Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi

Craina (Krajna) este de origine slavă şi îşi are etimologia în cuvântul Kray care înseamnă margine.³⁴

Tot legat de numele Craina, cred că nu este lipsit de importanţă să amintim o însemnare a scriitorului N. Tincu Vela,³⁵ care ne spune că „în 1527 un călăreţ de al lui Ioan Zapolia, domnul Ardealului şi al părţilor muntoase din Banat, s-a pus în fruntea unei cete de peste 5000 de oameni şi sub numele de <<Ţar Iova>> sau <>, a început să jefuiască prin Almăj şi alte părţi. Cetatea lui trebuie să fi fost pe dealul ce se numeşte până azi <<Ţerova>>, aflat între Borlovenii Noi şi Pârvova, iar ţinutul pe care-l stăpânea el se chema Craina.”

Date privitoare la această regiune avem de la primii regi maghiari. În anul 904, ducele Glad pierde bătălia cu maghiarii şi se predă lui Arpad. În felul acesta actualul teritoriu al Banatului ce forma o unitate geopolitică aparte, adică o organizaţie de stat slavo-română, în dependenţă de bulgarii din sudul Dunării, ajunge sub suzeranitatea maghiară dar îşi păstrează organizarea românească autonomă.³⁶

Ducatul lui Glad se întindea peste întregul Banat, iar supuşii săi slavi şi români trăiau în triburi mărunte, având de obicei fiecare trib un cuib într-o cetate de pământ şi se ocupau cu agricultura, vânatul şi pescuitul.³⁷ Societatea era organizată în obşti săteşti, pe văile râurilor sau în depresiunile muntoase. Vor fi existat asemenea obşti, conduse de juzi, jupani sau cnezi, ajutaţi de „oameni buni şi bătrâni” pe Valea Cernei, în cea a Nerei, în depresiunea Mehadiei etc. Aceasta ar fi explicaţia existenţei până târziu în evul mediu a numeroase districte româneşti, unele, vreo7-8, bucurându-se de largi privilegii, altele, vreo 15, fiind neprivilegiate.³⁸ Deci Banatul în întregul ev mediu s-a bucurat de o organizare semiautonomă. Aceasta deoarece atunci când statul maghiar îşi întindea stăpânirea asupra Banatului Montan (zona noastră), este nevoit să ţină seama de aceste organizaţii locale, cu atât mai mult cu cât avea nevoie de cnezii români pentru conducerea şi administrarea ţinutului, pentru că aceştia erau conducătorii fireşti şi recunoscuţi de populaţia locală. Astfel, prin această supunere, vechile înjghebări politico-sociale ale locuitorilor de pe aceste meleaguri n-au suferit nicio modificare.

Când se aşează ungurii în Banat nu putem preciza, însă evenimentul nu are loc anterior veacului al XIII-lea. Ei vin pe măsură ce se dezvoltă sistemul latifundiar, inaugurat de primul lor rege şi care stă la baza întregii organizaţii de stat maghiare. Se stabilesc aici cu neamurile şi oamenii lor de casă, ca stăpâni ai moşiilor obţinute ca donaţii sau ca servituţi, numai pentru explorarea temeinică a teritoriilor dobândite sau încredinţate. Astfel se instituie în stare suprapusă privilegiată, starea de jos, masa cea mare, rămâne aceeaşi, cea băştinaşă, în covârşitoare majoritate valahă,³⁹ deoarece ei fiind puţini nu au colonizat.

Aşa că, în loc să înfiinţeze aici comunitate, regii maghiari lasă neatinsă vechea organizare a cnezatelor şi numesc un „ban”, care să guverneze aceste organizaţii reunite într-o formulă teritorială şi administrativă în „banat”.⁴⁰ Aşa se explică înfiinţarea banatului de Severin, înainte de anul 1230, dată la care este amintit pentru prima oară într-un document al lui Bela al IV-lea, un anume Posea, apoi la 1233, banul Lucas.⁴¹ Aceştia au fost numiţi probabil de tatăl său Andrei al II-lea.

