Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Loghin Şandru
- Casă grănicerească
|
După terminarea războiului a început şi construirea şoselei prin Cheile Globului. La început au lucrat refugiaţi din armata generalului albgardist Vranghel. Apoi lucrările au fost preluate de Prefectura judeţului Caraş-Severin, care a alocat suma de 365.000 de lei pentru o porţiune de 1,5 km şi 12.000 de lei în vederea întocmirii proiectului definitiv al şoselei.151 După ce şoseaua a fost „inaugurată” de vreo două-trei ori, cu răchie profriptă de Almăj, în lipsă de credite, lucrările au fost abandonate, lăsând ca natura să şteargă şi primele încercări tehnice întreprinse împotriva suveranităţii ei.152 Terminarea definitivă a lucrărilor a avut loc abia în 1968, iar în anul 2009 au fost efectuate lucrări de reabilitare, şoseaua având aspectul unei căi de comunicaţie rutiere moderne. Între cele două războaie mondiale, viaţa locuitorilor satului nostru s-a scurs normal. La început, între anii 1919-1920, locuitorii au resimţit multe privaţiuni de pe urma rechiziţiilor impuse de război. Ei au muncit din greu pentru refacerea gospodăriilor lor. Deşi pământul era puţin faţă de numărul familiilor şi slab productiv, principala ocupaţie rămâne agricultura cu ramurile ei, creşterea animalelor şi cultura pomilor fructiferi, prunul situându-se pe primul loc, ţuica fiind un produs care aducea venituri băneşti în fiecare gospodărie. Prin depozitul comerciantului Iosif (Ioşca) Şandru, oamenii îşi valorificau atât ţuica, cât şi prunele şi merele. În comună funcţionau tot timpul toamna 6-7 cazane pentru fabricarea ţuicii. Familiile care posedau cazane au fost: Andrei Toma (Tima), Ghimboaşă Ion (Moraru), Grozăvescu Vichente (Dăescu), Şandru Iosif (Ioşca), Şandru Tudor şi Ciocu Petru. A doua ocupaţie importantă a locuitorilor a constituit-o creşterea animalelor. În anul 1941 existau în sat 1693 de oi, 230 de vaci, 113 boi, 58 de cai, 113 porci, 41 de capre şi 100 de stupi.153 Animalele erau valorificate în târgul de la Mehadia, care avea loc în fiecare sâmbătă, începând cu anul 1853, la târgul de miercuri de la Mehadica sau cel de marţea de la Bozovici. Unii locuitori precum Gin Boroica, Ilie Boroica (Orei) făceau comerţ cu animale. Se duceau cu trenul chiar până la Strehaia, cumpărau tineret bovin şi bovine, apoi le vindeau în târgurile din Mehadia şi Bozovici. Animalele erau crescute nu numai pentru a fi valorificate, ci şi pentru nevoile fiecărei gospodării, pentru tracţiune, carne, lapte şi lână. Cultura cerealelor a avut un rol secundar, ca urmare a suprafeţelor arabile reduse. Deficitul de cereale era asigurat din Vechiul Regat, prin târgul de la Mehadia. Pe apa Craiovei oamenii satului şi-au construit, încă din timpul stăpânirii austriece, mai multe mori. Situaţia economică şi înzestrarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti în anul 1941 se prezenta în felul următor:154
Analizând datele acestui recensământ concluzionăm faptul că înzestrarea tehnică a satului Glob era necorespunzătoare. Din 204 familii (exploataţii), doar 148 aveau pluguri, numai 74 deţineau grape, lipseau uneltele perfecţionate ca: semănători, secerători. Un fapt pozitiv era acela că în sat era un număr de 150 de care şi căruţe, datorită efectivelor mari de animale de tracţiune – boi şi cai. Ca o consecinţă a faptului că natalitatea avea un indice ridicat, în fiecare familie se năşteau cel puţin 3-4 copii, loturile de pământ s-au tot fărâmiţat şi gospodăriile au rămas cu suprafeţe reduse în exploataţie. Pentru a-şi spori suprafeţele cultivabile, locuitorii au defrişat treptat pădurile de pe dealurile înconjurătoare: Branivii, Baria, Streniac, Glanevâr etc. Defrişarea s-a mai făcut şi pentru a avea lemne necesare la arsul cărămizii. De asemenea, au fost ocupate în mod abuziv şi părţi din izlazul comunal şi aşa în suprafaţă redusă. Unele familii, neavând pământ suficient, au migrat la oraş, angajându-se ca muncitori la diverse întreprinderi. Astfel, 3 familii s-au stabilit în Orşova, una la Caransebeş, una la Lugoj, şi două în America: Petru Boroica – Buluta şi Gheorghe Balan – Biţă. Dacă după un număr de ani Petru Boroica s-a întors, stabilindu-se în Orşova, Gheorghe Balan a rămas în Statele Unite în oraşul Los Angeles. Mai mulţi locuitori au plecat în Bucureşti, unde s-au angajat ca muncitori la diverse întreprinderi, aşa cum au fost Romulus Bălan, Iosif Bălan, Şofron Şandru, Gheorghe Gherescu (Stroca), Tudor Micşa, Ion Balan etc. Alţii au lucrat pentru Ioşca Şandru, care avea fabrică de preparat lichior în Timişoara, depozite pentru mărfuri şi petrol în gara CFR Iablaniţa, prăvălii şi cârciumi în Glob, Iablaniţa şi Cornereva. În economia satului, între cele două războaie mondiale, un loc important l-au ocupat şi meseriile. Ele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al economiei şi nevoile personale ale populaţiei; erau zidari, dulgheri, tâmplari, rotari, fierari, cojocari, croitori, opincari. În ceea ce priveşte viaţa politică a satului, aceasta era dominată de activitatea partidelor politice existente în acea vreme. Locuitorii cu drept de vot, după război, îl aleg ca deputat în primul parlament al României Mari pe dr. Ioan Sârbu, preot în Rudăria. În anul 1928, din