Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Livius Fişteag (Ilie Vrancuţa)
Viena – statuia Mariei Tereza poporului nostru. După ce-mi povestea toate acestea, pe care eu le auzisem de atâtea ori încât le ştiam pe de rost, lăsa gândul să-i zboare prin locuri numai de el ştiute; îmi zicea apoi cu melancolie: Icoană, oraş ca Turnu (Tr. Severin, n.a.) n-a fost niciunul, acolo am trăit ca un rege, beam dimineaţa un ceai şi mâncam o zemişcă şi Doamne ce bine am mai dus-o. Tabel privind naşterile şi decesele între anii 1918-1942
(După Registrul de stare civilă al Primăriei Iablaniţa) Se constată însă un fenomen interesant: în timp ce populaţia a scăzut, numărul caselor a crescut cu 36. În anul 1930 se înregistrau 208 clădiri şi 184 de gospodării, ceea ce înseamnă că a început să se contureze o nouă concepţie de convieţuire în familii mai mici şi cu gospodării individuale. Am văzut că la anul 1872 predominau familiile cu 12-14-16 membri; în anul 1930 acestea numărau doar 5 persoane. Colonizări nu s-au făcut niciodată, populaţia era şi este şi astăzi în totalitate românească, de religie ortodoxă, dar pentru prima dată sunt înregistraţi şi 7 membri ai cultului baptist. În anul 1941, la intrarea României în război, situaţia satului Globu Craiovei se prezenta după cum urmează:170 numărul populaţiei statornice era de 926 de locuitori, faţă de 843 la recensământul din 1930. Deci se constată un spor natural mare. Situaţia aceasta este determinată însă şi de faptul că la data desfăşurării recensământului, la marginea satului, se găseau mai multe familii de ţigani nomazi (lăieţi corturari). Menţionăm însă că aceştia nu au avut locuinţe permanente şi, cu toate încercările lor de a se stabili definitiv în hotarul satului, au fost nevoiţi să plece în altă parte, datorită refuzului categoric al globenilor. De remarcat că Globu Craiovei este unul din foarte puţinele sate ale judeţului Caraş-Severin pe teritoriul căruia nu s-a statornicit nicio familie de rromi. Din cercetarea registrelor de stare civilă din arhiva Primăriei Iablaniţa şi pe baza Registrelor bisericeşti, am constatat că în perioada interbelică, anii 1918-1941, se înregistrează totuşi o creştere lentă a populaţiei, datorită sporului natural pozitiv înregistrat în 18 ani din cei 25 analizaţi (vezi tabelul). Anii cu cea mai mică natalitate sunt: 1918 cu 22 născuţi 1919 cu 26 născuţi 1920 cu 26 născuţi 1924 cu 22 născuţi 1931 cu 25 născuţi 1935 cu 21 născuţi 1940 cu 22 născuţi. Cea mai mare mortalitate a fost în anii: 1919 cu 41 persoane 1920 cu 34 persoane 1924 cu 36 persoane 1927 cu 27 persoane 1929 cu 36 persoane 1930 cu 23 persoane 1932 cu 33 persoane
Mergând cu analiza natalităţii şi mortalităţii pentru alţi 25 de ani, intervalul 1948-1972 (vezi tabelul), când se înregistrează cel mai mare număr de locuitori din existenţa satului Globu Craiovei şi anume 1006 persoane, constatăm că în perioada imediat următoare anului 1948 natalitatea se menţine la un indice satisfăcător, în acelaşi timp mortalitatea scade constant, ceea ce determină creşterea continuă a populaţiei. Din cele 1006 persoane înregistrate în anul 1972 „un număr de 511 (50,2%) erau bărbaţi, iar 495 (49,8%) femei, grupaţi în 244 de familii, cu o interesantă componenţă pe generaţii:”171 Cu o