Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi

Microhidrocentrala de pe râul Craiova

În cheile Globului au fost depistate două izvoare cu apă plată. În urma analizelor efectuate s-a constatat că apa are un ridicat nivel de potabilitate, ceea ce face ca atât locuitorii Globului, cât şi cei ai satelor vecine, chiar şi ai unora din Valea Almăjului, să se aprovizioneze cu apă de băut de aici. La hotarul cu satul Mehadica, din partea de nord a localităţii, sunt câteva izvoare cu apă termală care fac ca pârâul Slătinic să nu îngheţe aproape niciodată. Administraţia locală îşi propune să valorifice aceste ape prin amenajarea unor piscine şi a unui ştrand.

5. 
   Solurile
   

Solurile din teritoriul satului Globu Craiovei, ca pretutindeni de altfel, s-au format în urma unui îndelungat proces la care au concurat atât factorii climatici, relieful, vegetaţia, cât şi omul prin activitatea sa.

Ele apar mozaicate, fiecare tip ocupând un areal restrâns datorită gradului ridicat de fragmentare a reliefului de către pâraie şi ogaşe, cât şi faptului că dealurile au versanţii orientaţi spre diferite puncte cardinale, iar pantele acestora depăşesc uneori 30-35. La caracteristicile enumerate se mai adaugă şi excesiva parcelare a terenului arabil, consecinţă atât a reliefului denivelat, cât şi a faptului că majoritatea gospodăriilor deţin suprafeţe mici în proprietate.

Solurile cel mai des întâlnite sunt: solul brun de pădure slab podzolit, solul brun acid de pădure, solul brun podzolit-argilos şi rendzinele montane cu diferite grade de fertilitate. În afara tipurilor de sol menţionate, pe dealul Belicâne se mai găsesc şi soluri smolniţoase sau argiloase. Ele au o textură mai grea şi sunt mai anevoios de lucrat. De obicei arăturile în aceste soluri sunt dificile, mai ales dacă anotimpul este mai ploios.

În lungul râului apar solurile de luncă, cele aluviale, cu un conţinut bogat de substanţe nutritive, ceea ce face ca luncile să fie cele mai bune terenuri pentru cultivarea porumbului şi legumelor.

Pe suprafeţe restrânse în Dealul Belicâne şi mai extinse pe Dealul Trestie, acolo unde stratul de sol este foarte subţire şi sub el se găseşte unul argilos, apar solurile mlăştinoase (lăcoviştele) sau „mlăcile”, cum le numesc globenii.

După cum menţionam mai sus, solurile din moşia satului Globu Craiovei apar mozaicate, ceea ce face ca şi vegetaţia şi plantele cultivate să fie felurite.

Pe culmile muntoase Belcovăţ şi Vârul Înalt, unde predomină solurile brune tipice şi brune de pădure acide, s-au instalat pădurile de fag în amestec cu gorun şi poieni cu fâneţe. În zona dealurilor se întâlnesc soluri brune de pădure podzolite, brune tipice şi cele argiloase – smolţoase; alături de păşuni şi fâneţe găsim livezi de pruni, culturi cerealiere, cartofi şi plante de nutreţ.

În unele sectoare, cum este Dupădeal, Micşapadini şi Tâlva, prin tăierea copacilor şi ca urmare a ploilor în averse, au loc alunecări de teren care au dus la degradarea solurilor.

6. 
   Flora şi fauna
   

Clima blândă, cantitatea suficientă de precipitaţii, precum şi repartiţia lor pe parcursul anului, expunerea versanţilor, vânturile slabe creează cadrul favorabil dezvoltării vegetaţiei care contribuie, în mare măsură, la menţinerea echilibrului natural al zonei. Aici întâlnim formaţiuni vegetale precum:

1. 
   Vegetaţia forestieră formată din păduri de fag, gorun, plop alb, întreruptă de poieni cu fâneţe şi păşuni pe culmile Priod, Belcovăţ şi Vârul Înalt. Dintre arbuşti se află socul roşu, lemnul câinesc, cornul, salcia căprească, murul şi alunul turcesc.
   