partea Partidului Naţional Ţărănesc, este ales în parlamentul României preotul Coriolan Iosif Buracu din Prigor. În preajma celui de-al doilea război mondial Globul era un sat cu un număr mare de familii care trăiau în bunăstare, dar cu un nivel cultural scăzut şi cu un număr însemnat de familii sărace, care se zbăteau în greutăţi de tot felul. Dezvoltarea firească a vieţii locuitorilor din Glob, ca a tuturor românilor, a fost brusc întreruptă de izbucnirea, în septembrie 1939, a celui mai cumplit flagel al sec. XX, al doilea război mondial, ce va aduce ţării noastre suferinţe inimaginabile, de altfel ca întregii omeniri. În toamnă sunt mobilizaţi mulţi locuitori ai Globului şi vărsaţi la diferite unităţi militare din ţară: Regimentul 96 Infanterie Caransebeş, 95 Infanterie Turnu-Severin, 94 Infanterie Orşova, 14 Infanterie Lugoj, 4 Infanterie Deva şi 16 Infanterie Fălticeni. Armata română, alături de unităţi militare germane, a participat la operaţiunile de luptă desfăşurate în Basarabia, Odessa, Crimeea, de la Cotul Donului şi la marea bătălie de la Stalingrad. Armata română, dusă departe de hotarele patriei, a suferit pierderi grele umane şi materiale. Din rândurile militarilor din Globu Craiovei, participanţi la luptele de pe frontul de răsărit şi la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, au căzut pe câmpul de luptă sau în urma rănilor primite 18 tineri. În semn de preţuire şi cinstire a memoriei lor, în anul 1945, ceferiştii din sat le-au ridicat un frumos monument din marmură în formă de cruce pe care l-au aşezat iniţial în centrul satului. După ce s-a proiectat actuala şosea, monumentul a fost strămutat în curtea bisericii. Pe cruce sunt înscrise numele celor cu un aşa trist destin: Slt. Fişteag Nicu (student) Popovici Gligore (învăţător) Micşa Pavel Vepsa Nicolae Şandru Gavril Urdăreanu Iancu Panduru Vasile Grozăvescu Iosif Şandru Achim Gherescu Gheorghe Gherescu Petru Şandru Gheorghe Urdăreanu Petru Micşa Petru Bratescu Vasile Frânculescu Petru Lăzărescu Ion De la locuitorii satului, pe tot parcursul războiului, au fost rechiziţionate cantităţi însemnate de grâne, alimente, bovine, ovine, ce au fost destinate sprijinirii frontului. Bunicului meu, Mihai Orza, i-au fost luaţi amândoi caii - Şargu şi Piţa - şi duşi pe front până în Crimeea. Atunci când au fost ucişi, taica a primit telegrame prin care era înştiinţat de dispariţia lor. A păstrat cu sfinţenie aceste telegrame în „soba nouă”, după oglindă, cât a trăit el. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei şi pe teritoriul ţării s-au desfăşurat aprige lupte între armata germană în retragere şi cea sovietică şi română, satul nostru nu a suferit distrugeri materiale, deoarece aici nu s-au desfăşurat niciun fel de operaţiuni militare. Lupte între cele două armate s-au purtat în Almăj, pe teritoriul satelor Borlovenii Noi, Prigor, Bozovici, Dalboşeţ şi Şopotu-Nou, în perioada 17-29 septembrie 1944. Începând cu seara zilei de 26 septembrie 1944 şi continuând cu 27, 28 şi 29, Bozoviciul a devenit teatrul celor mai puternice bătălii din Banat. În 30 septembrie, în disperarea lor, trupele germane au incendiat, printre alte multe clădiri din Bozovici, cazarma grănicerească construită în vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780), prin munca şi contribuţia almăjenilor. Ostaşii sovietici motorizaţi au fost paşnici şi s-au comportat civilizat cu sătenii în cele câteva zile cât au staţionat. În schimb soldaţii sovietici de origine asiatică: chirchizi, tadjici şi cazaci veniţi cu căruţele au avut o comportare deplorabilă. Au luat din gospodăriile oamenilor şi din grădini tot ce s-a putut lua: haine, porci, găini, alimente, legume. Dar cel mai mult au cerut „votcă” şi ceasuri. Au mâncat până şi borhotul de prune pe care oamenii n-au reuşit s-l frigă la cazane. Cu forţa au rechiziţionat caii rămaşi în sat şi căruţele găsite în curţile oamenilor, până şi lanţurile cu care se legau sau se priponeau vitele. Pe deasupra au fost foarte murdari şi imprudenţi, aprindeau câte 5-6 focuri în curte, sub tream (şupă), în grădină lângă stogurile cu fân ca să-şi fiarbă ceai şi „pilmenii” (nişte pâini mici, uscate, umplute cu brânză). Pe lângă soldaţii din Glob căzuţi pe fronturile de luptă, au fost mulţi răniţi şi mulţi prizonieri. Amintesc doar cazul lui Ianăş Periş, care s-a întors fără un picior şi a purtat o proteză rudimentară din lemn, până la moarte. Unii prizonieri s-au întors după câţiva ani în sat. Nu aceeaşi situaţie au avut-o şi prizonieri Iosif Bălan şi Ilie Budan, care au fost eliberaţi după o perioadă de 10 ani. Mama lui Iosif Bălan ia pus simbolic cruce în cimitir şi a îngropat sicriul în care avea puse hainele şi toate cele ce se pun mortului. I-a slobozit apă şi i-a pus pomene. Când s-a întors, după ce nimeni nu se mai gândea că trăieşte, s-a dus în cimitir şi şi-a tăiat crucea. Deşi s-a întors în Bucureşti, unde avea soţia, a venit la fiecare sărbătoare cu drag la Glob. Ilie Budan s-a înapoiat după 20 de ani cu soţia rusoaică şi cele două fiice. Acestea nu s-au putut acomoda cu traiul din Glob şi au plecat la Bucureşti, unde s-au stabilit. După război, în ţară au loc schimbări ce nu ocolesc nici satul nostru. Anii 1945-1947 sunt ani de mare