generaţie, 24% Cu două generaţii, 28% Cu trei generaţii, 39% Cu patru generaţii, 9%. Familiile cu trei generaţii (părinţi, copii, nepoţi) sunt cele mai numeroase şi cele mai trainice. În sat erau şi mai sunt şi în prezent 20 de familii (9%) cu patru generaţii. Ca un aspect mai puţin obişnuit trebuie să arătăm că în aproape toate aceste familii, bunicii aveau cu puţin peste 35 de ani. Acest fenomen era consecinţa directă a căsătoriilor premature atât în rândul fetelor, cât şi al băieţilor. În prezent vârsta bunicilor a crescut, oscilând între 48 şi 55 de ani. Începând cu anul 1974, naşterile înregistrate la starea civilă la Primăria Iablaniţa nu pot fi relevante pentru a calcula sporul natural, deoarece un număr tot mai mare de gravide optează să nască la maternitatea Spitalului Orăşenesc din Caransebeş. Tot din acest an, ca urmare a dorinţei de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai, s-a conturat necesitatea completării veniturilor prin utilizarea şi a altor surse de câştig pe lângă cele obţinute prin munca în gospodăria personală. Aşa se face că nu exista, la timpul acela, gospodărie ţărănească în Globu Craiovei fără un salariat cu venit bănesc lunar sigur pe lângă cei 60 de pensionari de stat. Navetismul devine un fenomen nou pentru cei peste 180 de salariaţi ce locuiau în sat, dar aveau locuri de muncă în alte localităţi precum Topleţ, Orşova, Caransebeş şi Iablaniţa. După locul de muncă, în 1974, navetiştii se grupau în modul următor: Uzina de utilaj morărit Topleţ – 31% CFR Caransebeş şi Iablaniţa – 26% Autobaza IRTA Iablaniţa şi Orşova – 20% Întreprinderea forestieră Iablaniţa – 18% Alte locuri de muncă – 5% În acelaşi timp a început şi migrarea spre oraşele Timişoara, Caransebeş, Reşiţa şi Băile Herculane, unde s-au stabilit un număr de 40 de familii tinere pentru a lucra în industrie, la CFR şi în domeniul serviciilor. Navetismului, migrării spre oraşe, li se adaugă şi emigrarea în alte state precum SUA şi Italia. Inginerul Ilie Vrancuţa împreună cu soţia şi tehnicianul Glişa Rostescu au trecut fraudulos Dunărea, riscându-şi viaţa pentru a ajunge în lumea liberă. Ajungând în Iugoslavia au fost arestaţi în 7 ianuarie 1976 şi condamnaţi. În Timişoara autorităţile le-au confiscat casa, maşina şi alte bunuri. Au fost eliberaţi 3 luni mai târziu şi ajutaţi să emigreze în SUA, unde ajung în iulie 1976. În SUA, Ilie Vrancuţa desfăşoară o asiduă activitate pentru promovarea păcii, libertăţii şi democraţiei prin conferinţe, presă, radio şi televiziune. De asemenea, sponsorizează mai mulţi refugiaţi români, prin intermediul „Peace on Earth Press, USA 1983”. Când primeşte cetăţenia americană îşi ia numele de Livius Fişteag (numele de fată al mamei sale). Atât în ţară, cât şi în SUA a avut o bogată activitate. D Fondează şi un Institut Tehnic care-i poartă numele şi candidează la funcţia de guvernator al statului New Hampshire, dar este învins de către contracandidatul său democrat. Livius Fişteag (Ilie Vrancuţa) În prezent locuieşte tot în SUA cu soţia şi cele două fiice. În 7 ianuarie 1990 s-a întors în patrie după 14 ani de exil. A încercat să fondeze Partidul Naţional Republican în iulie-august 1990, dar nu a reuşit; a plecat din nou în America. Glişa Rostescu, deşi s-a descurcat bine în