Pe dealurile Belicâne, Tâlvă, Glanevâr şi Dosul Strenii se pot vedea pâlcuri de păduri formate din salcâm, ulm, plop, jugastru, resturi ale pădurilor ce înconjurau odinioară satul. Ca arbuşti întâlnim alunul turcesc, sângerul, porumbarul, măcieşul şi lemnul câinesc.

2. 
   Vegetaţia ierboasă se întinde pe culmile domoale ale dealurilor Zăugi, Trestie, Cioaca şi Strenia. Speciile cele mai des întâlnite sunt: păiuşul, trifoiul şi lucerna sălbatică, ceapa ciorii, păpădia şi coada şoricelului.
   
3. 
   Vegetaţia zăvoaielor dezvoltată în imediata apropiere a râului Craiova şi a afluenţilor Slătinic şi Calva este formată din salcie, anini, plopi şi răchite. În zona malurilor mlăştinoase se găsesc: rogozul, papura, trestia şi podbalul.
   

Datorită influenţei climatului submediteranean pe versantul dealului Glanivâr se întâlnesc elemente de vegetaţie specifice cum sunt: liliacul sălbatic alb şi mov, mojdreanul, sâmbovina, ghimbela, alunul turcesc, cărpiniţa şi scumpina.

Această vegetaţie a fost valorificată din cele mai vechi timpuri de către oamenii acestor locuri. Astfel, lemnul pădurilor a fost folosit la construcţia şi încălzitul caselor, păşunile şi fâneţele pentru creşterea animalelor, fructele de pădure şi plantele medicinale pentru tratarea unor boli.

Ca şi vegetaţia, fauna întâlnită pe teritoriul satului este felurită. Dar, ca o consecinţă a faptului că animalele, spre deosebire de plante, nu sunt fixe, nu le putem încadra strict în zonele de vegetaţie.

În zăbranele cu fag şi gorun întâlnim mamifere ca: lupul, vulpea, mistreţul, viezurele, jderul de pădure şi veveriţa. Dintre speciile ocrotite de lege apar spontan: pisica sălbatică şi căprioara. Reptilele sunt reprezentate prin vipera comună cu varietatea ei neagră (numită local năpârcă), şopârla, guşterul, broasca brună şi salamandra.

Zona dealurilor cu păşuni şi fâneţe este populată cu numeroase rozătoare mici ca: şoarecele de câmp, şobolanul cenuşiu, hârciogul şi cârtiţa. Se întâlnesc şi mamifere precum: iepurele, lupul, vulpea, dihorul şi nevăstuica.

În zăvoaiele din lunca râului Craiova trăiesc şopârle, şarpele de apă, broasca râioasă, broasca de lac şi brotăcelul.

Lumea păsărilor este şi ea bogată. În păduri şi livezile cu pomi fructiferi trăiesc: ciocănitoarea, buha, huhurezul, sturzul, privighetoarea, mierla, ciocârlia, gaiţa şi uliul. În apropierea satului găsim: vrabia, rândunica şi barza.

Insectele sunt extrem de numeroase. Ierburile sunt pline de cosaşi, greieri, păianjeni, viespi, fluturi, furnici, gândaci şi licurici.

În apa râului Craiova se întâlnesc: mreana, cleanul, ştiuca, scobarul, racul şi ţiparul. Înainte de construcţia barajului de la Porţile de Fier numărul ţiparilor era foarte mare în râul Craiova, mai ales primăvara, când îşi depuneau ouăle. Când exemplarele ajungeau la maturitate se întorceau în Dunăre.