foamete şi sărăcie, atât ca urmare a pierderilor suferite de gospodăriile ţărăneşti în timpul războiului, cât şi a secetei din anul 1946. În acest an nu a căzut nici un strop de ploaie de la sfârşitul lunii iunie până în 6 octombrie, toată recolta a fost compromisă, iar iarba s-a uscat, animalele nu mai aveau ce să pască. Oamenii erau disperaţi, plecau în Oltenia după porumb şi grâu. Au fost familii sărace care luni de zile au mâncat mămăligă făcută din urzici, lobodă, ştir sau drăgăvei şi câte o mână de făină. Necazurilor provocate de calamităţile naturale li s-au adăugat şi cele de ordin politic, care au creat în rândurile populaţiei nelinişte şi teamă, frica pentru propria libertate a pus stăpânire pe sufletele tuturor. După toate privaţiunile din timpul războiului, după jafurile făcute de unii ostaşi sovietici şi după foametea din 1946-1947, gospodăriile globenilor au început să se refacă, oamenii să se bucure de o viaţă mai bună. În magazine sunt aduse treptat bunuri de strictă necesitate: zahăr, ulei, sare, petrol, chibrituri etc. Însă această perioadă de relativă bunăstare nu a fost de lungă durată, deoarece noul regim comunist, impus în România cu sprijinul Uniunii Sovietice, a introdus sistemul cotelor, pentru că trebuiau plătite despăgubirile de război faţă de U.R.S.S. Sărmanului ţăran i se lua totul: brânza, laptele, lâna, carnea, cartofii, grâul, porumbul şi fânul, chiar dacă recoltele erau mici, datorită condiţiilor climatice. Ţin minte perfect de bine cum, de cele mai multe ori, de la maşina de treierat, care era strict supravegheată de delegatul de partid şi un miliţian, bunicii mei veneau acasă doar cu paiele şi cu puţinul grâu lăsat pentru sămânţă ca să fie asigurată cota anului viitor. Noi eram în familie opt persoane ce trebuiau hrănite. Părinţii mei se duceau în Oltenia la Maglavit şi-n alte sate unde recoltele erau mari la ha şi aduceau porumb, grâu şi făină. Pentru a preda cota de cartofi au călătorit până la Tohanul Vechi lângă Braşov (ei beneficiau de permise CFR, tatăl meu fiind muncitor la căile ferate), ca recolta obţinută acasă să ne rămână nouă. Această colectare forţată a produselor oamenilor, care erau remunerate cu sume modice, a avut opozanţi în satul nostru. Locuitorii Simion Grozăvescu şi Petru Miuţescu, ţărani cu pământ puţin şi slab roditor, pentru că li s-a impus o cotă prea mare de fân, s-au dus în gara CFR Iablaniţa, unde erau adunate cotele de la toate satele din Almăj şi Craina şi au incendiat şirele de fân. Ei au fost descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi pentru sabotarea noului regim comunist. Au executat 3 ani şi 6 luni de muncă forţată în colonia de la Poarta Albă, la construcţia canalului Dunăre – Marea Neagră. Unii locuitori ai satului au fost implicaţi şi în rezistenţa anticomunistă din anul 1949. Cetăţeanul Grozăvescu Dragu Petre, originar din Globu Craiovei, dar cu domiciliul în Caransebeş, a făcut parte din organizaţia subversivă din judeţul Severin. Întâmplător sau nu s-a întâlnit cu Grigore Velţănescu din satul nostru şi i-a cerut adăpost pentru că era urmărit de organele de miliţie şi securitate. Acesta l-a găzduit la coliba sa din Calva. Dragu Grozăvescu era însoţit de Ioan Popeţ, ţăran din Găvojdia, judeţul Severin. Cei doi alternativ au fost găzduiţi şi de Gheorghe Răduţa – Orcea şi de alţi cetăţeni ce nu vedeau cu ochi buni noua conducere politică instalată la cârma ţării. Deşi Dragu Grozăvescu era un versat opozant al conducerii, a făcut o greşeală care i-a fost ulterior fatală: l-a îmbrăcat pe Ioan Popeţ în hainele sale, opinci, obiele şi căput din cioareci, frumos ornat şi l-a trimis în sat să adune informaţii despre situaţia politică din ţară. Desigur că mulţi globeni au recunoscut hainele şi au intrat la bănuială că Dragu este ascuns în sat , la colibe, deoarece era căutat de către miliţie pe la neamuri. Grigore Velţănescu a greşit şi el deoarece a coborât în sat împreună cu soţia şi a petrecut toate sărbătorile acasă. Acest lucru a întărit bănuielile că el adăposteşte partizani la coliba sa şi ei au grijă de animale. Desigur informatorii securităţii şi-au făcut imediat datoria. La doar câteva zile după terminarea sărbătorilor, Grigore Velţănescu a fost arestat. În situaţia nou creată, Dragu Grozăvescu şi însoţitorul său hotărăsc să se mute la sălaşul lui Paraschiv Andrei, cunoscut ca un bun gospodar, liniştit şi retras, care nu ar fi putut fi bănuit că ajută rezistenţa anticomunistă. Din păcate, interogatoriile draconice, torturile şi bătăile sălbatice la care a fost supus, i-au anihilat rezistenţa lui Grigore Velţănescu şi acesta a mărturisit unde sunt ascunşi cei doi şi că sunt înarmaţi şi ce fel de armament deţin. În noaptea de 7-8 februarie 1949 organele de securitate din Biroul de Securitate Caransebeş, constituit special pentru a lichida rezistenţa anticomunistă din sudul Banatului, au desfăşurat operaţiunea de prinderea a celor doi luptători. La coliba lui Paraschiv Andrei s-a deplasat Batalionul de Securitate nr.9, condus de sublocotenentul Giuchici Rista, care a început un adevărat asediu cu pistoale mitralieră şi un tun. Sălaşul a fost aproape complet distrus, Dragu Grozăvescu şi Ioan Popeţ deşi s-au apărat cu focuri de armă, au fost capturaţi. în