SUA, când a ajuns la vârsta pensionării s-a întors în ţară, stabilindu-se în staţiunea Băile Herculane. După anul 1989, au emigrat alte 8 familii de baptişti în SUA şi Canada, 20 de persoane lucrează în Spania, iar alte 15 în Italia.172 După migrarea continuă a populaţiei spre oraş (tot mai mulţi tineri pleacă la studii şi nu se mai întorc în sat) şi emigrarea în alte ţări, legalizarea întreruperilor de sarcină este o altă cauză care a dus la scăderea natalităţii şi implicit a numărului locuitorilor satului. La data de 1 ianuarie 2010, situaţia satului Globu Craiovei se prezintă în felul următor:
(După evidenţa Primăriei Iablaniţa)
Onomastica sau numele de familie şi persoane a satului nostru Globu Craiovei, are o trăsătură ce o deosebeşte de celelalte sate ale Crainei. Ca şi numărul populaţiei sau al caselor, şi numele de familie şi persoane a suferit modificări de-a lungul timpului, unele dispărând definitiv, altele devenind porecle. Anumite nume de familie ne indicau şi încă ne mai arată satul de origine al unor familii. Până în secolul al XV-lea, majoritatea ţăranilor nu aveau decât numele de botez (prenumele), din acest secol li se adaugă şi nume de familie, privind vreo poreclă sau profesia era transformată în patronim.173 Multă vreme chiar şi românii înnobilaţi, banii şi castelanii aveau ca nume localitatea de origine, pentru a fi deosebiţi de alţii cu acelaşi prenume. În cazul nostru putem aminti pe nobilul Mihail Sebeşanul (din Caransebeş), cel care a primit în dar moşia Globului, aşa cum am arătam mai înainte. Şi banii români ai Banatului de Severin la început s-au numit simplu: Oslu, Laurenţiu, Ugrin, Micuţul, abia mai târziu la prenume li se adaugă şi numele locului natal, după cum a fost cazul nobililor almăjeni Ioan, Iacob, Nicolae şi Gavrilă care primesc numele Gârlişteanu după moşia satului lor Gârlişte (pe locul satului Rudăria) sau al banului Ladislau Bekes ori Bichigeanu, român născut la Bichiş, lângă oraşul Făget. Preoţii de asemenea aveau la început numai prenume, aşa cum găsim în actele vechi ale bisericii noastre: Ştefan (1751), Barbu (1757), Dragotă (1810), Drăguţ (1824), după care li se adaugă patronimul Popa, iar mai târziu, când eram sub jurisdicţia Bisericii sârbe, numele devine Popovici. Dacă până în perioada interbelică era mentalitatea conservatoare ca „fetele şi junii” să-şi caute ortacul (partenerul) doar în sat, pentru că familiile se cunoşteau mai bine şi alianţele se făceau încă de când copiii erau mici, iar căsniciile erau trainice, cu timpul această practică slăbeşte ca importanţă, iar în zilele noastre nu mai ţine nimeni seama de ea. Ne este foarte greu astăzi, chiar imposibil, să stabilim originea atât a numelui de familie, cât şi a poreclei, adică a numelui de sat. Cele mai vechi nume şi prenume din satul nostru le aflăm în conscripţia grănicerească din anul 1788, efectuată de către conducerea Regimentului de graniţă valaho-ilir pentru cunoaşterea situaţiei fiecărui grănicer. Astfel, în Globu Craiovei găsim numele: Constantinescu, Mutaşcu, Vrancuţa, Brabete, Horsa (Orcea), Curescu, Vespa, Izvernaru, Erimescu, Fişteag, Boroica, Bratescu, Murdeală, Berneac, Periş, Grozăvescu, Costescu, Velţănescu, Ghimboaşă şi Andreiescu (devine cu timpul Andrei).174 Ca prenume