, ar avea ocupaţii de folos. Într-o circulară din anul 1826 protopopul Mehadiei îi îndemna pe credincioşii satelor: „Militarul şi acas la lucru şi cu arma, slujeşte. În câmp sau pe graniţe, gazda căşii pământul coltiveşte, gunoieşte, îmbuneşte, domesticeşte, vite creşte, aşa să tâlcuieşte din Petagogie, adecă Methodica când una sau alta să cetiţi, să spuneţi, că-s bune învăţăturii”. Cu toate acestea, organizarea şi controlul militar, supravegherea comisiilor şcolare când se desfăşurau examenele elevilor, au condus totuşi la obţinerea unor succese la învăţătură şi o mai bună organizare a activităţii şcolare. În şcolile naţionale grănicereşti se studiau ca discipline de învăţământ: citirea, scrierea, rugăciuni şi cânt, iar în şcolile triviale germane: învăţarea religiei, citirea, scrierea (adică copierea şi ortografia) şi aritmetica (cele patru operaţii şi regula de trei simplă).236 Manualele şcolare erau scrise la început cu litere chirilice. Alfabetul latin s-a introdus din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe perioada cât a fost Graniţa militară, toţi elevii primeau cărţi gratuit, dar nu din partea statului, ci pe cheltuiala comunităţii respective. Atât manualele şcolare precum: abecedare, cărţi de citire, psaltiri şi catehisme, cât şi alte cărţi au fost tipărite la Viena în editura şi tipografia crăiască a nobilului Iosif Kurzbäck (Cuţbec). În această editură a lucrat ca revizor şi cenzor al cărţilor ce se editau pe linia cultului greco-oriental şi al cărţilor laice pentru enoriaşii iliri, întâiul iluminist român, bănăţeanul Paul Iorgovici (născut în Vărădia de Caraş), în timpul cât a îndeplinit funcţia de „Hofconcepist” în Cancelaria Imperială, adică înalt funcţionar care traduce şi concepe înscrisuri, redactează şi difuzează prin curieri speciali: decrete, regulamente, circulare şi diverse acte normative imperiale în întregul Imperiu Habsburgic.237 Nicolae Stoica de Haţeg în perioada cât a răspuns şi de activitatea şcolilor din Graniţa militară a comandat cărţi „şcoleşti”, prin Comandamentul general de la Viena, circa 8000 de bucăţi. Printre alte titluri enumerăm: Cartea numerelor, Ceaslovul, Cartea de cetire, Catehismul etc. Comandanţii de companie se ocupau şi de procurarea rechizitelor necesare din raza lor de activitate: cretă, negreală (cerneală), hârtie, tăbliţe, pleivaisuri (creioane), cât şi cele necesare învăţătorilor: cataloage, planuri de învăţământ, iar cancelariştii rezolvau corespondenţa şi păstrau arhiva şcolii respective. Tot autoritatea militară de companie supraveghea şi frecvenţa elevilor şi aplica pedepse atât părinţilor, cât şi elevilor care absentau. Învăţătorii trebuiau să înainteze săptămânal un „bucfariu de raport cu absenţele zilnice ale pruncilor măritei companii”.238 Directorul şcolilor naţionale grănicereşti Constantin Diaconovici Loga arăta în 1831 că „Părinţii sunt datori să dea pruncii lor la şcoală, că acolo de la învăţătorul neamului şi de la catihet să înveţe a iubi dreptatea şi învăţarea faptelor bune; spre care fapte trebuie mai vârtos părinţii să îndrepte spre fiii săi, că mai îndelung sunt pruncii acasă, decât la şcoală şi de unde nu ştiu părinţii însuşi de la sine a îndrepta pre fiii săi iar ei, după rânduielile învăţătorului împart şi milostivului părinte, iar acesta să îi trimită la şcoală că altminteri va cădea pe ei blăstămul lui Dumnezeu şi al oamenilor că au smintit pe cei mici ai săi.”239 Notarea elevilor se făcea săptămânal prin calificative. Catalogul purta semnătura învăţătorului, a preotului-catihet şi a comandantului de companie. La sfârşitul fiecărui an şcolar, catalogul era depus la cancelaria companiei. Pe lângă asigurarea şcolilor cu manuale şi controlul frecvenţei, autoritatea militară se ocupa şi de încadrarea şcolilor cu învăţători. Până la desfiinţarea Graniţei militare, în anul 1872, numirea învăţătorilor o făcea comanda regimentului, iar directorul