Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi
Yüklə 1,33 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc ) Cazarma companiei din Petnic
- Kiskiraymezo
- Buletin de moarte
- Total 219
C  omanda companiei din Petnic
Pentru paza frontierei, comandantul companiei ţinea o strictă evidenţă cu rândul serviciului în post. Grănicerii aflaţi la posturile de pază erau stimulaţi în bani şi produse, atunci când îşi îndeplineau în mod conştiincios misiunile încredinţate. Viaţa de grănicer nu era deloc uşoară dacă ne gândim doar la distanţa ce trebuia parcursă din satul de domiciliu, Globu Craiovei în cazul nostru, până la postul de pază. Apoi erau cele 8 zile pe care le aveau de trăit în cantonament în nişte bordeie de pământ insalubre şi igrasioase. Este necesar de adăugat că grănicerii trebuiau să meargă la posturile de pază echipaţi de război. Asta însemna că pe lângă uniformă, grănicerul-soldat mai avea asupra lui arma cu 30 de cartuşe în cartuşieră şi încă 30 rezervă, pe care le păstra în raniţă. tot în raniţă mai avea două rânduri de lenjerie, două prosoape, gamela, lingura, bidonul de apă (ferflaşa), ustensile de bărbierit, trusa pentru întreţinerea echipamentului şi alte obiecte de strictă necesitate. Pe raniţă se fixa cu cureluşe nelipsita manta. În sacul cu merinde grănicerul avea pâine, zahăr, tutun, cafea, precum şi hrana pentru 3-4 zile, iar în cartuşiere mai avea şi cele necesare curăţatului şi întreţinerii armamentului.108 Comandantul de companie, printre alte sarcini, o avea şi pe aceea de a aproviziona zilnic posturile de pază cu alimente. Concomitent, el controla activitatea desfăşurată în post de către grăniceri. În conscripţia (recensământul) grănicerească din anul 1788, în Regimentul de Graniţă valaho-ilir se regăsesc numele următorilor grăniceri din comuna grănicerească Globu Craiovei (Gleba Kraiova): Lupu Vepsa – nr.2; Ion Izvernaru – nr.10 (la postul de pază pe graniţă); Dumitru Erimescu – nr.14; Străin Fişteag – nr.15; Nicolae Vepsa – nr.25 (bolnav în spitalul din Globu Rău); Petru Boroica – nr.31; Stoican Boroica – nr.32; Micşa Bratescu – nr.38; Trăilă Murdeală – nr.41; Lupu Velţănescu – nr.44; Lupu Ghimboaşă – nr.45; Vasile Ghimboaşă – nr.50; Ştefan Andreiescu – nr.56; Voin Murdeală – nr.64 (la postul de pază Eşelniţa); Nicolae Berneac – nr.70 (la postul de pază Mola); Ioan Ghimboaşă – nr.71; Lupu Periş (transferat la postul Dubova); Rizea Grozăvescu – nr.61 (transferat la postul Dubova);
Din conscripţia anului 1792, efectuată cu proverbiala meticulozitate austriacă, aflăm interesante date despre grănicerii globeni: Fruntaş Zaharia Costescu, nr.13, are 29 de ani, căsătorit. Are o fiică Teodora de 6 luni. Înrolat la 1 martie 1782, avansat fruntaş la 1 martie 1789. Are înălţimea de 5 picioare, 4 ţoli şi un deget. Soldat Grozav Vepsa, nr.2, are 23 de ani, căsătorit. Are un fiu Iacob de o lună de zile. Înrolat la 21 iunie 1789. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi două degete. Ion Izverceanu, nr.10, are 23 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 februarie 1788. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi un deget. Dumitru Erimescu, nr.14, are 22 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 noiembrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 2 degete. În prezent este bolnav la domiciliu. Dumitru Fişteag, nr.15, are 23 de ani, căsătorit. Înrolat la 16 martie 1789 de la divizia defensivă. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 1 deget. Lupu Vespa, nr. 23, are 22 de ani, necăsătorit, înrolat la 1 iunie 1789, are înălţimea de 5 picioare şi 6 degete. Soldat Vasile Mutaşcu, nr.28, are 30 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 mai 1791. Are înălţimea de 5 picioare, 3 ţoli şi 1 deget. Trăgător de elită Aron Fişteag, nr.15, are 24 de ani, căsătorit. Are o fiică, Stanca de 6 ani. Înrolat la 1 noiembrie 1785. Are înălţimea de 5 picioare, 2 ţoli şi 1 deget. Petru Boroica, nr.31, are 24 de ani, căsătorit. Are o fiică Maria de 6 luni. Înrolat la 16 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare şi 6 degete. Vasile Ghimboaşă, nr.50, are 25 de ani, căsătorit. Înrolat la 1 noiembrie 1785. Are înălţimea de 5 picioare, 4 ţoli şi 1 deget. Barbu Vrancuţa, nr.55, are 25 de ani, căsătorit. Are un fiu Ilie de 4 ani. Înrolat la 24 martie 1788. Are înălţimea de 5 picioare şi 3 ţoli. Voin Murdeală, nr.69, are 28 de ani, căsătorit. Înrolat la 16 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare, 5 ţoli şi 1 deget. Artilerist Iancu Ţocu, (precis Ciocu, în registrul bisericesc nu apare acest nume, n.a.), nr.1, are 25 de ani, căsătorit. Are un fiu Dumitru de 6 luni. Înrolat la 1 octombrie 1787. Are înălţimea de 5 picioare. Crăciun Fişteag, nr.19, are 24 de ani, căsătorit. Are 2 fiice: Maria de 4 ani şi Ana de 6 luni. Înrolat la 1 mai 1786. Are înălţimea de 5 picioare. Eliberat la 15 octombrie 1787 şi înrolat din nou la 15 martie 1789. Radu Brabete, nr.21, are 25 de ani, căsătorit. Are 2 copii: Dumitru de 6 ani şi Pârvu de 6 luni. Înrolat la 1 martie 1789. Are înălţimea de 4 picioare, 11 ţoli şi 3 degete. ( Aşa cum am văzut, grănicerii comunei noastre în timp de pace nu au