Pe timpul lui Bela al IV-lea ca ban al Severinului este amintit la anul 1240, Oslu (român), apoi Ştefan Chak (maghiar).⁴²

Formele de viaţă şi organizare internă rămân aceleaşi, fiind deosebite de cele din Ungaria. Districtele şi-au menţinut dreptul de a-şi alege cnezii şi juzii, de a se conduce după vechiul drept românesc (jus valachicum), iar teritoriile lor nu puteau fi donate de regi nobililor maghiari sau altor persoane juridice străine de districte, fără aprobarea acestora. O altă caracteristică în organizarea districtelor este aceea a participării masei de ţărani liberi la scaunul de judecată al acestuia, o situaţie asemănătoare întâlnindu-se doar în scaunele secuieşti în care, necesităţile politice obligau regalitatea maghiară să fie interesată în menţinerea unei stări a ţăranilor, decât să-i transforme în iobagi.

Obştile la rândul lor, în nevoia de a se apăra mai bine, s-au unit în voievodate conduse de unul dintre cnezii satelor din zona respectivă. Astfel, se atestă documentar existenţa în secolul al XIV-lea a unui voievod Milutin, cneazul Mehadiei.⁴³ Din acest voievodat au făcut parte satele din jur, printre care şi Globul. În alt document, cel al regelui Vladislav I al Ungariei din anul 1440, se arată că la punerea în posesie a unor moşii ale fraţilor Ladislau şi Deeş, fiii nobilului Petru din Timisel, au participat şi fiii voievodului din Mehadia, Ladislau şi Mihai.⁴⁴

Invazia tătarilor la 1241-1242 atinge şi Banatul de Severin, aceştia îi înving pe maghiari şi pustiesc cu cruzime întreaga ţară, ocupaţia lor însemnând un adevărat dezastru, o bulversare a întregii vieţi politice. În primăvara anului 1241 tătarii trec hotarele Ungariei. Înspăimântat de grozăviile comise de aceştia, regele cere cu umilinţă în dieta întrunită la 1241 la Buda, ajutor de la toţi spre a slava patria de marea primejdie.⁴⁵ Deşi satele au fost arse, pustiite, cetăţile mai multe făcute una cu pământul, foarte puţini au dat ascultare rugăminţii regelui. Oştile maghiare sunt înfrânte, iar regele lor Bela al IV-lea abia a scăpat de furia vrăjmaşului, fugind în Dalmaţia.⁴⁶ „Poporaţiunea care a rămas netăiată de sabia tătarilor sau nedusă în robie s-a ascuns în crăpăturile şi peşterile munţilor. Dar şi dintre aceştia foamea şi epidemiile ce au urmat imediat după dezastrul provocat de năvălitori, a mai secerat mulţi.”⁴⁷

Se susţine chiar că regele Bela al IV-lea, ar fi scăpat de furia tătarilor, prin vitejia şi braţele românilor. Vestea despre moartea hanului Nogai (Ogatai) îi făcu pe tătari să se reîntoarcă în Asia. Regele Bela al IV-lea, reîntors nu a mai recunoscut ţara, atât era de goală de oameni şi de pustiită.⁴⁸

El reorganizează ţara şi reface cetăţile, printre care Timişoara, Lugojul, Făgetul, Lipova, Jdioara, Sebeşul şi Mehadia,⁴⁹ fără îndoială cu munca şi contribuţia bănească a românilor.

În acest timp cele 8 districte valahe autonome de pe teritoriul actualului judeţ Caraş-Severin, precum şi nordul Olteniei, erau înglobate Banatului de Severin.

Din corespondenţa papei cu Bela al IV-lea se evidenţiază faptul că în acest timp în Banatul de Severin, trăia o populaţie numeroasă care era sub stăpânirea regilor maghiari. La 2 iunie 1247, regele Ungariei Bela al IV-lea încheie cu Rembald, preceptorul ordinului cavalerilor ioaniţi, o înţelegere. Potrivit acesteia, ioaniţii urmau să fie aşezaţi în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, cu scopul de a apăra regatul Ungariei de o nouă invazie tătară şi a sprijini politica de catolicizare a populaţiei din acest teritoriu. În schimbul acestora, cavalerii ioaniţi beneficiau de însemnate danii. Li se acorda Ţara Severinului (terra de Zenrino), cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş (cum kenezatious Ioanius et Farcasii), afară de ţara voievodului Litovoi (terra kenezatus tytnoy Woiavode).⁵⁰ Din acest document aflăm că în sec. al XIII-lea românii nu erau o naţiune „tolerată”, aveau o organizare militară, erau bine deprinşi cu arme, trăiau în mai multe ţărişoare mărunte, ai căror şefi erau numiţi „kinezi”.