timpul operaţiunii, soţia lui Paraschiv Andrei a fost grav rănită, fiind internată imediat la Spitalul militar din Timişoara.155 Tribunalul Militar din Timişoara i-a judecat şi condamnat atât pe cei doi partizani, cât şi pe cei care i-au găzduit în Glob. Grigore Velţănescu a fost condamnat la 10 ani muncă forţată; a executat 7 ani. Cu pedepse mai mici au fost condamnaţi paraschiv Andrei (3 ani) şi Gheorghe Răduţa (2 ani şi 6 luni), pedepse pe care le-au executat în coloniile de muncă ale canalului Dunăre – Marea Neagră. În iarna, primăvara şi vara anului 1949, organele de securitate au efectuat aproape zilnic descinderi în sat, cu câte două camioane cu soldaţi şi percheziţionau casele mai multor cetăţeni foşti primari sau rude cu cei arestaţi. Oamenii erau timoraţi, de frică nu îndrăzneau să stea în grupuri pe uliţe, fiecare se aştepta ca oricând să fie luat şi interogat. Îmi amintesc perfect de bine că în primăvara lui 1949, când intrau în sat, camioanele veneau cu o asemenea viteză, încât ridicau praful de pe drum, de aveai impresia că s-a iscat o furtună de nisip. Bărbaţii, femeile, chiar şi copiii erau trişti, înspăimântaţi, iar satul părea desprins dintr-un tablou mohorât, nefinalizat de artist, pentru că i s-au terminat culorile calde. Şi să plângi te temeai, plângeai în tine, lacrimile se scurgeau doar în suflet. Rostescu Ilie (Ceroni) nu a mai rezistat stresului pricinuit de percheziţiile făcute în casa sa şi a decedat. Treptat, lucrurile s-au mai liniştit, au urmat ani mai roditori, iar locuitorii, vrând, nevrând au acceptat noul regim instalat, pentru că ţăranul român în toată simplitatea şi sinceritatea lui a trăit mereu cu nădejdea că aceste timpuri grele vor trece, aşa cum au trecut şi altele şi odată şi odată viaţa lor o să fie mai senină. Tot în această perioadă unul din fiii satului şi anume Şandru Loghin, care era mecanic de locomotivă în staţia CFR Caransebeş, a fost ales liderul muncitorilor feroviari din Banat. Pentru seriozitatea şi principialitatea de care a dat dovadă a fost promovat în fruntea sindicatului ceferiştilor pe ţară, sindicat ce reprezenta atunci o mare forţă în ţara noastră. Loghin Şandru era în acelaşi timp şi membru în Partidul Social Democrat. Atunci când s-a pus problema Unificării acestui partid cu Partidul Comunist Român el a susţinut fracţiunea reprezentată de Constantin Titel-Petrescu, Eftimie Gherman (originar din comuna Lăpuşnicu Mare), Gheorghe Jumanca şi alţii care nu agreau colaborarea cu comuniştii. L Pentru că Loghin Şandru a fost unul din cei mulţi care s-au împotrivit, aşa cum arătam mai sus, unificării celor două partide, a fost învinuit că a uneltit împotriva lui Gheorghiu Dej şi că a incitat mai mulţi sindicalişti CFR împotriva acestuia. Loghin Şandru Ca să poată fi arestat a fost trimis într-o delegaţie oficială la Paris şi la întoarcere i s-a înscenat de către Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, unul din cei 7 secretari ai PMR, că s-ar fi întâlnit în capitala Franţei cu unii lideri ai legionarilor aflaţi în exil. Peste puţin timp a fost arestat, interogat şi torturat în închisorile Jilava, Gherla, Aiud. Soţia sa, Nasta, era în Bucureşti cu cele 3 fete şi tot timpul a întrebat unde este soţul ei. De fiecare dată i s-a spus că este plecat în străinătate cu o delegaţie oficială. După trei luni a înţeles că s-a întâmplat ceva rău cu el şi s-a hotărât să se întoarcă acasă la Glob. După un an şi ceva, când a început procesul prin care era acuzat că a uneltit pentru „subminarea puterii populare”, a aflat din presă că este arestat şi judecat. A fost judecat şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea. Ea şi-a vândut pământul primit zestre de la părinţii săi în satul Cruşovăţ şi a cerut revizuirea procesului. În urma recursului i s-a diminuat pedeapsa la 16 ani. Din acel moment, timp de 7 ani, familia nu a mai ştiut absolut nimic despre el, trăieşte sau este mort. Întâmplător, într-o zi în colonia de muncă forţată de la Poarta Albă l-a întrebat pe un deţinut din ce sat este şi pentru ce este condamnat. Acesta i-a spus că este din satul Globu Craiovei din Banat şi că a incendiat fânul de cotă adunat în Iablaniţa şi peste câteva luni i se va termina condamnarea. Atunci el l-a rugat să spună familiei sale unde se găseşte şi că are de executat 16 ani de muncă forţată. După încă un an a primit dreptul să scrie acasă, o scrisoare o dată la câteva luni, dar fără adresă, pentru că nu avea voie să primească veşti sau pachete din afară. A fost eliberat în anul 1964 printre ultimii deţinuţi politici, după o detenţie de 10 ani şi 5 luni. S-a întors îmbătrânit şi bolnav, îndurerat că nu şi-a mai găsit tatăl în viaţă. Acesta s-a stins de supărare. De fapt nici el nu a trăit mult după aceea. Era un tip rasat, cu alură de intelectual, un autodidact.156 Atunci când PMR a început să pună în aplicare politica agrară a partidului, s-a încercat şi în satul nostru înfiinţarea unei Întovărăşiri agricole. S-a mers pe linia plantării de pomi fructiferi mai ales pe „sesia naţionalizată” de la biserică (susuionul popii), deoarece locuitorii s-au opus cu vehemenţă asocierii pământurilor lor. Oamenii satului au început să se angajeze ca muncitori la căile ferate, la Uzina de utilaj