erau: Zaharia, Lupu, Dumitru, Nicolae, Străin, Stoican, Micşa, Trăilă, Petru, Ion, Ştefan, Voin, Rizea, Stănilă, Grozav, Vasile, Barbu, Radu. Din registrul naşterilor, cununiilor şi deceselor, începând cu anul 1852, aflăm vechimea altor nume şi prenume: Ciocu, Şandru, Nestorescu, Guleran, Cerbicia, Bojinescu, Rostescu, Răduţa, Jurescu, Stamate, Enache, Brânzan, Lăzărescu, Gozob, Panduru, Bălan, Canea, Orei, Budănescu, Gherescu, Orza, Popovici şi Urdăreanu. Ca prenume sunt: Teodor, Iosif, Ilia, Dragu, Andrei, Nistor, Mihail, Melin, Rusalin, Atanasie, Moise, Silvestru, Martin, Ilie, Iancu, Paraschiv, Samuil, Despot. Unele prenume în timp au devenit nume de familie, precum: Lupu, Micşa, Stoican, Stamate, Radu etc. Unele dintre familiile înscrise în documentele vremii au dispărut. Dintre acestea amintim: Cerbicia, Stanoevici, Moinăr, Berneac, Erimescu, Izvernariu, Curescu, Costescu, Mutaşcu, Nicolicea, Răducan, Trandafir. Multe nume de familie prezente acum în sat sau amintite în unele documente sunt venite din alte sate prin căsătorii. Tinerii care au venit în sat ca gineri în marea lor majoritate şi-au păstrat numele avut în satul natal, precum: Pinkova (venit de la Ravensca), Truţan (din Borlovenii Noi), Nicolicea (din Pârvova), Cerbicia (din Şumiţa), Rauţ, Miuţescu, Teodorescu (din Lăpuşnicel), Buzangia (Petnic), Lăzărescu, Jurescu (Cuptoare), Trandafir, Mocanu (din Oltenia), Berneac (din Topleţ), Coca, Pepa, Bojinescu (din Mehadica), Orza (din Naidăş) şi Jivoin din Serbia. şi fetele venite din alte sate şi-au adus în Glob numele de familie, deoarece înainte şi după primul război mondial, căsătoria la starea civilă se făcea foarte rar. Tinerii se cununau doar religios, iar conform legilor de atunci noul născut primea numele mamei sale chiar dacă era recunoscut de către tată. Aşa este cazul numelui Căprioru şi Cristescu intrate în onomastica Globului, prin căsătoria unei fete din Petnic şi a celei de-a doua din Cuptoare, numele soţilor au rămas pentru moştenitorii lor numai nume de sat, Bălan şi, respectiv, Orza. Neavând moştenitori pe linie bărbătească, unele nume de familie au rămas doar nume de sat: Orei, Orcea, Guleran, Curiţa, Moinăr; chiar şi unele prenume rămân doar nume de sat: Lupu, Radu, Braica (prenume de fată), Troian, Micşa, Stoican, Stamate, Antanasie, Truică. Interesant este faptul că aproape fiecare familie are şi o poreclă, care este folosită mai mult decât numele. Vom prezenta câteva dintre ele: Zgăran, Văială, Moraru, Bogă, Ghigă, Biţă, Ravici, Pariz, Tutuc, Pârciu, Bazăl, Boieru, Ceroni, Poja, Iepuru, Cincu, Gepa, Papuc, Ţâţu, Bimbi, Şişiu, Boboc, Daescu, Târziu, Prulea, Pecia, Vâjdei, Pârjâlă, Ghera, Floca, Muflea, Chiru, Cucu, Vancea, Cimilic, Pregea, Clanetaşu, Beja, Buboni, Ghibistu. Observăm că unele porecle provin de la ocupaţiile unor familii: Moraru, Văială, Cojocaru. Altele au nume de animale: Lupu, Pârciu, Iepure, Şopârla, Bursucu, Cucu, Uliu. Sunt însă şi porecle ce provin de la numele unor persoane: Barbuţu (de la Barbu), Radu, Antănaz, Micolăiţă, Ioşca, Curiţa, Troian (de la Traian), Aron, Mili, Veta, Pau, Chiru, Lepa, Iglice, Grigorice. Familiile care le poartă nu şi-au pus niciodată întrebarea provenienţei lor ci le acceptă pe mai departe, deşi cei ce le-au purtat s-au