şcolilor naţionale grănicereşti aviza dacă dascălul solicitant are o pregătire corespunzătoare. Pentru că în urma controalelor întreprinse în şcolile din Graniţă s-a constatat lipsa învăţătorilor instruiţi, inexistenţa unei metodici şi a unor cărţi didactice, conducerea militară a iniţiat măsuri de perfecţionare a învăţătorilor. Astfel, pentru îmbunătăţirea încadrării şcolilor cu învăţători mai bine pregătiţi, cât şi pentru uniformizarea metodelor de predare pe întreg teritoriul Banatului, Ioan Tomici, protopopul Caransebeşului, în perioada cât a fost şi directorul şcolilor naţionale grănicereşti, propune comandantului de atunci al regimentului, colonelul Mihailovici, în 20 decembrie 1817, proiectul pentru îmbunătăţirea şi organizarea şcolilor din regiment („Entwurf zu einer besseran Organisierung des Naţional Schulwesens in dem wallachisch-illirischen Grenz-Regimente”). Între alte lucruri bune şi folositoare el iniţiază organizarea unui curs anual de pedagogie de câte 3 luni la Caransebeş, la care să participe învăţătorii şcolilor grănicereşti.240 Între anii 1820-1830 şi directorul şcolilor naţionale grănicereşti, Constantin Diaconovici Loga, organizează la Caransebeş cursuri de pedagogie. În registrul de stare civilă al parohiei Cuptoare se află înregistrată circulara numărul 8 din 9 noiembrie 1833, prin care protopopul Mehadiei Lazăr Radac (succesorul lui Nicolae Stoica de Haţeg, după decesul acestuia) înştiinţează preoţii ca ei să suplinească în şcoli pe învăţătorii „care în lunile de iarna aceasta vor fi chemaţi la ascultarea învăţătorilor pedagoghiceşti la domnu director Diaconovici, în Caransebeş”. Următorul director al şcolilor naţionale, Nicolae Andreevici, a început în anul 1860 organizarea „conferinţelor învăţătorilor”, la care se desfăşurau lecţii practice, se purtau discuţii şi se dădeau îndrumări metodice. Cei din Craina împreună cu cei din Almăj participau la asemenea activităţi la Mehadia. Începând cu anul 1865 se înfiinţează „Asociaţia învăţătorilor români” din confiniul militar. Copiii grănicerilor din compania Petnic, ca ai tuturor celor din graniţă, dacă se remarcau la învăţătură şi doreau să urmeze o şcoală militară sau Şcoala clericală de la Vârşeţ, trebuiau să fie absolvenţi ai unei şcoli triviale germane, în cazul nostru ai celei din Mehadia, care funcţiona încă din anul 1774. Deşi Globul era un sat mic, arhaic şi destul de izolat, dragostea pentru învăţătură a copiilor s-a manifestat de timpuriu, aşa cum am văzut mai înainte că în satul nostru erau tineri care îndeplineau funcţia de învăţător. Între anii 1857-1871 au absolvit cursurile Şcolii triviale germane din Mehadia un număr de 11 elevi din Glob.241 Am luat ca termen de comparaţie situaţia elevilor din satele Pârvova şi Petnic. În acelaşi interval, din Pârvova au absolvit tot un număr de 11 copii, iar din Petnic 34. Numărul mare de absolvenţi din acest sat, faţă de cele două se explică prin aceea că aici era sediul de companie şi erau mai mulţi ofiţeri, subofiţeri şi funcţionari, care-şi trimiteau copiii să înveţe în limba germană. Absolvenţii primeau de la comanda militară „actul de slobozenie” dacă doreau să continue la o şcoală superioară; în acelaşi timp trebuiau să cunoască acceptabil limba germană. În anul 1837, învăţătorul Ioan Popovici din Globu Craiovei, care funcţiona la Şcoala naţională grănicerească din Iablaniţa, cere Comandamentului General Bănăţean Timişoara aprobarea să urmeze o şcoală „clericală” din Vârşeţ şi primeşte „actul de slobozenie”, pentru că în familia sa mai exista un tânăr capabil să îndeplinească îndatoririle militare.242 Vizavi de aspra disciplină militară austriacă ce a fost impusă nu numai „cătanelor grănicereşti”, ci şi populaţiei civile din satele militarizate, timp de un veac, trebuie să recunoaştem că această perioadă a influenţat în mod favorabil nu numai dezvoltarea economico-socială, ci şi pătrunderea ştiinţei