pentru morărit Topleţ, la Combinatul Siderurgic Reşiţa, Autobaza IRTA – Iablaniţa, apoi la marele şantier de construcţie a hidrocentralei Porţile de Fier. Tinerii se îndreaptă spre meserii calificate: acari şi impiegaţi CFR, şoferi, strungari, lăcătuşi etc. Acest lucru a dus la ridicarea nivelului de trai al locuitorilor satului. Faptul că în oraşele apropiate, Caransebeş şi Orşova, a crescut numărul muncitorilor, iar în staţiunea Băile Herculane, al turiştilor, a făcut să sporească nevoile de produse agroalimentare, ceea ce a stimulat dezvoltarea producţiei agricole. Sătenii îşi vindeau produsele lactate, carnea, ţuica, fructele în aceste centre, realizând venituri băneşti ce le-au permis să-şi ridice case noi sau să le modernizeze pe cele vechi, să-şi cumpere mobilă modernă. Satul a luat treptat o cu totul altă înfăţişare, mai ales după terminarea lucrărilor de electrificare în anul 1964. Oamenii au adus stâlpii cu căruţele şi au săpat gropile; seara când se aprindeau becurile şi se vedea lumina, bucuria a fost mare. Trecerea de la lampa cu petrol la becul electric a fost o realizare de excepţie. Locuitorii îşi cumpără aparatură electrică, maşini de tâmplărie, aparate de sudură, precum şi mori acţionate electric. S-a înţeles că electrificarea este o condiţie de prim ordin a înfiltrării civilizaţiei urbane la sat, a ştergerii negurii care a învăluit dintotdeauna viaţa ţăranului român, a propulsării societăţii spre progres, cultură, confort, informaţie. S-au construit trotuare, poduri trainice peste apa Craiova, un nou edificiu şcolar şi Căminul cultural. La înfăptuirea acestora şi-au adus contribuţia toţi locuitorii satului. Revoluţia din decembrie 1989 a declanşat ample schimbări în viaţa locuitorilor satului, atât în plan economic, social, cultural, cât şi edilitar-gospodăresc.
Teritoriul satului Globu Craiovei, prin aşezarea sa în pitoreasca depresiune Mehadia, de-a lungul văii râurilor Craiova şi Calva, a oferit de timpuriu condiţii favorabile desfăşurării unei intense activităţi economice, sociale şi politice populaţiei care a trăit aici din cele mai vechi timpuri. Ducându-şi viaţa într-o deplină izolare, locuitorii acestor plaiuri, printr-o muncă permanentă şi în luptă crâncenă atât cu capriciile naturii, cât şi cu cotropitorii care-şi doreau avuţia lor, au reuşit să schimbe înfăţişarea satului Glob, el devenind în timp una din frumoasele aşezări ale „Crainei bănăţene”. Caracteristica principală a evoluţiei demografice a localităţii o constituie creşterea permanentă a numărului de locuitori, cu perioade mai lente sau dinamice datorită sporului natural. S-au înregistrat însă şi ani în care a scăzut numărul de locuitori, fapt datorat anumitor războaie, unor epidemii provocate de boli precum ciuma, cursura neagră, tifosul, cât şi unor calamităţi naturale: secete, inundaţii, zăpezi şi geruri mari. Privită totuşi în ansamblul ei, evoluţia demografică este ascendentă. Începând cu secolul al XV-lea aflăm primele menţiuni scrise cu privire la satele districtului Mehadia, din care făcea parte şi Globul. În scrisoarea din 24 februarie 1430 a cavalerului teuton Nicolaus de Redwitz, care a fost numit de către regele Sigismund al Ungariei drept ban al Banatului de Severin, se arată, printre altele, că în districtul Mehadia existau 224 de cnezate cu 1112 ţărani liberi, 30 de grăniceri şi 20 de curieri.157 Negreşit printre ei erau şi globeni. De regulă, un cnezat era identic cu un sat, condus de un cneaz; se cunosc însă cazuri când două sate aveau acelaşi cneaz sau când un sat avea doi cnezi. Globul a luat naştere prin unirea celor două cătune menţionate în documentele evului mediu: Calva (1540) şi Slătinic (1590), procesul acesta de grupare a micilor sate în actuala vatră nu era încheiat la finele secolului al XVII-lea. Acest fapt rezultă neîndoios din Conscripţia geografului italian Marsigli, elaborată în anul 1690. În lista satelor existente atunci în districtul Mehadia, apare alături de denumirea de Globu Craiovei şi cea de Slătinic. Coborârea tuturor locuitorilor s-a făcut în mod sigur treptat şi la iniţiativa autorităţilor austriece. Date privind numărul locuitorilor satului nostru nu ne sunt cunoscute până la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul cade definitiv sub stăpânirea Austriei, în anul 1718. Pentru a putea fixa cuantumul dărilor şi robota, dar şi pentru a cunoaşte posibilitatea cantonării trupelor şi a aprovizionării acestora, administraţia de la Timişoara efectuează primul recensământ al gospodăriilor din Almăj şi Craina. La Globu Craiovei era un număr de 20 de case. Curtea de la Viena, cu scopul de a-şi asigura stăpânirea definitivă în Banat, iniţiază şi în anii 1741, 1757, 1773 conscripţii ale populaţiei. Dacă admitem că în fiecare casă locuiau 5 persoane (după metoda demografiei istorice) situaţia populaţiei satului de la instalarea stăpânirii austriece şi până la militarizarea Graniţei era următoarea:158