fost repartizaţi doar la posturile de pază de pe linia de frontieră, ci şi la supravegherea vapoarelor turceşti pe Dunăre, la compania din Petnic şi la rezerva de artilerie a armatei. În timp de război, înăuntru sau peste hotare, erau angrenaţi în luptele contra duşmanului. Botezul de sânge îl fac în luptele cu turcii la Jupalnic (7 august 1788), la peştera Veterani (11-30 august 1788), la Mehadia (4-28 august) şi la asediul Belgradului din 8 octombrie 1788.109 În războiul dintre anii 1788-1789, turcii devastează aproape toate satele din teritoriul graniţei, de unde s-au refugiat peste 20.000 de suflete, printre cei refugiaţi aflându-se în mod cert şi globeni „…iară Craina, Petnicu, Globu Rău, Timişu, cătră Lugoj să dusără”;110 iar peste 7.000 (îndeosebi femei tinere şi fete) au fost duse în robie. Erau peste 30.000 de jughere de pământ părăsite şi 1073 de case fără bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Din rândurile grănicerilor au căzut sau au fost duşi în robie 22.919 oameni;111 desigur şi Globul a dat destule jertfe omeneşti în acest greu război. Nu am reuşit până acum să identificăm documente care să ne arate câţi locuitori din Glob au fost duşi în Imperiul Otoman şi nici numele vreunuia care s-a întors din robie, aşa cum a fost cazul lui Trăilă Olaru din Iablaniţa, care a venit acasă după 22 de ani. Eliberarea lui de la Sary Mustafa din Asia s-a făcut la intervenţia patriarhului bisericii ortodoxe din Constantinopol sau Iancu Sitaru din Prigor şi Petrişoara Moţ din Prilipeţ. Dar cu siguranţă au fost robiţi şi mai mulţi globeni, deoarece până prin anii 1960-1962 unii membri ai fanfarei din sat, la nunţi, duminică noaptea, cântau din gură (ceilalţi îi acompaniau) balada fetei aflată în robie: Frunză verge merişor Ge ţ-o fi neico tot dor, Vino să mă treşi în zbor, Că Dunărea e apă lată, N-o poţi treşe niciodată. Dacă neico m-ai zoitat Şî cu alta ce-ai îmbunat, Am la cine o rugare, Să ce duşi în sărbătoare Sus în geal la Curmătură Să-mi puni, neico, o cunună. Şi o cruşe de măr dulşe Ca lumea să nu mă uice, Iar mai jos, pe lângă ea Şî o mică scândurea, Scândurică de măgrin S-o am, neico, dă săcrin. Că turcu-i om hain Ce îngroapă-n asfinţit Fără popă, făr nimic, Făr săcrin şi făr lumină, Numa c-o mână ge ţărână, Dar şi aia-i tot străină. Eu mă rog la Dumnezeu Să facă cum aş vrea eu, Dunărea toată s-o săşe, Să crească în locul ei Numa iarbă, ori dudău Să pot ajunge în satul meu.112 Datorită haosului generat de desele incursiuni turceşti, a stricăciunilor provocate şi a luării în robie, obicei cunoscut de acum localnicilor, o mare parte a populaţiei din zonă a părăsit satele, retrăgându-se la sălaşele din pădurile ce acopereau în acele vremuri, dealurile înconjurătoare: „doi ani de cvartire (grănicerii n.a.) au primit mila împărătească. Apoi, adunându-să prin pustiitele sălişti, cu poame ce rămăseseră şi mere (pădureţe) se hrăneau. …Pomeăne, praznice şi nunţile de tot încetaseră… ceva cucuruz puţin cu sapa punea, mulţi sămănături n-avea, boi de-a ara nu era. Rău ! Însă, iară milostiva împărăţie rândui şi porunci boi şi vaci, caii apoi şi bani şi grăunţă, bucate prin sate a împărţi… bordei mici în pământ îşi săpa… ştiru şi bozu le acoperea… Feciorii mari ce fugiseră în Almăj venisă locu satului au căşii n-au cunoscut, ouă de găină n-au mai văzut. În loc de a auzi cocoşii cântând, ausea lupii urlând… cinci ani să pustiisă.”113 Această situaţie dezastruoasă nu a lăsat autorităţile austriece indiferente aşa cum am văzut din textul de mai sus. Au fost luate măsuri pentru redresarea economică a satelor grănicereşti, pentru că numai un comunion puternic economic putea susţine soldatul-grănicer şi să-şi achite celelalte dări şi obligaţii. De asemenea, au fost desfăşurate activităţi de sistematizare şi refacere a localităţilor, procedându-se la comasarea caselor în noua vatră, trasându-se străzile şi locurile de casă. Începând cu anul 1802 au fost finalizate hărţile cadastrale, fiecare comunion de casă primind în folosinţă câte 24 de jughere, iar din 1804 s-a terminat şi marea carte funciară (funduară) cu denumirea fiecărui comunion, a membrilor acestuia, instituţiilor şi tuturor bunurilor.114 Grănicerii bănăţeni au fost treptat angrenaţi şi în luptele din afara ţării, deşi împăratul Iosif al II-lea le-a promis iniţial că-i va folosi doar la paza pe cordon. Aşa îi găsim cu batalionul I de linie al Regimentului de Grăniceri nr.13 alături de armata austriacă, pe câmpurile de luptă împotriva Franţei împăratului Napoleon Bonaparte, între anii 1793-1814. Ei participă la luptele de pe Rin, în Italia la Arcole, Rivoli, Marengo, apoi la Ulm, Austerlitz şi Wagram. Despre participarea şi vitejia grănicerilor bănăţeni în luptele împotriva lui Napoleon au rămas nenumărate însemnări pe file de carte. S-a notat că însuşii împăratul Napoleon, apreciind calităţile ostăşeşti ale acestora ,ar fi afirmat: „Daţi-mi numai câteva batalioane din aceşti români şi eu voi bate cu ei toată Europa”.115 În legătură cu acelaşi eveniment a circulat o variantă aparte din care rezultă că Napoleon, de la punctul său de comandă a privit prin ochean desfăşurarea ostilităţilor şi ar fi văzut printre