Fauna se valorifică atât în scopuri comestibile (iepurele, mistreţul) cât şi pentru blănuri (vulpea, dihorul). Numeroşi globeni au fost pasionaţi de vânătoare de-a lungul timpului, precum: Moise şi Ion Gherescu, Moise Periş, Epure Ion, Boroica Gheorghe, Lupu Petru, Sandru Lică (Cimilic), Gherescu Gheorghiţă (Ghigă), Rostescu Nică şi Urdăreanu Iancu. Pentru că apa râului Craiova nu este adâncă, mai ales vara se folosea sistemul de a prinde peşte prin oprirea apei din ieruga morilor, sistem numit „răstocit”. Apa din ierugă era oprită la baraj (iaz) şi după aceea cu uşurinţă peştii erau prinşi. Un alt sistem rudimentar de pescuit era cel cu „şlegu” (cu barosul). Unul dintre pescari mergea înainte speriind peştii, celălalt lovea cu barosul pietrele sub care erau ascunşi aceştia. Un altul întorcea pietrele lovite şi aduna peştele ameţit. La apele mari de primăvară şi toamnă, se pescuia şi cu plasa (cristaşul). Pescari pasionaţi au fost Boroica Dumitru (Prulea), care a fost numit şi Împăratul peştilor pentru dibăcia sa şi Micşa Petru (Văială). Pentru protejarea florei şi faunei de origine mediteraneană, Cheile Globului, cu o suprafaţă de 96 ha au fost declarate rezervaţie naturală.

Omul acestui sat a valorificat vegetaţia din cele mai vechi timpuri. Pădurile au fost folosite ca lemn de construcţie şi pentru încălzitul caselor, iar în zilele noastre, ca lemn industrial. Fâneţele şi păşunile, pentru creşterea animalelor, fructele de pădure: murele, măceşele, porumbarul şi coarnele pentru hrană sau ca mijloc de valorificare.

De asemenea, se recoltează numeroase plante medicinale ierboase şi sub formă de flori ca: pătlagina, coada şoricelului, scumpina, sunătoarea, menta, muşeţelul, păpădia şi mătasea de porumb, flori de soc, salcâm, tei şi păducel ş.a.

Deşi condiţiile naturale au fost destul de vitrege activităţii umane: dealuri multe cu pante abrupte, soluri slab productive, pământ arabil pe suprafeţe restrânse faţă de numărul locuitorilor, strămoşii noştri globeni s-au adaptat acestora din cele mai vechi timpuri, creându-şi propria lor viaţă.

Capitolul III

Istoricul aşezării şi populaţia

1. 
   Consideraţii istorice
   

Cu toate că prima menţiune documentară referitoare la satul Globu Craiovei datează din anul 1547, când Isabela, văduva lui Ioan Zapolia, donează lui Sebessy Mihaly satele Iablaniţa şi Glob din districtul Mehadia,¹² istoria nescrisă, aceea a memoriei pământului, ne vorbeşte despre oamenii care au locuit aici şi pe teritoriul satelor vecine din timpuri străvechi. Aşezările lor au putut fi identificate prin numeroasele obiecte şi unelte descoperite prin săpături sistematice sau, spontan, cu ocazia diferitelor lucrări.

Până la construirea actualei şcoli, exista un punct muzeistic unde erau expuse obiecte vechi, precum: dălţi, ciocane, topoare, cuţite, săpăligi, pietre şlefuite, pietre pentru râşniţă, oale, pietre înnegrite şi diferite ustensile de uz casnic confecţionate din diverse metale, care sunt dovezi incontestabile că, într-o epocă îndepărtată, aici erau vetre de foc şi, în acelaşi timp, mărturii ale existenţei unei populaţii încă din comuna primitivă.¹³