Din analiza acestui tabel observăm că la începutul stăpânirii austriece satul Globu Craiovei era slab populat, având un număr redus de locuitori. Până la anul 1741 creşterea atât a numărului de case, cât şi a numărului de locuitori a fost extrem de lentă, deoarece cel de-al doilea război turco-austriac din anii 1738-1739, în afară de alte suferinţe grele, a adus şi ciuma în rândurile populaţiei. Într-un raport înaintat în noiembrie 1739 autorităţilor superioare, se arăta că în Mehadica boala bântuie de şapte săptămâni şi în Pârvova de opt săptămâni, murind de ciumă până la 3 noiembrie 72 de persoane. În acelaşi raport se consemnează că în satele Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Cruşovăţ, Petnic şi Iablaniţa, boala a început cu un an mai înainte, deci în 1738. De atunci şi până la data raportului s-a înregistrat un număr impresionant de morţi şi anume: 107 la Lăpuşnicel, 67 la Globu Craiovei, 70 la Cruşovăţ şi incredibil de mulţi în Iablaniţa, unde au decedat 676 de locuitori.159 După anul 1740, când satul a fost declarat eliberat de ciumă, creşterea numărului locuitorilor este explozivă, numărul acestora dublându-se, progres datorat atât sporului natural pozitiv, dar mai ales „coborârii” sătenilor din cătunul Calva şi de la colibele de pe dealurile Belicâne şi Micşapadinii în vatra actuală a satului, ca urmare a reducerii pericolului atacurilor turceşti, dar şi a legilor imperiului, care impuneau adunarea populaţiei în locuri cât mai accesibile pentru o bună supraveghere. Numai aşa se poate explica creşterea mare atât a numărului de case, cât şi cea a locuitorilor într-o perioadă de doar 3 ani (1772-1774), când se construiesc 15 case în care locuiau cel puţin 75 de persoane. Credem că această creştere a fost posibilă, pe de o parte prin reîntoarcerea celor fugiţi în Oltenia mai înainte (de teama turcilor şi a foametei) căci turcii prin jafuri le luaseră toate bucatele. De pildă, la 8 octombrie 1749, administraţia din Orşova înaintează o situaţie cu locuitorii care s-au refugiat în Valahia în timpul războiului cu turcii (1738-1739) şi care ar vrea să se întoarcă la vetrele lor după zece ani de la plecare.160 Deşi nu ne sunt cunoscute documentele din care să aflăm plecările şi venirile unor globeni, fără îndoială că şi mulţi din înaintaşii noştri au fugit când n-au avut încotro, dar în mod sigur, dacă nu toţi, majoritatea s-au reîntors. Pe de altă parte creşterea amintită s-ar putea datora recenzării în 1774 de către autorităţi şi a unor gospodării mai izolate care la conscripţiile anterioare nu s-au declarat, ca să se sustragă plăţii impozitului şi robotei. Aducem acest din urmă argument gândindu-ne că în 1603, aşa cum arătam în prezentarea istoricului satului, Globul avea ca proprietari pe Ostrovy cu 3 porţi, Szegedi, Wukmir şi Sebestyen cu câte una, iar Simon cu un sfert. Porţia fiind echivalentă cu 10 case de iobagi, înseamnă că erau la data redactării documentului 62 de case cu cel puţin 310 locuitori. Numărul locuitorilor a fost categoric mai mare la fiecare recensământ amintit, pentru că noi am estimat că în fiecare gospodărie erau doar 5 membri, în realitate o casă putea fi locuită şi de 7-8, chiar 10 oameni. Aceasta datorită faptului că în vechime familiile erau formate din: 2-3 generaţii, capul familiei cu soţia, copiii lor şi nepoţii. Atunci uneltele erau rudimentare, pământul se lucra greu, iar suprafeţele cultivabile erau reduse, prin mărirea lor prin defrişări şi desţeleniri trebuia depusă o muncă anevoioasă care nu putea fi făcută decât de mai mulţi bărbaţi. Necesităţile expansioniste ale imperiului habsburgic au impus mărirea numărului militarilor-grăniceri, care aveau în pază graniţa şi participau la războaie. Ca urmare, s-a hotărât lărgirea teritoriului militarizat prin înglobarea de noi sate; astfel, cum s-a mai arătat, după vizita împăratului în 1773, autorităţile militare au preluat în administrare alte 31 de sate din Clisura Dunării, Craina şi Almăj, printre acestea numărându-se şi Globu Craiovei. Includerea satului nostru în Confiniul militar a adus importante schimbări în viaţa locuitorilor. Cătunele Slătinic (Bordee) şi Calva dispar ca aşezări permanente. Aici, ca şi pe celelalte dealuri, rămân colibele, ca aşezări cu caracter sezonier, legate de necesitatea lucrării ogoarelor cultivate, a exploatării păşunilor şi livezilor cu pomi fructiferi. Viaţa satului de acum cunoaşte o nouă organizare, cea pe comunioane, menită să încorseteze populaţia, dar şi pentru a menţine baza economică a grănicerului aflat sub arme. Autorităţile, prin dispoziţii ferme, introduc ordinea şi disciplina. Comunionul (familia) este condus de bărbatul cel mai bătrân şi cel mai capabil, numit după lege „pater familias”. El era însărcinat cu supravegherea moralei, practicilor religioase, ordinii şi disciplinei tuturor membrilor familiei, din care cauză trebuia să fie el însuşi un exemplu demn de urmat, ca toţi ai casei să-i dea ascultare. Soţia sa numită „mater familias” avea sarcina să supravegheze întreaga activitate a femeilor din comunion, de la modul cum întreţineau curăţenia casei, cum preparau mâncarea şi mai ales felul în care îşi îngrijeau copiii. Capul comunionului şi soţia sa, care îl ajuta în conducerea familiei, trebuiau să ştie carte. L Fetele care se căsătoreau primeau doar zestrea obişnuită şi costul nunţii: pentru cumpătare, petrecerile erau aprobate de autoritatea militară, care nu acorda însă mai mult de o zi pentru desfăşurarea lor. Autoritatea militară, prin comandanţii de companie, intervenea în toate actele vieţii particulare şi cetăţeneşti ale grănicerului, obligându-l să ia parte la orice formă de manifestare, fie ea şi religioasă. Grănicerii care încălcau ordinea sau legea erau aspru pedepsiţi. Comunioanele grănicereşti erau alcătuite din 2-3 generaţii şi cuprindeau 10-20 de persoane, chiar peste 25. Prin legi, aşa cum a fost Constituţia din 1807, stăpânirea a căutat să menţină, pe de o parte, integritatea asupra pământului ce asigura baza materială a familiei, iar pe de altă parte, să menţină la un loc toţi membrii comunionului, necesari ca braţe de muncă, dar şi de supunere la ordinele cu caracter militar sau de altă natură. În anul 1872 în Globu Craiovei erau 96 comunioane în care trăiau 749 de persoane, grupate în felul următor:
Restul de 35 de comunioane aveau sub 7 persoane.161 Atunci când un comunion era puternic şi ca număr de persoane şi ca stare materială, prin consimţământul tuturor membrilor care au împlinit 18 ani şi cu avizul companiei sau al regimentului şi al primăriei, o parte dintre ei puteau să întemeieze un nou comunion (familie) şi să-şi aleagă conducătorul său. Noul comunion format era înregistrat la companie şi primea, din comunionul de unde a plecat, o casă, cel puţin 6 jugăre de pământ, atelaje, vite de tracţiune, unelte de muncă, streazuri pentru prune, căldări mari şi alte obiecte după numărul membrilor. De asemenea, primea un număr de casă şi era intabulat în cartea funciară. Interesant de amintit este şi faptul că în actul de diviziune a comunionului era specificat la care familie vor rămâne văduvele, copiii şi orfanii.162 În protocolul conscripţiunii anului 1852, găsim câteva comunioane defalcate ca urmare a prevederilor noii Constituţii din 1850 şi anume:
Teodor Răduţa nr. 19B cu 14 persoane – 7 bărbaţi, 7 femei.
Teodor Boroica nr. 30B cu 12 persoane – 5 bărbaţi, 7 femei.
Iosif Rostescu nr. 66A cu 12 persoane – 6 bărbaţi, 6 femei. Observăm că înainte de a se separa în aceste familii convieţuiau între 21 şi 27 de membri: părinţi, copii, nepoţi şi rude, iar acestea nu sunt singurele din sat. În continuare vom ilustra şi modul cum era structurat un comunion:
Cu toate măsurile sanitare impuse familiilor şi controlului efectuat în permanenţă de către comandanţii companiei din Petnic, a interzicerii întreruperilor de sarcină, a încurajării imigrărilor, într-o perioadă de 17 ani (1774-1791), populaţia satului a crescut cu doar 20 de persoane. Această evoluţie extrem de lentă în intervalul amintit trebuie pusă în primul rând pe seama distrugerilor provocate de turci în timpul desfăşurării între ani 1788-1790 a ultimului război austro-turc pe teritoriul Banatului. Populaţia a îndurat grele şi multe suferinţe care au fost redate de preotul satului Iablaniţa, Zaharia Tătucu pe o Evanghelie (Bucureşti, 1775). „Să se ştie, când au fost robiţi de Turci, şi am fugit peste Mureşu la Crişul Alb şi am şezutu acolo 4 luni; ne-au hrănitu împăratu cu 6 zloţi şi cându amu venitu (na)poi la pământu nostru, n-amu aflatu nimicu: şi pietrele au fost arsă, ce se vede acum totu din nou s-au făcutu. În Iablaniţa 6 noembrie (ss) Zaharia Tătucu, 1788 paroh Iablaniţa”.163 Referindu-se la acelaşi eveniment, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, participant direct şi martor ocular al celor petrecute, ne descrie măcelul turcilor prin satele din Graniţă, cu multă mâhnire: „Şi nu numai cei din Halmăji până la Mehadia, la 4 staţii pe drumu mare atâţia morţi, oameni, mueri, făr de capete, zăcea neîngropaţi, ce şi aicea, împrejurul Mehadiei.” Nu toţi locuitorii satelor au plecat peste Mureş, mare parte au rămas acasă, şi aşa cum au făcut şi altădată, s-au ascuns în „zbăgurile” din păduri. În afara acestor pierderi de ordin economic, cele de vieţi omeneşti au fost cele mai cumplite. Bărbaţii grăniceri din Glob au participat la luptele de la Jupalnic, peştera Veterani, precum şi la asediul Belgradului, unde mulţi au căzut pradă obuzelor duşmane. Luarea în robie, foamea şi bolile au dus la decimarea populaţiei. La terminarea războiului, autorităţile iniţiază o nouă conscripţie, atât a locuinţelor, cât şi a animalelor. În situaţia din 27 decembrie 1791, Globu Craiovei este consemnat cu un număr de 430 de locuitori, din care 229 erau bărbaţi, iar 201 femei. Numărul locuitorilor în anii următori cunoaşte o creştere naturală normală, datorită unui spor natural pozitiv. Un document din anul 1810 menţionează faptul că George Murdeală din Bachna şi Firu Pisat din Iloviţa s-au aşezat în Globu Craiovei.164 Tot în această perioadă s-au stabilit în sat şi familia Stroca venită din Macedonia pentru a face comerţ şi a preotului Dragotă din Râmnicu Vâlcea. Dacă în satele din Almăj şi Craina, pe lângă românii din Muntenia au venit şi ţigani sau „neu banater” (bănăţenii noi), în Glob s-a aşezat în 1838 o singură familie de fierari, cea a lui Ilia Trandafir, venit din sudul Olteniei; moştenitorii lor însă n-au rămas în sat, s-au stabilit în Caransebeş. Componenţa naţională nu a fost modificată niciodată, localitatea păstrându-şi caracterul etnic în exclusivitate românesc, precum şi starea de izolare şi conservatorism. Evoluţia numărului de locuitori între anii 1869-1910:165