trupele inamice luptători care aveau echipament deosebit de cel al austriecilor; el l-ar fi întrebat pe unul din generalii săi cine sunt aceşti soldaţi şi ar fi primit un răspuns cu totul surprinzător: „Nu sunt echipaţi la fel cu duşmanii noştri, vorbesc o altă limbă, asemănătoare cu cea italiană, dar nu sunt italieni, sunt foarte curajoşi şi se luptă foarte bine.”116 Din zona Craina au participat câteva sute de soldaţi şi ofiţeri. Viaţa soldaţilor pe fronturile de luptă era grea, din cauză că marşurile erau lungi şi epuizante, hrana şi apa potabilă insuficiente, îmbrăcămintea şi încălţămintea distruse. La toate acestea se adăuga contactul cu o lume străină „la vorbă şi la port”; depărtarea de locurile natale şi de cei dragi erau situaţii deosebit de stresante şi greu de suportat. Majoritatea soldaţilor erau neştiutori de carte, din care cauză comunicarea cu cei de acasă era anevoioasă. Ei mai erau nevoiţi să jure împăratului credinţă într-o limbă pe care nu o ştiau, fapt ce-i marca profund, pentru că se legau prin jurământ să apere o ţară ce nu era a lor, fiind străini într-o lume străină. Dar nici cei rămaşi acasă nu au avut o viaţă mai bună. Absenţa îndelungată a celor dragi, lipsa braţelor de muncă a făcut ca pe umerii femeilor, copiilor şi bătrânilor să cadă toată greutatea întreţinerii gospodăriilor. De asemenea, satele au fost bântuite de secetă, foamete şi boli contagioase. Pe o filă de carte veche bisericească găsim consemnat după cum însuşi autorul ne arată „să se ştie”, avertisment devenit laitmotiv ca să rămână pentru viitorime: „Să să şcie că anul 1814 s-au lovit de Neamţ şi de Muscal împărăţia franţuzească, adică Parizu. Bătaie s-au ţinut un an şi jumătate. Ca să să şcie că în anul 1814 au fost foamete mare peste toată lumea, suta de cucuruzi la Roşava (Orşova – n.a.) au fost 20 cr. cât şi mulţi oameni au murit de foame (…) Scris-am eu, învăţător Lazăr Irachiescu, fiind eu în Valea Bolvaşniţa 3 ani învăţător”.117 Pentru că războaiele împotriva francezilor impuneau noi eforturi umane, financiare şi materiale, care trebuiau suportate de o populaţie şi aşa sleită de puteri, trebuiau luate anumite măsuri, prin care această populaţie să fie cointeresată şi loială imperiului. Cheia rezolvării acestui deziderat a fost găsită în acordarea unor drepturi şi, în primul rând, în legarea grănicerilor de glie. Astfel, în anul 1807 apare „Legea fundamentală a graniţei” sau „Constituţia confiniară”, cum a mai fost denumită, ca apogeu al măsurilor administrative, militare, economice şi culturale, iniţiate de autorităţi, care cuprindea şapte capitole:
Această lege grănicerească prevedea că: Toate gospodăriile familiilor din ţinutul de graniţă sunt proprietate personală sau care urmează să treacă în proprietatea personală, sunt considerate terenuri arendate din partea armatei. Dacă însă grănicerii îndeplinesc serviciul militar, conform cerinţelor, au dreptul de folosire permanentă a terenurilor. Împăratul are în posesia sa pământurile şi îşi rezervă dreptul suprem de proprietate a întregului pământ arendat.118 Circumscripţia regimentului româno-ilir cu cele 16 companii, fiind prea mare, nu putea fi controlată şi dirijată de la sediul regimentului din Caransebeş, încât slujba era foarte îngreunată şi chiar neglijată. La propunerea generalului comandant din Timişoara Michailjevic, la 1 noiembrie 1838, regimentul a fost împărţit în două: Batalionul iliro-bănăţean cu reşedinţa la Biserica Albă (Bela Crkva) şi Regimentul confiniar româno-bănăţean nr.13 cu sediul în Caransebeş. Noul regiment avea 12 companii, compania a IV-a îşi avea sediul la Petnic şi cuprindea alături de vechile comune (Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa, Mehadica) şi satul Şumiţa. Acest sat este o colonie cehă venită din Boemia, pentru lucru la pădure. Ei au venit în anul 1827 şi s-au aşezat în zona Moldova Nouă; nemaiavând aici de lucru au primit avizul să se aşeze în Almăj. Au fost aduşi cu căruţele de către grănicerii almăjeni, peste munţii Stancilovei (Şopotu-Nou) şi aşezaţi la vărsarea pârâului Poneasca în râul Miniş, unde au pus bazele coloniei Schőnthal sau Poneasca. Aici s-au stabilit 36 de familii. O parte dintre ei, datorită condiţiilor de sol, a izolării în mijlocul pădurii şi a animalelor sălbatice, s-au înapoiat în Cehia. Restul familiilor au stat aici până în anul 1836, când s-au strămutat, unii la Ravenska, iar alţii la Şumiţa, lângă Lăpuşnicel. Satul s-a format prin stabilirea aici a 22 de familii cehe, cu 123 de suflete, într-o zonă muntoasă, greu accesibilă şi cu un sol sărac,119 deşi „Reprezentantul Austro-Ungariei Magzarly” din Oraviţa le-a spus să vină aici că vor primi pământ fertil şi case. Au găsit numai bordeiele făcute de soldaţi, din bârne şi nuiele. Apoi au mai venit şi alţi colonişti tot din Boemia, ultimii în 1856. Comenduirea militară din Caransebeş i-a trecut între cei însărcinaţi cu paza graniţelor de sud-vest ale imperiului. Au fost ajutaţi să-şi ridice un „acoperiş deasupra capului”, apoi fiecare familie e lăsată să se descurce cum poate. La două familii s-a repartizat o pereche de boi, un car şi cele mai necesare unelte agricole. După predarea lemnelor din