de carte în rândurile românilor grăniceri, fapt care-i situa în fruntea locuitorilor din restul Banatului acelor timpuri. Tinerii din graniţă au avut şi câteva oportunităţi: unele favoruri pentru orfanii grănicerilor, posibilitatea celor talentaţi de a urma şcolile matematice, de viitori ofiţeri, acordarea unor burse de la Academia Militară sau alte şcoli şi instituţii militare, precum Şcoala de artilerie şi cea de cadeţi, ce le dădea posibilitatea de a fi încadraţi în armată. Treizeci şi cinci de tineri bănăţeni de pe raza regimentului de grăniceri din Caransebeş au urmat şi finalizat cursurile Academiei Militare din Viener-Neustadt, dovedindu-şi înaltele calităţi ostăşeşti.243 Chiar din satele aparţinătoare companiei Petnic au fost studenţi, aşa cum este cazul lui Xivion Iovanovici din Iablaniţa (1836) şi Nistor Grozăvescu din Globu Craiovei (1864). Învăţătoarea Stana Grozăvescu din glob mi-a relatat, în anul 1964, că acest Nistor Grozăvescu care a studiat la Viena provenea din familia sa şi că, după ce şi-a desfăşurat activitatea în mai multe oraşe ale imperiului s-a stabilit în Lugoj. El ar fi strămoşul vestitului tenor Traian Grozăvescu. După demilitarizarea teritoriului ocupat de graniţa militară, conducătorii „Comunităţii de Avere” a fostului Regiment confiniar româno-bănăţean nr.13, for ce administra averea foştilor grăniceri, au acordat atenţie organizării şi funcţionării şcolilor, care de acum erau „comunale”, adică subordonate noilor autorităţi maghiare. Personalităţi precum generalul Traian Doda, Dimitrie Peţia, Ilie Pepa, generalul Mihai Trapşa, generalul Teodor, cavaler de Seracin şi mulţi alţii au făcut donaţii către Comunitatea de Avere, din care s-au acordat burse de studii copiilor foştilor grăniceri şi ajutoare băneşti şcolilor din satele mai sărace. Şcoala din satul Glob, în anul şcolar 1906-1907, pe lângă bugetul de 385 de coroane şi 86 de fileri primiţi de la conducerea Primăriei, a beneficiat şi de un ajutor de 217 coroane din partea Comunităţii de Avere. De remarcat că intelectualii ce au beneficiat de burse pentru studii, alături de alţi intelectuali, au militat pentru păstrarea limbii române şi a fiinţei noastre naţionale în această perioadă de maghiarizare brutală. Dacă în timpul administraţiei habsburgice, aşa cum am văzut, intrarea într-o şcoală medie, ocuparea unui post de funcţionar sau învăţător depindea de cunoaşterea limbii germane, după provincializarea Graniţei, începând cu anul 1872, administraţia maghiară a acţionat pentru impunerea limbii maghiare în toate domeniile, creând românilor noi piedici în calea dezvoltării culturale. Chiar dacă până în anul 1907 în şcoli se mai preda şi în limba română, de atunci, ca urmare a aplicării „Legii Appony”, învăţământul se desfăşura numai în limba maghiară, deşi toate cheltuielile pentru buna funcţionare a procesului instructiv-educativ şi plata învăţătorilor erau suportate de către locuitorii fiecărui sat. Numirea învăţătorilor, preoţilor sau a oricărui funcţionar se baza pe teoria „pâine – limbă”: „Cine mănâncă pâine maghiară acela trebuie să înveţe şi limba maghiară”.244 După anul 1900 toate documentele şcolare ale şcolii din Glob au fost redactate în limba maghiară, iar învăţătorii obligaţi să şi-o însuşească. Toate obiectele de învăţământ se predau în limba maghiară, chiar şi religia, iar şcoala se intitula „Şcoala comunală româno-maghiară din Kischiraymezo”, deoarece şi numele satelor, denumirea munţilor, dealurilor şi apelor au fost maghiarizate. În cataloage numele elevilor erau şi ele maghiarizate: Ion devine Ianoş, Ilie – Illiaş, Dionisie – Denes, Maria – Marişka, Vasile – Vazul, Nicolae – Mikloş, Petru – Peter etc. Elevii au fost cei care au avut de suferit cel mai mult. Ei erau nevoiţi să înveţe în şcoală numai în limba maghiară şi cu o învăţătoare ce vorbea numai această limbă, fiind adusă pentru un anumit timp din Ungaria (deşi părinţii