Fără îndoială, prin cercetări sistematice, aceste afirmaţii pot şi trebuie susţinute de căutări competente similare celor prin care au fost identificate fragmente ceramice ce aparţin culturii Coţofeni pe dealul Cioaca Mică – Slătinic din Mehadica, sau o aşezare datând din epoca bronzului, pe teritoriul satului Petnic. În urma săpăturilor efectuate între anii 1975-1977 în punctul Sfogea din satul vecin Cuptoare a fost descoperită o aşezare eneolitică (cultura Sălcuţa cu importuri Tişzapolgar, ceramică, obiecte de cupru sau din alte materii prime) şi un puţ eneolitic (cultura Sălcuţa).¹⁴

Dacă izvoarele antice scrise amintesc prea puţin sau deloc despre zona luată în studiu, vestigiile istorice pomenite atestă o locuire permanentă şi că strămoşii noştri daci cultivau aici pământul, păşteau animalele, creşteau albinele, pescuiau, iar atunci când duşmanul voia să ia ce era al lor, luptau cu arma în mână.

Neîndoios că toate dealurile împădurite ale Globului erau presărate cu stâne dacice, iar stăpânii lor erau organizaţi în ginte şi triburi. Spre sfârşitul epocii metalelor vor apărea diferenţieri sociale (în ceea ce priveşte bogăţia) care vor duce la un nou mod de organizare şi anume obştile săteşti şi vor favoriza apariţia unor aşezări mai mult sau mai puţin stabile precum Slătinic (Bordee), Calva şi Calviţa, care vor fi ulterior amintite în documentele maghiare.

Ca locuitori ai Banatului Montan, dacii din ţinutul nostru, încă în timpul primului rege dac Burebista, au fost angrenaţi în luptele pentru apărarea hotarului de sud al primului stat centralizat dac. Aşadar, ei intră în contact cu romanii care au ajuns la Dunăre şi plănuiau marea confruntare. Un veac mai târziu, împăratul romanilor, Traian, atacă Dacia, ultimul bastion al rezistenţei împotriva marelui Imperiu. Războaiele purtate cu regele Decebal caracterizat ca fiind „priceput în arta războiului şi dibaci în mânuirea lui” (Dio Cassius – istoric roman) se desfăşoară între anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr.

Deşi prin luptele desfăşurate de către Decebal în sudul Dunării „a fost pusă în primejdie însăşi stăpânirea romană” pe acele meleaguri „în urma confruntărilor din ultimul război, împăratul Traian înfrânge definitiv Dacia şi o transformă în provincie romană. Sudul Banatului, deci şi zona luată în discuţie, este înglobată în „Dacia Romană” şi va cunoaşte profunde transformări în toate compartimentele vieţii economice, sociale şi culturale. Fiind cucerită pentru însemnătatea ei economică şi militară, provincia nou cucerită a fost temeinic organizată. Pentru a se înlesni legăturile între Dacia şi Imperiu, romanii vor construi drumuri, la început în scop militar şi anume de a transporta rapid trupele în caz de nevoie. Dacii s-au răsculat de multe ori, deoarece greu s-au împăcat cu gândul înfrângerii. În scurtă vreme acestea au devenit şi căi de comunicaţie pentru traficul comercial şi sistemul poştal sau „cursus publicus”¹⁵

Populaţia dacă, încă de la începutul stăpânirii romane, va rămâne în locurile sale din pădurile ce înconjurau satul de mai târziu, continuându-şi activitatea agricolă şi pastorală.

Şoseaua cea mai însemnată este fără îndoială aceea care începe la gura râului Cerna şi era legată cu marele drum ce trecea prin Moesia de-a lungul Dunării. La vărsarea Cernei în Dunăre, Traian a întemeiat o mare colonie şi anume Trans-Dierna (Orşova).¹⁶ De la Trans-Dierna drumul mergea spre miază-noapte până la Ad-Mediam (Mehadia), apoi la castrul Praetorium (aşezat lângă actualul pod Bolvaşniţa de pe şoseaua Băile Herculane – Timişoara). Se continua tot spre nord la Saganus (Domaşnea), Tibiscum (Jupa) până la Sarmisegetuza, capitala Daciei Romane.¹⁷