pădurile defrişate le-au rămas pământurile. Satul Şumiţa este singura colonizare străină ce s-a făcut în zona Craina, ea nu a afectat cu nimic localităţile pur româneşti aflate aici, efectuându-se fără nicio strămutare a locuitorilor. În scop cultural, economic şi militar, la sediul din Petnic se construiesc: cazarma companiei, cancelaria pentru conducere, şcoala, biserica şi alte utilităţi, pentru buna desfăşurare a activităţii. Aceste clădiri administrative au fost ridicate prin munca şi cheltuiala locuitorilor din satele care făceau parte din această companie. Clădirile erau trainice, construite din cărămidă arsă şi piatră, acoperită cu ţiglă solzi, ele au rezistat până în zilele noastre în centrul Petnicului, unde în prezent locuiesc familiile Ciobanu Petru, Ciobanu Călina, Micşa Elena, Bidiviu Nicolae şi Giurginca Viorica, Dumitru şi Ion. Petnicenii şi în prezent numesc spaţiul acesta „între cazărmi”.120 Pentru siguranţa publică se înfiinţează în satele din graniţă corpul de serezani (jandarmi), aceştia având atribuţii similare pandurilor şi plăieşilor. Recrutarea lor cădea în sarcina comandantului de companie, iar grănicerii recrutaţi trebuiau să fie cei mai buni, devotaţi, curajoşi, plini de abnegaţie şi cu o bună condiţie fizică.121 Erau echipaţi în portul lor naţional, umblau pe cai, iar ca armament aveau: o puşcă, două pistoale, un hangher. Ei se subordonau autorităţilor militare ale companiei şi regimentului. Începând cu anul 1859 comandant al corpului de serezani al Regimentului de graniţă nr.13 a fost maiorul Marcu Rotariu din Prigor. Dacă din documente am aflat numele unor grăniceri din satul nostru, în ce priveşte numele serezanilor nu am reuşit să identificăm niciunul, deşi ei au fost în acele vremi. În contextul revoluţiei de la 1848-1849, Banatul nu a fost unit. Sudul, adică confiniul militar şi oraşul Timişoara au rămas fideli împăratului. Partea centrală ce cuprindea Lugojul, unde activa reprezentantul cel mai de seamă al grănicerilor, almăjanul Eftimie Murgu, născut în satul care îi poartă astăzi numele, fiind ideologul şi conducătorul Revoluţiei în Banat, a fost împotriva împăratului. Grănicerii bănăţeni, asemenea întregului popor român şi-au manifestat neîncrederea, teama şi oroarea, nu faţă de naţiunea maghiară, ci faţă de clasa socială care a exploatat naţiunile supuse, inclusiv pe cea maghiară. Românii din Graniţă n-au acceptat să lupte pentru integritatea unui stat care nu le acorda nici cea mai mică libertate.122 Împăratul de la Viena, pentru a se asigura de loialitatea românilor din Graniţă, a dat un manifest prin care le aducea la cunoştinţă că a numit un ministru maghiar responsabil, obligându-i de aici înainte să se supună dispoziţiilor acestuia „după ce naţionalitatea, religia şi limba voastră română prin noi şi prin legile ţării ungureşti e asigurată; tot cu acest prilej locţiitorul crăiesc şi ministrul nostru unguresc îi punem de sfântă datorie ca poftele voastre să le cerceteze… Vă chemăm să vă supuneţi şi să nu vă mânjiţi cinstea şi credinţa românilor către Curtea noastră imperială de atâtea ori arătată.”123 Apelul ne arată drepturile de care se bucurau grănicerii, fidelitatea lor faţă de „drăguţul de împărat”, precum şi tonul paşnic şi chemarea la respectarea ordinii sociale în faţa provocărilor revoluţionare. Pentru grănicerii lui Eftimie Murgu, monarhismul austriac a însemnat un mijloc şi nădejdea de limitare a asupririi de către grofii maghiari.124 În timpul revoluţiei, grănicerii din Craina sunt mobilizaţi pentru a fi trimişi împotriva revoluţionarilor. Bunicul meu îmi povestea cum bunicul său şi alţi grăniceri din Glob şi satele vecine, în anul 1848, au fost împresuraţi în cetăţile fortificate de la Alba Iulia şi Timişoara, aproape 6 luni. În luptele cu generalul Bem, caporalul Petru Grozăvescu a fost decorat cu „Medalia de argint” clasa I (colaină, cum zic globenii).125 Pentru că Imperiul Habsburgic era confruntat cu mişcările revoluţionare izbucnite pretutindeni: Viena, Ungaria, nordul Italiei, compania a IV-a Petnic a fost pusă în stare de luptă, alături de cele din Almăj şi trimise să înăbuşe multiplele revolte din imperiu. Militarii-grăniceri sunt trimişi în nordul Italiei, unde Austria stăpânea Lombardia şi Veneţia. Ei au intrat în luptă pe linia de asediu a Veneţiei, apoi şi în sectorul oraşului Verona. Pierderile umane au fost foarte mari. În ajutorul primilor plecaţi pe front au fost trimise forţe noi şi anume încă 860 de soldaţi din Almăj şi împrejurimile Mehadiei şi Orşovei.126 Pe parcursul evenimentelor din Italia, mai mulţi grăniceri din compania a IV-a Petnic au căzut în luptele purtate cu înverşunare, iar alţii au fost decoraţi pentru vitejia lor. Din Glob a fost decorat stajameşterul Ianăş Urdăreanu.127 Cu toate că revoluţia română din 1848-1849 a fost înfrântă, aşijderea celor din întreaga Europă, ea a constituit un bun prilej pentru a lua contact cu marile idei ale veacului, de lupta pentru emancipare socială, economică, politică şi culturală, apoi pentru un stat naţional. Pentru regimurile absolutiste şi autocrate a fost un moment de reflecţie, obligându-le să recunoască idealurile paşoptiste, unele dintre