lor nu erau vorbitori ai acestei limbi). Această stare de lucruri a condus la creşterea numărului neştiutorilor de carte. De exemplu, în urma recensământului din anul 1910, s-a constatat că din totalul de 861 de locuitori, cât avea Globul la acea dată, un număr de 539 nu ştiau să scrie şi să citească. Într-un proces verbal găsit în arhiva şcolii din Globu Craiovei, încheiat în anul 1914 între Boşert Agoston (Augustin), notar circual la Iablaniţa şi Şandru Ignat, primarul Globului, se arată că s-au găsit registre şcolare din anii: 1882-1883, 1883-1884, 1884-1885, 1886, 1887, 1888, 1889, 1890, 1890-1891, 1892, 1893, 1894, 1895, 1896, 1897, 1898, 1899, 1900-1901, 1901-1902 şi că acestea au fost pecetluite, dar nu se specifică unde au fost arhivate. Desigur că cercetarea acestor registre ne-ar fi furnizat date relevante despre activitatea şi situaţia şcolii din satul nostru din perioada respectivă, dacă am fi avut posibilitatea să le găsim în arhive. Tot din aceste registre am fi aflat şi numele învăţătoarei maghiare care i-a învăţat pe copiii globeni câţiva ani, aşa cum povesteau bătrânii satului, care încă mai ştiau să numere în limba maghiară şi mai ţineau minte anumite cuvinte. Am putut cerceta cataloage ale şcolii începând cu anul şcolar 1903-1904. În acest an au fost înscrişi în clasele I-IV 92 de elevi, învăţător era Ursulescu Vincze (Vichente), originar din satul Cuptoare. În anul şcolar 1905-1906 au fost înscrişi 90 de elevi, iar în anul 1906-1907, 88 de elevi, învăţător fiind acelaşi Ursulescu Vichente. Pentru anul şcolar 1907-1908, şcoala din Glob a beneficiat de un buget de 2062 de coroane şi 84 fileri, pentru cei 108 elevi cuprinşi în clasele I-IV:
Tabelul acesta ne arată concepţia familiei ţărăneşti din Globul acelor timpuri cu privire la necesitatea şcolarizării copiilor. În clasa întâi numărul elevilor era mare, atât al băieţilor, cât şi al fetelor, apoi numărul acestora scade brusc, mai ales în rândurile fetelor care, potrivit concepţiei de atunci, trebuiau să lucreze în gospodărie, ca să fie pregătite pentru căsătorie, ştiut fiind că acestea se încheiau de timpuriu. Remarcăm şi încercarea de a se înfiinţa şi clasa a V-a. În anul şcolar 1908-1909 au fost înscrişi 115 elevi, iar în următorul an, 1909-1910, 110 elevi cu următoarea repartizare pe clase:
După numărul mare al copiilor de vârstă şcolară putem trage concluzia că în această perioadă natalitatea în satul nostru se situa la un indice ridicat. Începând cu anul şcolar 1911-1912 îl găsim ca învăţător pe Mihalca Mihai (Mihaly), venit „disciplinar” din Ardeal, deoarece a militat pentru un învăţământ în limba română. Situaţia şcolară se prezenta astfel:
Supus analizei, tabelul acesta ne arată cu numărul elevilor continuă să fie ridicat, dar concepţia părinţilor faţă de instruirea copiilor rămâne aceeaşi, de a trimite copiii în şcoală doar în clasa I, cel mult şi în a II-a, ca să deprindă scrisul şi cititul, apoi îi foloseau la muncile agricole şi cele gospodăreşti. Din cei 103 elevi ce ar fi trebuit să frecventeze şcoala, mai mult de jumătate, adică 54 de elevi, au fost declaraţi repetenţi din cauza slabei frecvenţe. Izbucnirea Primului Război Mondial afectează şi activitatea şcolii din satul nostru Glob, deoarece prin înrolarea învăţătorului Mihai Mihalca în armata cezaro-crăiasă şi participarea lui la luptele de pe diverse fronturi, situaţia elevilor a rămas neîncheiată la sfârşitul anului şcolar 1913-1914. Mai mult decât atât, din cauza greutăţilor pricinuite de război, dar mai ales a lipsei de învăţători, ei fiind mobilizaţi pe front între anii 1914-1917, deci timp de trei ani şcolari, şcoala din satul nostru şi-a închis porţile, cursurile fiind suspendate. Abia la sfârşitul războiului, în anul şcolar 1917-1918, este detaşat să suplinească postul de învăţător Gheorghe Jurchescu, titular al şcolii din Petnic. Cursurile se desfăşurau după masa, situaţia pe clase