De la Praetorium un drum lateral a plecat spre vest. Urca pe dealul Strajiţa, continua la Iablaniţa, Petnic, Lăpuşnicel, peste Ţărova, La Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaş, Prilipeţ, peste Nera ajungea la Rudăria, iar de aici pe sub poala muntelui se continua la Bănia, Gârbovăţ, Şopotu-Vechi, Dalboşeţ, Şopotu-Nou, pasul Stăncilova. Apoi drumul a atins Sasca, Potocul, ajungând la Arcidava (Vărădia din pusta Oraviţei).¹⁸ Aproape de satele Petnic, Lăpuşnicel şi Dalboşeţ s-a dat de urmele acestui drum. După informaţiile primite de la bătrânul Pavel Bratescu de 90 de ani „drumul acesta ar fi trecut prin centrul Iablaniţei, iar pe teritoriul Petnicului şi Globului pe dealul Strenia, Cioaca, Znamăn, apoi la Lăpuşnicel (cetate), Dragomireana – Dalboşeţ, Stancilova, Sasca, Potoc, Vărădia,” fapt menţionat şi de istoriografi.¹⁹ A fost folosit de săteni până în anul 1870, când s-a deschis noul drum prin Cheile Globului. De-a lungul său au fost descoperite mai multe monumente funerare. Pe dealul Strenia, unde drumul făcea hotarul între satele Petnic şi Glob (şi astăzi există un drum de care pe locul fostului drum roman) a fost găsită o piatră funerară (Znamăn) ce a aparţinut unui soldat roman din Cohorta III Dalmatarum, care-şi avea sediul la Castrul Praetorium. Pe ea se păstrează bine stela funerară (foto) şi inscripţia „DM Chistestivus Valentinius M.C.III.” Piatra a fost văzută şi de regretaţii istorici Nicolae Iorga (03.XI.1939) şi Constantin Daicoviciu (1969)²⁰ şi de fostul director al Muzeului Banatul din Timişoara, Florin Medeleţ; actualmente se află în cimitirul satului Petnic la locul de veci al familiei Domăşneanu.²¹ Pe culmea dealului Znamăn din hotarul Lăpuşnicelului, în punctul Piatra Împăratului (cum îi mai spun localnicii), a fost descoperit un stâlp militar, adică o piatră de kilometraj romană. Textul antic a fost distrus (martelat), din câmpul inscripţiei putându-se citi doar 4 literei IA.N.OP sub care apar literele MILI.²² Drumul roman la locul numit „Podul Şumiţei” traversează şoseaua naţională 57B, apoi pârâul Craiova îndreptându-se spre comuna Mehadica pe direcţia Teregova, ieşind la castrul roman de la locul Turcii Morţi.²³ Bornă kilometrică romană

În ceea ce priveşte construcţia de la „Cetate”, ea a fost plasată în imediata apropiere a acestei bifurcaţii de drumuri romane, într-un punct ce oferă o vizibilitate şi o supraveghere atât spre Cheile Globului, cât şi spre Depresiunea Almăjului. Lipsa materialului arheologic pentru o villae rusticae şi anume: unelte agricole, piese din fier şi bronz, ceramică, podoabe, arată că posibilitatea de a fi aceasta o fermă agricolă romană pare exclusă.²⁴

Luând în considerare analogiile de plan ale construcţiei cu cea de la Dragomireana – Dalboşeţ, de care o despart doar 30 de km, ce corespund unei etape normale de călătorie pentru acele timpuri, ambele prezentând şi un număr mare de încăperi, largi spaţii interioare, băi amplasate în imediata apropiere a drumului roman, conduce la concluzia că aici era o staţie de poştă (masio sau statio) şi un punct de pază. Staţiile acestea reprezentau un important oficiu al serviciului de poştă roman sau „cursus publicus” cum era numit. Aici erau instalate posturi de beneficiari, care aveau rolul de apărare, supraveghere şi control, strângeau impozitele, în bani şi în natură, de la populaţia locală daco-romană din zonă. O asemenea staţie era condusă de un ofiţer din armata romană. În aceste „statio” erau clădiri pentru adăpostul călătorilor, băi, temple, încăperi pentru personalul care servea, grajduri cu cai de schimb, fânare, hambare pentru cereale, magazii, ateliere pentru reparaţii etc.