ele fiind consfinţite prin acte juridice. În cele 3 judeţe ale Banatului, a fost dată o patentă imperială, prin care se desfiinţa iobăgia (1853), iar pentru zona militarizată a fost elaborată în anul 1850 o nouă constituţie, ce dădea mai multe drepturi şi libertăţi românilor grăniceri. În capitolul I se stipula că Graniţa militară făcea parte din Imperiul Habsburgic, dar are o administraţie proprie, unde se va putea folosi limba română, limba provinciei respective. Capitolul al II-lea consemna drepturi sporite grănicerilor în comparaţie cu prevederile constituţiei din 1807. Astfel, bunurile materiale treceau în proprietatea grănicerilor. Prin constituţia din 1807 exista doar dreptul de folosinţă. Aceste bunuri puteau fi de acum lăsate moştenire sau vândute fără aprobarea comandei militare. De asemenea, se treceau în proprietatea fiecărei comune toate păşunile asupra cărora, până atunci, grănicerii au avut doar drept de folosinţă. Cu toate că pădurile rămâneau în proprietatea statului, grănicerii aveau dreptul de a-şi aduce gratuit lemnele pentru foc şi construcţie. În capitolul al III-lea erau anulate vechile restricţii ale constituţiei din 1807 şi se acorda dreptul de a învăţa o meserie, de a face comerţ şi de a urma orice instituţie de învăţământ.128 Se poate observa că noua lege a Graniţei este mai liberală, ceea ce va influenţa benefic dezvoltarea satelor grănicereşti. Între anii 1853-1856, în urma conflictului politic dintre Turcia şi Rusia, s-a ajuns la aşa numitul război al Crimeii. În acest conflict Austria participă mai mult diplomatic. Pentru a preîntâmpina ocuparea Ţării Româneşti de către Rusia, având asentimentul Turciei şi Prusiei, Curtea de la Viena trimite Regimentul româno-banatic nr. 13 Caransebeş în „Ţară”. Soldaţi-grăniceri din compania a IV-a Petnic sunt trimişi la cartierul armatei. Printre ei s-a evidenţiat şi Nistor Grozăvescu din Glob.129 Această deplasare, pentru grănicerii bănăţeni a constituit un prilej fericit de a-i cunoaşte pe fraţii lor munteni şi idealurile lor de unitate. Ultima campanie la care au luat parte grănicerii din Glob a fost în timpul războiului austro-prusac din anul 1866, la luptele de la Lippa, Sadova şi Königgrätz. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a mişcării paşoptiste şi confruntată în continuare cu tendinţe centrifuge naţionale, monarhia austriacă s-a văzut nevoită să facă un compromis politic, să treacă la constituirea unui stat dualist cu naţiunea politic privilegiată maghiară. Astfel, la 17 februarie 1867 s-a semnat acordul privind constituirea monarhiei dualiste austro-ungare, iar la 8 iunie, prin încoronarea lui Francisc Iosef I, împăratul Austriei, ca rege al Ungariei se năştea oficial statul dualist. Acest act politic s-a repercutat negativ asupra celorlalte minorităţi din imperiu.130 Datorită neîncrederii politicienilor maghiari faţă de politica reacţionară a Curţii de la Viena, care ar fi putut folosi oricând grănicerii români pentru a înlătura Constituţia Ungariei Mari, au fost desfiinţate regimentele de Graniţă. Cel mai înfocat partizan al demilitarizării a fost contele diplomat Iulius Andrassy.131 Diminuarea pericolului turcesc a fost o altă cauză care a condus la desfiinţarea Confiniului militar. Pe baza manifestului împărătesc din 9 iunie 1872, regimentul româno-banatic nr. 13 se dizolvă şi ia naştere Regimentul de infanterie nr. 43 Caransebeş. În 1873 se desăvârşeşte încorporarea confiniului militar la Ungaria, prin anularea tuturor legilor grănicereşti ce aveau legătură directă cu Viena. Prin înfiinţarea judeţului Severin cu sediul la Caransebeş, Globu Craiovei făcea parte din plasa Orşova. La 1881 se face o nouă organizare administrativ-teritorială în urma căreia o parte a judeţului Severin se uneşte cu judeţul Caraş, luând naştere judeţul Caraş-Severin în limitele apropiate de cele actuale. Organizarea grănicerească a avut darul să întroneze în popor ordinea şi disciplina, îndeplinirea cu conştiinciozitate şi punctualitate a obligaţiilor militare şi publice, o viaţă ordonată de familie şi o bună gospodărire comunală, a asigurat o existenţă solidă păturii ţărăneşti precum şi posibilitatea creării unei clase de intelectuali şi industriaşi. Situaţia materială, intelectuală şi morală a grănicerilor era destul de înfloritoare, ca urmare a cointeresării lor prin acordarea dreptului de proprietate asupra pământului. Organizaţia grănicerească a fost unică în felul ei, corespunzând menirii sale. În urma călătoriei prin toate satele Regimentului nr.13, deci şi în satul nostru, Globu Craiovei, Ion Bartolomeu omagia hărnicia femeilor ţărănci, arătând că: „a aflat femeile române lucrând câmpul, ajutându-se unele pe altele prin clacă. Ele cântând doine în cor săpau sau îngropau cucuruzul, planta de predilecţiune a românilor. Pe multe dintre dealuri se vedeau femeile purtând leagănul în spate. Stimă şi onor acestor femei sârguincioase şi neobosite, cărora li se adscrie cu drept cuvânt partea leoniană a conservării naţionalităţii şi limbii române.132 După anul 1872, cele 94 de comune româneşti din fosta graniţă bănăţeană, aflate în plăşile Caransebeş, Teregova, Orşova şi Bozovici şi patru localităţi