fiind următoarea: Clasa: I – 33 de elevi, II – 42, III – 35, IV – 0, V – 0, VI – 0, repetenţi – 31 de elevi. Detaşarea învăţătorului Gheorghe Jurchescu la şcoala din Glob a fost benefică pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ, deoarece era un cadru didactic cu o bună pregătire; avea gradul didactic I, fiind mereu evidenţiat pentru munca la catedră (aşa cum rezultă din documentele vremii: „Buletin şcolar” etc.). Înfăptuirea României Mari la 1 decembrie 1918 pune capăt procesului de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti, în Craina, ca în întreg Banatul, locul autorităţilor maghiare este luat de cele româneşti, dulcea limbă strămoşească, limba română, îşi recapătă dreptul firesc şi devine limba oficială a statului. În anii şcolari 1918-1919 şi 1919-1920 îl găsim ca învăţător al şcolii din Glob pe Nicolae Domăşneanu, originar din Iablaniţa, cotat tot ca un învăţător valoros. În anul şcolar 1920-2921 îşi începe activitatea de învăţător în Globu Craiovei Nicolae Fişteag, originar din această localitate. Avea o foarte bună pregătire de specialitate, un larg orizont psiho-pedagogic şi întinse cunoştinţe de metodică. Potrivit crezului său profesional, învăţătorul trebuie să dovedească grijă părintească faţă de cele mai pure şi pline de căldură suflete omeneşti, să înţeleagă că el are o înaltă menire socială, aceea de făuritor de destine şi de conştiinţe. A manifestat iniţiativă şi intransigenţă în munca desfăşurată în şcoală şi în afara ei, a participat la generalizarea experienţei pozitive, a îndrumat cu tact cadrele mai tinere. Pentru aceste calităţi a fost promovat în funcţia de inspector şcolar judeţean, calitate care i-a permis să antreneze cadrele din zonă în acţiunea de cuprindere a copiilor la cursuri şi de ridicare a calităţii procesului instructiv-educativ. Redăm mai jos copia unei note de constatare întocmită de domnul inspector Nicolae Fişteag la şcoala din Mehadia: Proces-verbal din 23 octombrie 1943 „D-l director Dumitru Mazilu este un bun gospodar, conduce direcţiunea şcolii, conduce instituţiile anexă ale şcolii cu tact. Toate funcţionează în condiţiuni optime. Pentru munca depusă în conducerea şcolii domnul director Dumitru Mazilu se notează cu f. bine.” (semnează Inspector şcolar judeţean Nicolae Fişteag)245 A avut preocupări extraşcolare, ca de pildă în anul 1938, când a întocmit o schiţă monografică a Globului care, din păcate, a rămas în manuscris. Ca un aspect negativ, i s-a imputat o severitate exagerată faţă de copii. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra muncii desfăşurate, urmărind linia de contur a acesteia şi facem abstracţie de unele asperităţi de detaliu, putem afirma că învăţătorul Nicolae Fişteag a fost o figură emblematică a învăţământului din Craina Bănăţeană, rămânând în amintirea şi conştiinţa consătenilor şi colegilor săi. După o activitate de 26 de ani neîntrerupţi la catedră, timp în care a pus creionul în mâinile a sute de globeni, s-a pensionat în anul 1947. În tot acest timp, alături de domnia sa au mai funcţionat în anumite perioade învăţători precum: Albăstroiu Florea şi Şandru Lenuţa. Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
e atunci s-au organizat mai multe botezuri încât comunitatea baptistă numără astăzi peste 100 de membri şi mai mulţi aparţinători.
rancuţa Ianăş, originar din satul nostru, absolvent al Seminarului Teologic din Bucureşti. Începând cu 18 februarie 1973 este ordinat ca pastor al biserici din Glob şi a celor din împrejurimi şi a unora din Valea Almăjului ca Bănia şi Lăpuşnicu Mare, pentru anumiţi ani. Deşi este pensionar, pentru acti-vitatea meritorie des-făşurată, i s-a încredinţat sarcina de a coordona construcţia a noi Case de Rugăciune în Lăpuşnicel, Verendin etc.
esigur că această clădire a fost ridicată pe locul vechiului local construit din lemn şi acoperit cu şindrilă, aşa cum au fost la început şi casele.