stins demult. Vom încerca să explicăm provenienţa câtorva porecle: Chiaburu, poreclă atribuită familiei Teodorescu-Periş pentru că deţine cea mai întinsă suprafaţă de teren din Glob şi creşteau singuri o turmă de 80-100 de oi şi câte 20 de bovine. Târziu a primit această poreclă deoarece s-a născut când părinţii săi erau înaintaţi în vârstă. Pariz vine de la faptul că un străbun al lor, fost grănicer, în timpul războaielor Austriei cu împăratul Napoleon Bonaparte a ajuns ca prizonier la Paris, capitala Franţei, iar la întoarcere a tot istorisit despre cele văzute acolo. Biţă – familia se îndeletnicea cu cojocăritul; lânii care este tunsă de pe piei la Glob i se spune biţă. Clanetaşu era instrumentist al primei fanfare şi cânta la clarinet. Ţăranu a primit această poreclă pentru că era venit din Oltenia, adică din „Ţară”. În ceea ce priveşte prenumele sau numele de botez, situaţia se prezintă în mod deosebit. Dacă numele şi poreclele s-au păstrat în timp, cu prenumele nu s-a mai întâmplat la fel, deoarece s-a pierdut obiceiul ca numele de botez să fie sau al naşilor sau al bunicilor. Prenume specifice satului ca: Brilanca (Brila), Călina, Măriuşa, Varvara, Iglica, Eva, Siminica, Paraschiva, Sevastiţa, Marta, Valeria, Pelaghia, Uliana, Leontina, Silvia, Persida, Ivana, Solomia, Aniţa, Ştefănica, Versavia, Iovana, Talia, Paulina, Sânziana, Braica, Teodosia, Păuna, Angia, Dochia şi Stanca nu se mai întâlnesc. Locul lor a fost luat de Denisa, Andreea, Melisa, Alina, Diana, Loredana, Mihaela, Nicoleta etc. Nici situaţia prenumelor bărbăteşti nu diferă şi dintre acestea foarte multe nu se mai întâlnesc decât rar sau deloc. Dintre cele dispărute amintim următoarele: Iacob, Despot, Aron, Crăciun, Stănilă, Rizea, Iovan, Nicoară, Străin, Trăilă, Spiridon, Pârvu, Ghermăn, Isidor, Şofron, Noe, Avram, Iordan, Damaschin, Romulus, Casian, Dragu, Solomon, Dănilă, Gavrilă, Simion, Samoil, Rusalin, Alimpie, Melin, Cuzma, Alexa, Truică, Giurgi, Pantelimon, Paraschiv, Martin, Chiru, Serafin, Ioachim, Damian, Vichente, Isac, Isaia, Truican. Prenume noi sunt: Cristian, Marcel, Florin, Cosmin, Alin.175
Satul Globu Craiovei s-a dezvoltat pe terasele râului Craiova şi a pârâului Slătinic, ceea ce-i conferă în general o formă liniară, datorită dealurilor din jur. Aşa cum am relatat în istoricul localităţii, la început populaţia a trăit în cele două cătune Calva şi Slătinic şi la colibele de pe platourile dealurilor. Cătunul Slătinic era aşezat în partea de nord, la poalele dealului Şopotec, loc mai ferit, greu vizibil, casele erau de tip bordei sau semibordei, de aceea în tradiţia orală denumirea satului a rămas „Bordee”. Înmulţindu-se populaţia şi încetând atacurile turceşti, treptat casele au coborât pe valea Slătinicului şi pe terasa din dreapta râului Craiova. Ulterior anului 1784, când a apărut rezoluţia Curţii din Viena pentru „regularizarea satelor”, casele s-au extins şi pe malul drept al râului, iar mai târziu şi pe cel stâng. Pentru mutarea locuitorilor în actuala vatră au fost necesare anumite lucrări pregătitoare. Întâi s-a efectuat un recensământ al populaţiei în 1791, pentru a se cunoaşte câte familii urmează a fi strămutate şi câte locuri de casă trebuie repartizate. Mulţi locuitori, mai ales din cătunul Calva, s-au