negrănicereşti cu activitate industrială: Ferdinand (Oţelu Roşu), Rusca Montană, Bigăr şi Baia Nouă se constituie în „Comunitatea de Avere” cu sediul în Caransebeş. La data constituirii Comunităţii, în satele grănicereşti trăiau 9500 de familii, cu un total de 130.000 de suflete. Tratativele între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar au durat până în anul 1879, când Comunitatea de Avere a primit un domeniu în suprafaţă de 251.919 jugăre, estimată la o valoare de 16.233,106 florini valută austriacă, deci o avere considerabilă. Domeniul respectiv era situat doar pe raza a 71 de comune, celelalte, printre care Globu Craiovei şi Cruşovăţ, neavând păduri ale statului sau erariale, ci doar păduri comunale din apropierea satului, socotite păduri de scut, care rămân în paza statului permanent.133 În arealul satului mai există şi păduri proprietate privată a fiecărei familii, numite „zăbrane” cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 3 jugăre cadastrale, aflate aproape în totalitate pe culmile Belcovăţ, Priod şi Vâru Înalt. Ele provin din înzestrarea fiecărui comunion grăniceresc, în anul 1807 cu 24 de jugăre de pământ, dintre care o parte erau pădure zăbran, din care o dată la 2-3 ani se tăiau crengile tinere pentru „frunzarul” ce servea ca hrană oilor în timpul iernii. Dar şi satele care n-au avut păduri ale statului în teritoriul lor au beneficiat de proprietatea comună, având asigurate toate productele silvice şi accesorii în satele vecine; satul nostru Glob, din pădurile aflate în proprietatea satului Iablaniţa, în perimetrul Sfârdin, de unde îşi asigura lemnul de foc şi construcţie. Dintre productele accesorii, cel mai important era păşunatul, care, aşa cum se arăta în 1921, într-un raport al conducerii Comunităţii, constituia venitul principal al unei populaţii ce avea drept ocupaţie de bază creşterea vitelor.134 Globenii îşi păşunau oile la Poiana Bruscanu şi Poiana Rotată. În acelaşi fel, satele Globu Craiovei, Cruşovăţ şi Iablaniţa au mai primit în proprietate câte o culme din Munţii Cernei, tot ca păşune. La 19 decembrie 1879 s-a ales primul Comitet al Comunităţii de Avere. Funcţia de preşedinte i-a fost încredinţată generalului Traian Doda, fostul şef de stat major la Curtea imperială din Viena, care a condus Comunitatea timp de 18 ani, fără a fi remunerat. Principala activitate a fost aceea de administrare şi conservare a pădurilor reunite ale familiilor „împădurite”. Comunitatea mai asigura burse pentru elevii şi studenţii merituoşi, a construit o serie de clădiri în toată zona, precum şi hotelul Cerna din Băile Herculane (anul 1936), unde grănicerii şi urmaşii lor au beneficiat de tratament balnear în mod gratuit. Desigur, au existat şi abuzuri din partea locuitorilor unor sate în defrişarea pădurilor, aşa cum reiese dintr-o circulară a episcopului Ioan Popasu din Caransebeş, adresată Parohiei din Globu Craiovei:135 „Este un lucru tristu, cunoscutu de toţi, că în ţinutul măritului nostru regiment de margine c.r. romano-banaticu nr. 13 pradările, prevaricaţiunile de păduri, călcările legilor date de la mai înaltele locuri pentru cruţarea pădurilor, ele în locu să se împucineze pe di ce trece merge totu mereu se înmulţiescu … Pricinile acestui reu nespusu de mare se vede a fi închipuirea cea greşită şi nelămurită a poporului despre proprietatea păduriloru. Poporulu nostru adeca-şi închipuiesce, că padurile le-au datu Domnedieu; că la ele nu a lucratu şi nu a ostenitu omulu şi că de acestu daru domnediescu se poate neîmpedecatu folosi şi bucura fie care omu, ca de un bunu, la care au dreptu toţi semenii. De aici apoi urmeza, că pădurile, prevaricaţiunile şi furturile de lemn din pădure nu se temu a fi pecatu şi nu se primescu de fapte împotriva bunelor moravuri şi împotriva cinstei omului… de bunăstarea pădurilor atârna şi bunăstarea averii lui pe viitoriu… ear pe nepoţii şi stranepoţii loru care voru simţi mai greu lipsa paduriloru îi vor aduce ca să-i blesteme cu cuvinte de focu”. NB: „Preoţimea parochiale va publica acestu circulariu în biserici şi trei Duminici sau sarbatorii una după alta şi se va folosi de dânsa spre învăţătura poporului la toată ocasiunea binevenită.” Ca şi în alte părţi ale Transilvaniei şi Banatului, şi în Globu Craiovei se face simţită tendinţa de maghiarizare forţată a populaţiei. În anul 1913 se maghiarizează numele dealurilor, apelor şi satelor din Almăj, Craina şi alte zone, astfel, numele localităţii noastre devine Kiskiraymezo,136 adică „Livada mică a craiului”. Studierea registrelor de stare civilă şi a cataloagelor şcolare evidenţiază faptul că şi prenumele persoanelor au fost maghiarizate: Constantin devine Szilard, Meilă (Mihai) – Mihaly, Elisabeta – Ersebet, Ion – Ianoş, Dănilă – Döne, Nicolae – Mikloş, Ilie – Illy. Dar, locuitorii satului, îndrumaţi de preoţii Zaharia şi Grigore Popovici şi-au botezat copiii cu nume noi, alese fie din istorie, fie dintre sfinţii ortodocşi, care nu puteau fi maghiarizate, precum Traian, Şofronie, Romulus, Noe, Ignat, Strectu, Alimpie, Vartolomeu, Pelaghia, Icoana, Cruciţa, Paraschiva, Varvara137 etc. Componenţa naţională nu a fost modificată cu nimic, localitatea