Numeros era şi personalul care deservea o asemenea „statio”. Erau scribi, soldaţi, sclavi pentru îngrijirea animalelor şi a atelajelor de tracţiune, potcovari, rotari şi veterinari. Faptul că nu au fost urme de incendii arată că aici a fost un complex de clădiri cu destinaţie oficială, care au fost evacuate la ordin, odată cu retragerea armatelor romane din Dacia.²⁵

Aşadar, teritoriile cucerite de romani au fost în stăpânirea lor timp de 170 de ani, timp în care s-a zămislit poporul român prin căsătoriile dintre coloniştii şi veteranii romani şi dacii autohtoni. Cu timpul, populaţia locală şi-a însuşit limba, obiceiurile, religia şi cultura romană. Procesul acesta de formare a noului popor a fost lent şi a durat câteva sute de ani.

Ca teritoriu situat între locul Cetate – Lăpuşnicel şi aşezarea romană Petnic,²⁶ micile aşezări ale Globului sub formă de cătune sau zbăguri (locuri de refugiu) au durat şi după retragerea legiunilor romane între anii 271-275, pentru că parte din coloniştii şi soldaţii romani împroprietăriţi şi căsătoriţi cu femei dace, au rămas pe loc. Confirmă această ipoteză păstrarea în vorbirea globenilor a unor cuvinte dace, cât şi a modului de construcţie a caselor (fundament din piatră, clădirea din lemn) şi unele piese de îmbrăcăminte precum opincile din piele, cojocul şi căciula.

La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, valuri succesive de popoare migratoare calcă sudul Banatului, dar procesul de formare a poporului român continuă. Populaţia locală are cu noii veniţi fie o relaţie de supunere, plătindu-le birul cerut, fie de împotrivire, ascunzându-se în pădurile şi locurile mai greu accesibile acestora. În această perioadă a invaziilor, istoriografia citează existenţa unor sate ale localnicilor daci sau daco-romani, atât în ţinuturile stăpânite de goţi în şesul muntean, cât şi în cele cucerite de huni pe teritoriul actual al Banatului.²⁷ Prezenţa migratorilor s-a făcut simţită doar prin pătrunderea în limba română a unor elemente noi, mai ales de la slavi, din a căror limbă se trag o serie de denumiri de aşezări sau locuri, fapt ce ne arată că ei au staţionat o perioadă mai îndelungată în zona noastră.

Interesantă mi se pare şi etimologia toponimului Globu Craiovei, care vine să ne confirme vechimea acestei aşezări pierdută în negura veacurilor. Dacă cuvântul „Glob” derivă din toponimicele slave „globoka” = adâncitură, adâncime şi „kraj” = margine, sfârşit, ceea ce corespunde perfect cu aşezarea localităţii într-o microdepresiune, la marginea Cheilor Globului,²⁸ cuvântul Craiova ne duce însă cu gândul la o legendă locală şi, oarecum, la o analogie cu oraşul Craiova.