împotrivit la început mutării, pentru că ei erau legaţi de locul unde s-au născut. Până la urmă au fost nevoiţi să accepte strămutarea deoarece autorităţile au luat aspre măsuri pentru a-i determina pe îndărătnici să-şi construiască alte case la locul stabilit, mergându-se chiar până la dărâmarea caselor sau bordeielor avute. Conform hărţilor cadastrale, fiecărei familii i s-a repartizat locul de casă şi grădină, în aceeaşi suprafaţă. Casele au fost numerotate şi au primit şi numărul companiei Petnic (până la anul 1850). În inima noului sat erau: biserica, şcoala, Comanda sau Primăria şi cele două case ofiţereşti. Aceste case, în anul 1872, la desfiinţarea Regimentului de graniţă nr. 13, au fost cumpărate de către familia preoţilor Popovici. În una din ele locuiesc şi astăzi urmaşii familiei, care i-au adus unele modernizări. Cea de a doua a fost vândută familiei Gheorghe Boroica, care a demolat-o şi pe locul ei a ridicat o casă modernă. Dacă urmărim locul unde este casa fiecărei familii şi dealul pe care are coliba, observăm cu uşurinţă un lucru interesant şi anume: aproape în totalitate cei veniţi din cătunul Slătinic îşi au sălaşele pe dealurile Glanevâr, Micşapadinii, Şopotec, Baria şi Belicâne. Cei veniţi din Calva au casele aşezate în apropierea bisericii şi mai jos de ea, iar colibele pe dealurile Strenia, Calva şi Trestie. Desigur că de-a lungul vremii prin căsătorii ordinea aceasta a mai suferit schimbări. Plaţurile de casă la foarte multe familii sunt înguste, exact aşa cum au fost la început, numai acolo unde au fost două familii înrudite şi una nu a avut moştenitori, casele au câte două sau trei camere la stradă. Să luăm ca exemplu cele 31 de case aflate de la biserică în jos, 16 dintre ele au ca front stradal doar o cameră şi poarta. Grănicerii care-şi construiau case erau remuneraţi cu 25 de florini, primeau gratuit materialul de construcţie şi erau scutiţi de sarcinile militare şi robotă în anul respectiv. Construirea clădirilor de locuit se făcea cu aprobarea autorităţilor militare, trebuind să fie respectate anumite reguli, ca de pildă: să fie construite din materiale solide, acoperişurile să fie din şindrilă de fag, să fie înalte şi luminoase, iar între clădiri pe cât posibil să fie o distanţă corespunzătoare.176 Casele grănicereşti la început au fost construite din împletituri de nuiele, din lemn masiv, mai târziu din cărămidă şi piatră. Împlinind poruncile stăpânirii, casele grănicerilor erau aşezate pe linia străzii, fiind compuse din două camere (bicelulare), apoi cu trei camere (tricelulare). Cele bicelulare erau compuse din „casa dinainte” situată la stradă şi o a doua încăpere şi tinda care era ridicată la aceeaşi înălţime cu casa, fiind despărţită de curte printr-un gard de scânduri (stăbori).177 Cele tricelulare aveau spre stradă camera principală sau „soba dinainte”, la mijloc tinda, iar în partea din spate „soba dinapoi” (cletul), folosită drept cămară. Fundamentul caselor era din piatră de râu şi avea înălţimea de 0,5 m până la 1 m. Pe acest fundament se aşeza scheletul casei, format din bârne de gorun, decojite sau fasonate în patru muchii. Pereţii tencuiţi cu lut galben amestecat cu pleavă se văruiau în alb. Mai târziu lutul este înlocuit cu var amestecat cu nisip. Spaţiul