păstrându-şi caracterul etnic în exclusivitate românesc şi într-o mare măsură starea de izolare şi conservatorism. Autorităţile ungureşti au luat aspre măsuri pentru a împiedica alegerea în Dietă (Parlament), în Congregaţia Judeţeană şi în Comunitatea de Avere, a tuturor românilor care nu candidau ca susţinători ai partidelor maghiare, ci erau candidaţi din partea Partidului Naţional Român, ori independenţi. O astfel de măsură a fost şi aceea de a stabili secţii de votare cât mai departe, iar jandarmii împiedicau cum puteau prezenţa românilor la vot. De pildă, pentru a bloca alegerea generalului Traian Doda în Parlamentul din Budapesta, secţia de votare a fost pusă la Caransebeş. Cu toate aceste măsuri, alegători din Glob, Petnic, Iablaniţa şi alte sate, cu mâncarea în straiţă şi pe drumuri numai de ei ştiute, în dimineaţa votării au fost în faţa secţiei de votare pentru a-l alege pe general, care a şi reuşit mereu între anii 1874-1887. În anul 1914, alegătorii din districtul Mehadia, deci şi cei din Glob, a trebuit să meargă la vot la secţia din Bozovici. Interesant de ştiut este şi faptul că drept de vot aveau numai proprietarii a cel puţin 10 jugăre (aşa numitul vot cenzitar) şi cei care puteau conversa în limba maghiară.138 În anul 1910, locuitorii Crainei şi Almăjului l-au susţinut în campania electorală pe dr. Aurel Vlad, candidatul Partidului Naţional Român. Dar, prin falsificarea rezultatului alegerilor, Constantin Burdea, candidatul guvernului maghiar, iese învingător. În urma recensământului din anul 1910 se evidenţiază faptul că localitatea Globu Craiovei are o stare economică prosperă, toate casele sunt solide, fiind construite din piatră şi cărămidă arsă, acoperite cu ţiglă, iar populaţia în totalitate este de religie ortodoxă. Primul război mondial, izbucnit ca urmare a ascuţirii la maximum a contradicţiilor dintre marile puteri imperialiste, şi-a lăsat amprenta şi asupra vieţii patriarhale pe care o duceau locuitorii satului nostru, la acest început de secol. Aceşti oameni sunt supuşi la sacrificii umane şi materiale pentru un stat care a devenit mai mult „o închisoare a popoarelor” şi în serviciul unor împăraţi care vedeau în cei mai buni fii ai poporului român, un tribut de sânge aproape sigur, dat ambiţiilor lor cotropitoare. Un număr se 167 de fii ai acestui sat mic au fost mobilizaţi şi obligaţi să lupte în armata austro-ungară, contrar voinţei şi oricăror interese ale lor, departe de hotarele ţării, prin tranşeele Galiţiei, prin pădurile Bucovinei, prin pietrele pleşuve ale Italiei sau prin pustiurile îngheţate ale Siberiei. Mobilizarea a fot vestită în sat prin pancarte afişate în mai multe părţi de către notarul circual de la Iablaniţa, Bosert Augustin, duminică 26 iulie 1914, la orele 3 după masă.139 Luni dimineaţa, după ce au asistat la o slujbă la biserică şi au fost „împărtăşiţi” (cuminecaţi), feciorii din sat au plecat în necunoscut să-şi dea tributul de sânge, neştiind dacă se vor mai întoarce sau nu. Erau însoţiţi cu jale mare de toată suflarea satului şi de bubuitul tunurilor ce se auzeau din Serbia. Oare ce or fi simţit Moise Panduru şi soţia sa, când din cei 11 copii ai lor, 4 feciori frumoşi ca bradul au plecat pe front ?! Probabil Dumnezeu a fost impresionat de atâta durere şi i-a ferit de rele pe unde au umblat, ca ei să se întoarcă cu bine şi teferi acasă. Nu acelaşi noroc l-au avut alţi 30 de tineri globeni care au rămas să-şi ducă somnul de veci departe de satul natal şi de cei dragi. Tinerii eroi globeni căzuţi în Primul război mondial au fost: Iosif Gherescu, Nicolae Jurescu, Gheorghe Ghimboaşă, Luca Guleran, Petru Gherescu, Zaharia Rostescu, Mihail Rostescu, Gavrilă Răduţa, Iosif Răduţa, Ignat Lăzărescu, Zaharia Grozăvescu, Ianăş Cerbicea, Tudor Stanoievici, Iosif Rostescu, Adam Răduţa, Ilia Andrei, Ianăş Pereş, Vidu Barbuţu (ultimii doi pe frontul românesc), Martin Gherescu, Zaharia Grozăvescu, Alexa Moinăr, Vidu Velţănescu, Petru Gherescu, Ion Gherescu, Ion Murdială, Lazăr Şandru, Gheorghe Grozăvescu, Moise Şandru, Milă Şandru, Achim Velţănescu.140 Un număr mare de globeni au căzut prizonieri, din care 34 în Rusia, iar 9 în Italia; ei s-au întors acasă după terminarea definitivă a războiului. Numai din cadrul regimentului 8 honvezi din Lugoj aveau să cadă prizonieri la ruşi, în luptele pentru cetatea Psemysel - Galiţia, 11 ostaşi din Glob: învăţătorul Nicolae Fişteag, comerciantul Ilie Popovici, Iosif Constantinescu, Tudor Şandru, Toma Şandru, Vasile Andrei, Ianăş Orza, Simion Micşa, Alexa Boroica, Gheorghe Vrancuţa şi Gheorghe Grozăvescu.141 T Cei rămaşi acasă nu au avut nici ei o situaţie mai bună pentru că prin plecarea bărbaţilor apţi de luptă, în sate greul muncilor a căzut pe umerii femeilor, bătrânilor şi copiilor. La toate acestea se adăugau rechiziţiile de tot felul, pentru nevoile frontului şi abuzurile autorităţilor care, şi din puţinul ajutor primit de familiile celor plecaţi pe front, îşi însuşeau anumite sume. Buletin de moarte Numărul mare al morţilor, ca şi condiţiile grele de viaţă din timpul războiului (lipseau mai toate produsele necesare traiului: petrol, chibrituri, făină, sare, zahăr), la care se adăugau