Supus analizei, tabelul ne indică o creştere naturală normală a populaţiei, dar nu dinamică, pentru că mortalitatea infantilă se menţinea încă ridicată, ca o consecinţă a lipsei de cultură a populaţiei, cât şi a asistenţei sanitare precare. Situaţia statistică întocmită în urma recensământului din anul 1910 ne oferă o gamă largă de informaţii privind populaţie şi realitatea economică a satului nostru.166
Ceea ce ne atrage atenţia în mod deosebit este numărul mare al copiilor (268), grupa cuprinsă între 0-15 ani şi a celor cu vârste între 16-49 (508), fapt ce atestă „tinereţea populaţiei” satului şi un ridicat potenţial al forţei de muncă. Numărul populaţiei îmbătrânite era mic, doar 85 de persoane trecute de 60 de ani. Acest aspect al structurii populaţiei se reflectă în starea prosperă a locuitorilor care trăiau în 172 de case, toate construite din piatră şi cărămidă şi acoperite cu ţiglă. Este demnă de remarcat omogenitatea etnică, lingvistică şi religioasă a locuitorilor satului, toţi fiind români ortodocşi, care se exprimau numai în limba română, în ciuda declarării celei maghiare ca limbă oficială. Deşi numărul celor ştiutori de carte era de doar 322 de locuitori, adică 37,4%, ei aveau o bună educaţie morală. Era un număr de 395 de familişti şi 72 de văduvi. Datorită faptului că la inundaţiile din anul 1910, cunoscute în popor sub numele de „potop”, şi-au pierdut viaţa un număr de 20 de globeni, la care se adaugă şi cei 30 de eroi căzuţi pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial, în anul 1920 se înregistrează un număr de 814 persoane,167 cu 47 mai puţine faţă de anul 1910. Totuşi, numărul caselor ajunge la 195, adică cu 23 mai multe, ca urmare a separării altor familii cu un număr mare de membri. Familia lui Petru Ghimboaşă de la nr. 94, formată din 5 persoane, a fost luată de apele umflate, 4 cadavre au fost găsite agăţate în sălciile de pe marginea Craiovei, în dreptul satului Petnic, cel al soţiei sale Petra nu a mai fost recuperat; precis a ajuns în Dunăre, la fel ca cel al lui Iosif Grozăvescu de la nr. 100. Şi membrii familiei lui Ion (Niţu) Vrancuţa şi-au găsit sfârşitul în acelaşi mod, la fel familia Petriei Vrancuţa.168 În anii 1926-1927 situaţia naşterilor, căsătoriilor şi deceselor se prezenta astfel:
(După registrele de stare civilă ale Primăriei Iablaniţa) Demn de menţionat este faptul că în aceşti ani, pe întreaga comună Iablaniţa (cu satele Iablaniţa, Petnic, Globu Craiovei) s-a înregistrat cel mai mare număr de naşteri din plasa Orşova şi unul dintre cele mai mari din judeţul Severin. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930 ne furnizează noi date demografice caracteristice Globului Craiovei între cele două războaie mondiale.169 Din vol. II, Judeţul Severin, plasa Orşova, comuna Globu Craiovei rezultă că: „Populaţia statornică după neam, limba maternă şi religie” se prezenta în felul următor:
Vol. IX Populaţia statornică: gospodării, clădiri, infirmităţi
(aceasta este determinarea localităţii după indicaţiunea prefecturii judeţului) Observăm că în anul 1930 numărul locuitorilor era de 843, înregistrându-se o scădere cu 18 persoane, faţă de anul 1910, datorită pierderii celor 30 de vieţi în timpul războiului, dar şi a epidemiei de tifos, provocată de păduchii aduşi de soldaţi la întoarcerea de pe front, fapt care a secerat mai multe vieţi, unele case rămânând pustii. Dacă adăugăm la acestea şi plecarea unui număr de 6 familii la oraş, cu cel puţin 18 membri, diferenţa ar trebui să fie şi mai mare, dar îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a igienei a dus la diminuarea mortalităţii, aceasta rămânând în majoritatea anilor acestui interval mai mică decât natalitatea. Cu duioşie voi evoca pe taica Ion Ghigă, vecinul nostru, unul dintre cei plecaţi din sat la Turnu Severin, imediat după primul război mondial. Întors în sat la bătrâneţe, mi-a fermecat copilăria povestindu-mi cum a călătorit pe Dunăre cu vaporul pe care lucra ca marinar. Îmi descria viaţa de fiecare zi, petrecerile cu dans ce aveau loc la bord şi mai ales oraşele porturi pe care le-a vizitat. Parcă vedeam cu ochii minţii podurile mari, castelele şi prăvăliile din Budapesta. Apoi îmi spunea ce emoţii a simţit când a vizitat palatul Hofburg şi statuia Mariei Tereza, de care spunea că i s-a părut înaltă cât „vârul” Strenii. Dar cel mai mult îmi plăcea să-mi povestească despre o călătorie făcută la Istanbul, cum i-a prins o furtună în Marea Neagră, cum au trecut prin strâmtoarea Bosfor. Apoi îmi istorisea cu lux de amănunte ce dulciuri şi ce „poame” rare a mâncat acolo şi cum a fumat cu narghileaua. De acolo avea ca amintire un fes alb de mătase cu o găitană pe care-l purta în zilele călduroase. De asemenea mi-a spus că el şi alţi marinari au aprins lumânări pe malul Mării Marmara pentru sufletul domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi, relatându-mi ş Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
a nivel naţional, fracţiunea social-democrată care dorea o unificare cu PCR a avut câştig de cauză. Astfel, în 21 februarie 1948, Partidul Social Democrat a fuzionat cu Partidul Comunist Român, luând naştere Partidul Muncitoresc Român.
a creşterea veniturilor familiei erau obligaţi să contribuie toţi 
i tristul lor sfârşit, deşi eu, fiind mică, nu învăţasem încă istoria