Legenda²⁹ spune că, fiind fugărit de duşmani, craiul Iova a poposit mai multe zile în valea stâncoasă a apei acestui sat, stând într-o grotă care se poate vedea şi astăzi. Fiind bine tăinuit de păstorii localnici, urmăritorii săi i-au pierdut urma. După ce aceştia s-au retras şi pericolul a trecut, Iova a mulţumit, plătindu-i generos pe păstori pentru devotamentul lor şi pentru hrana primită. Apoi le-a spus că el este craiul Iova şi a plecat spre nord-est, urmând valea Slătinicului. Păstorii au rămas miraţi de această neobişnuită întâmplare şi se mândreau că la ei a poposit craiul Iova, de al cărui nume auziseră, locurile acestea de refugiu temporar al înaltului oaspete, făcând parte din crăiia sa”. De atunci, când mergeau spre locul unde a stat craiul sau la apa cu care el şi-a potolit setea, sau s-a spălat, ei spuneau că merg la craiul Iova, apoi, la Crai-Iova, în sfârşit la Craiova.

Tot Craiova a rămas şi numele râului care compune toponimicul Globu Craiovei. Potrivit aceleiaşi legende, de craiul Iova este legată şi istoria oraşului Craiova, craiul Iova ajungând în peregrinările sale şi aici.³⁰ Deşi este controversată, etimologia cuvântului Craiova³¹ ar veni de la numele craiului Ioan, regele româno-bulgarilor (Ivan, Iovan, Iova), cunoscut în istorie sub numele de Ioan Asan al II-lea (1218-1241), adică regatul lui Ioan. Oricum, rădăcina cuvântului Craiova ne duce la cuvântul slav kral=rege, la poporul slav de la care ne-a rămas o întreagă toponimie. Negreşit Craiova, referindu-ne şi la oraş şi la satul nostru, nu înseamnă că Ioan sau Iova craiul a fondat-o, nu a fost o creaţiune edilică, ci numai i s-a pus un nume nou, dându-i-se unei vechi localităţi, o aducere aminte a evenimentului că pe aici locuise şi trecuse craiul. De altfel, este posibil ca să fi existat mai multe state mărunte, române şi slave, sub suveranitatea bulgarilor, pe aceste locuri, până la venirea ungurilor,³² craiul Iova fiind conducătorul unuia dintre aceste stătuleţe.

Populaţia daco-romană nou formată a continuat să trăiască şi să ducă pe meleagurile noastre o viaţă rurală şi o organizare socială în cadrul obştilor săteşti libere,³³ care au evoluat continuu, ajungându-se în sec. V-VI, ca loturile cultivabile să devină posesiune privată a fiecărei familii.

Această stare de lucruri a fost posibilă deoarece populaţia agricolă a fost pururi strâns legată de pământul pe care-l lucra, ea nu-l putea părăsi întrucât aştepta perioada recoltării, deci daco-romanii s-au salvat ca agricultori, nu ca păstrători, nici ca meseriaşi. Continuitatea locuirii teritoriului satului nostru este dovedită şi de descoperirea pe Calva de către Grozăvescu Serafin a doi cercei din secolele X-XI. Aceştia sunt expuşi la muzeul de etnografie Caransebeş. Din punct de vedere politic, această populaţie va cunoaşte marile frământări din perioada ultimelor migra-ţiuni şi anume, aceea a ungurilor şi tătarilor. Cercei din sec. X-XI

Înainte de venirea ungurilor, eveniment ce are loc la jumătatea veacului al IX-lea, românii erau organizaţi în districte, sub conducerea unui jude, cneaz, comite (comes) sau voievod. Un asemenea district românesc a fost la Mehadia. El cuprindea aproximativ teritoriul care începe la poarta orientală cu toate satele din Craina, denumire ce s-a păstrat până în zilele noastre. Satele Teregova, Verendin, Luncaviţa, Domaşnea, Cănicea, Cornea, Cuptoare, Cruşovăţ, Iablaniţa, Petnic, Globu Craiovei, Lăpuşnicel, Pârvova şi Mehadica au făcut parte din teritoriul numit Craina, denumire care apare în documentele austriece din 1724 ca şi mai târziu, ca de pildă prin 1772-1773, când s-a înfiinţat o companie de grăniceri în Ţinutul Craina (Gegend Krayna), cu sediul în satul Petnic. Numele de