abuzurile funcţionarilor maghiari, au făcut să crească ura locuitorilor satului împotriva asupritorilor şi să crească speranţele de realizare a idealului de veacuri al poporului român – unitatea naţională. În ziua de 2 noiembrie 1918, soldaţii din Craina, ca toţi ceilalţi soldaţi români, cum au primit vestea încetării războiului pe toate fronturile, s-au considerat liberi şi, fără să mai aştepte ordinele cuiva, au plecat cu tricolorul prins la chipiu şi înarmaţi spre casele lor. La sosirea soldaţilor în Glob nu s-au produs nici un fel de incidente, aceasta nu pentru că ei nu îi urau pe jandarmii ungureşti (şândarii) şi notarul comunal, dar aceştia se găseau la centrul de comună în satul Iablaniţa.142 Între 4 şi 17 noiembrie 1918, sub conducerea Partidului Naţional Român, au loc în comunele din sudul Banatului, pentru a asigura ordinea şi siguranţa, adunări în care se constituiau Consiliile naţionale locale şi Gărzi naţionale. Astfel de adunare s-a desfăşurat şi la şcoala din Glob unde s-au constituit atât Consiliul Naţional local, format din 10 membri: Alimpie Fişteag – preşedinte, Grigorie Popovici – preot, Ilie Popovici – comerciant, Ilia Rostescu, Iosif Ghimboaşă, Stretcu Gherescu, Vasile Gherescu, Petru Răduţa, Isac Şandru şi învăţătorul Nicolae Fişteag. Garda Naţională a fost condusă de avocatul dr. Isac Rădulescu.143 În ziua următoare, 5/18 noiembrie 1918, s-a ţinut adunarea de formare a Consiliului Naţional Român al districtului Mehadia, cu participarea a 61 de delegaţi din 15 sate. Din Globu Craiovei a participat Alimpie Fişteag şi preotul Grigore Popovici. Ca preşedinte al Consiliului districtual a fost ales preotul Coriolan Iosif Buracu, iar comandant al Gărzii Naţionale – căpitanul Iosif Drăghici.144 Pentru ziua de 14/27 noiembrie 1918 au fost convocaţi la Caransebeş delegaţi ai consiliilor naţionale din satele „Comitatului Caraş-Severin” ca să fie aleşi cinci delegaţi la „Marea Adunare Naţională Română” de la Alba Iulia. Între delegaţii participanţi la Caransebeş s-au numărat Ion Balaci din Iablaniţa, Matei Armaş din Petnic, Alimpie Fişteag din Globu Craiovei.145 Pentru a participa la „Marea Adunare Naţională Română” au fost aleşi: Gore Ion (Mehadia), Nicolae Ivănescu, dr. Alexandru Moraru, Ilie Roman şi dr. Ion Sîrbu, preot şi istoric din Rudăria (Eftimie Murgu). Înfăptuirea măreţului act al Marii Uniri a fost primit de locuitorii micului nostru sat cu mare însufleţire.146 Ei au simţit că au ieşit de sub jugul străin şi nădăjduiau într-o viaţă de stat pur românească, dreaptă şi egală pentru toţi. Satul îşi recapătă vechiul nume românesc. În administraţie sunt numiţi funcţionari români, învăţământul primar se desfăşoară numai în limba română. Înscrierea elevilor în cataloage se face exclusiv cu prenumele lor româneşti. După Unire (1 decembrie 1918), pentru menţinerea ordinei în Banat, au fost aduse trupe sârbeşti. În Glob aceştia s-au comportat corect faţă de populaţie, în schimb la Iablaniţa îşi mai aduc aminte şi acum bătrânii satului cum sârbii l-au spânzurat pe Florea, un hoţ din partea locului.147 La sosirea jandarmilor români în gara Iablaniţa, intelectuali şi locuitori ai satelor Iablaniţa, Petnic şi Globu Craiovei i-au primit cu flori, cântece de fanfară şi mult entuziasm. În primăvara anului 1919 se înrolează ca voluntari în armata română: Ilia Rostescu, Iosif Ghimboaşă, Stretcu Gherescu, foşti prizonieri în Italia, Vasile Gherescu şi Petru Răduţa – veniţi de pe frontul din Rusia.148 Desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român în istoricul an 1918 a deschis calea dezvoltării unei Românii moderne, a creat condiţii pentru evoluţia economică, politică şi socială a ţării, pentru afirmarea ei în plan internaţional ca stat unitar, suveran, cu un ideal măreţ pentru pace şi colaborare cu toate popoarele. În urma reformelor radicale din anii 1918-1923, vechile structuri economice ale ţării au fost înlocuite cu unele noi, moderne, România având caracteristicile unui stat cu regim parlamentar în urma adoptării noii constituţii din 28 martie 1923. La terminarea războiului şi după înfăptuirea unităţii naţionale a statului român, satul Globu Craiovei se prezenta astfel:149
Ca o consecinţă a faptului că marea proprietate a grofilor se termina în apropierea Caransebeşului şi datorită creării Comunităţii de Avere, în „Graniţă” reforma agrară s-a redus la completarea izlazurilor comunale. Satele Şumiţa, Iablaniţa, Jupalnic, Putna, Globu Craiovei cereau conducerii judeţului să fie înzestrate cu terenuri din raza localităţilor Topleţ, Cruşovăţ, Eşelniţa, Mehadia şi Petnic pentru că în hotarul lor nu existau terenuri disponibile cu care să fie împroprietăriţi veteranii de război, văduvele şi orfanii. În anul 1923, situaţia satului nostru era următoarea:150
Yüklə 1,33 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
După Trinţu Măran şi Liviu Groza – 
răind cu speranţa în suflet că doar, doar cei căzuţi pe câmpul de luptă nu sunt morţi ci doar prizonieri, multe familii nu au acceptat decât după 10-13 ani să fie declarat decesul. Aşa a fost şi cazul lui Petru Gherescu, mort în 13 iunie 1918 pe câmpul de luptă şi declarat decesul abia în 26 martie 1931.