dintre geamurile caselor, confecţionate în două canaturi din lemn de brad sau cireş, cu obloane (şorocaturi), era ornat cu elemente geometrice şi florale. Mai puţin erau folosite motivele zoomorfice cu păsări, cai sau alte animale.178 Acoperişul era, în general, în două ape. Casele ofiţereşti au fost construite din piatră şi acoperite cu ţiglă solzi. Casele grănicereşti aveau, de obicei, pivniţe cu pereţii zidiţi din piatră şi tavan din grinzi şi scânduri de gorun groase. Tinda sau încăperea din mijloc servea de bucătărie, aici fiind amenajată vatra unde se făcea mămăliga şi se fierbeau oalele cu mâncare. Pe peretele din spatele vetrei se zidea, din cărămidă, cuptorul pentru copt pâine, mălai, friptură sau plăcintă, folosit mai ales de sărbători, praznic şi nigee, în restul zilelor acestea erau coapte în ţest. Pentru încălzirea încăperii se construiau sobe din pământ, înlocuite mai târziu cu sobe din fontă (tuci). Podul casei era destul de spaţios, acoperişul casei fiind suficient de înalt. Podelele din pod erau acoperite cu lut amestecat cu pleavă pentru a păstra căldura camerei. Iluminatul caselor la început se făcea cu un opaiţ cu seu; tot pentru iluminat s-a mai utilizat şi „gangea”. După anul 1853, aceste sisteme au fost înlocuite cu lampa şi lămpaşul cu petrol, acesta fiind adus de către comercianţi din Ţara Românească. Pregătirea lămpii pentru seară era ca un ritual, sticla ei trebuia să strălucească de curăţenie, fetele de mici erau învăţate cum să facă acest lucru. C Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
upă absolvirea Şcolii Generale a lucrat ca miner la Mina de uraniu Kowarzit – Oraviţa (1952-1056), apoi frânar şi şef de tren în staţia CFR – Timişoara (1957-1963). Între timp urmează cursurile Liceului CFR (curs seral) şi ale Facultaţii de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Timişoara. Lucrează la Direcţia de televiziune Timişoara, apoi ca cercetător ştiinţific, timp în care promovează şi examenul de doctorat. În SUA intră în învăţământul superior, ajungând profesor universitar la University of Lowell, Kent State University, Rivier College, NH Technical Institute.
a anexe ale gospodăriei grănicereşti erau grajdul, aşezat în fundul curţii, cocina de porci şi coteţul de păsări. Cu timpul, locul acestor case este luat de casa construită la început din cărămidă crudă, apoi din cea arsă şi acoperită cu ţiglă. Casele erau compuse din 2-3 camere, acolo unde plaţul a permis, cu geamuri mai mari. După anul 1960, crescând numărul populaţiei şi al familiilor, a început lupta pentru un loc de casă, nu între oamenii locului, ci între ei şi dealurile din jur, care-i ţin strâns ca întru-un ham. Lupta a fost ca un război, să tai în gnais şi să-l nivelezi. E greu să spui cine a ieşit învingător, duritatea rocii sau oamenii. (foto) Roca n-a cedat din tăria ei, dar parcă s-a mai îmblânzit văzând atâta trudă şi hărnicie. Milă Gherescu Ravici, ca să-şi niveleze un loc de casă, a săpat cu târnăcopul (chilăviţa), dalta şi ciocanul 700 de care de rocă din dealul Crac. Mulţi alţi oameni au continuat să le smulgă dealurilor câte o bucăţică, peretele din spatele multor case este stânca însăşi. alte case par aruncate pe panta dealului de vânturi sau vremurile grele, trăite de stăpânii lor.