Cnezii şi voievozii români pomeniţi erau feudali puternici, dispunând de o oaste capabilă să lupte alături de cea a regelui şi a cavalerilor ioaniţi. Însă cavalerii ioaniţi nu au intrat niciodată în stăpânirea teritoriilor dăruite prin diploma de la 1247.⁵¹

După plecarea lor în anul 1259, regele Bela al IV-lea numeşte ca ban al Severinului pe magistrul Laurenţiu, care, bătându-i pe bulgari, reîntronează ordinea în acest ţinut.⁵² Timp de două veacuri acest teritoriu îşi schimbă mereu apartenenţa, până când expansiunea otomană şi în stânga Dunării pune capăt existenţei acestei forme de organizare, adică Banatului de Severin.

După încercările de stăpânire a Banatului de Severin întreprinse de Litovoi, apoi de fratele său Bărbat, primul domn al Ţării Româneşti, Basarab I, după înfrângerea catastrofală pricinuită regelui maghiar Carol Robert la Posada, îşi întăreşte stăpânirea asupra acestui teritoriu.⁵³ Interesantă este supoziţia istoricului Patriciu Dragalina, care situează locul Posada pe teritoriul Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Mehadia (Meedia), aducând drept argument faptul că descrierea locurilor corespunde, iar de aici până la Timişoara, unde a fugit Carol Robert, ar fi o cale ce poate fi parcursă cu calul în două zile.

Ludovic I, fiul lui Carol Robert, atunci când în anul 1368 a pornit o expediţie de represalii împotriva domnului muntean Vladislav-Vlaicu, trece cu oastea sa de două ori Dunărea pentru a evita strâmtorile din Munţii Severinului,⁵⁴ „fiindu-i probabil încă vie amintirea înfrângerii tatălui său”. În anul 1375 are loc o nouă campanie maghiară care se încheie cu luarea în stăpânire a cetăţii Severinului, însă oastea voievodului muntean reuşeşte să o recucerească în urma luptelor desfăşurate în 1376-1377.

În acest timp în rândul cnezilor români s-a manifestat o anumită instabilitate, unii dintre ei trec de partea domnilor munteni, aşa cum a fost cazul lui Ladislau (Radu), fiul lui Lelach, căruia i se confiscă în anul 1376 satul Bolvaşniţa din districtul Mehadia, pentru că s-a dat de partea domnului muntean Vlaicu. Moşia confiscată este donată în acelaşi an fiilor lui Baic, anume Surian, Bogdan, Dumitru, Toma şi Vlasiu, „românilor noştri”, cum sunt numiţi în document, deoarece au părăsit Muntenia şi au participat merituos la redobândirea oraşului şi a Ţării Severinului.

Multe au fost luptele la care au participat românii în slujba şi pentru interesele regatului maghiar şi grele suferinţe au îndurat, ei fiind nevoiţi ca pe lângă aceasta să dea ospitalitate obligatorie regelui şi suitei sale, de asemenea să contribuie cu bani. Printr-o petiţie adresată banului de Severin Benedict Himfi, la 1369 cnezii şi românii din districtul Caransebeş se plângeau că au ieşit la oaste de cel puţin două ori pe an, au dat bani pentru oastea ţinută la Mehadia, 500 de oameni de la începutul conflictului cu Muntenia şi alţi 200, zi şi noapte. În afară de cheltuielile cu ospitalitatea regelui şi a celorlalţi demnitari, armata regelui i-a jefuit, le-a distrus şi ars locuinţele, le-a furat fânul şi alte bunuri, vitele au murit de foame, „iar noi ne aflăm în cea mai mare mizerie”.⁵⁵

Ostilităţile dintre maghiari şi domnii munteni continuă şi în vremea lui Radu I şi ale succesiunii fiului său Dan I. După încetarea din viaţă a lui Ludovic I (1382), în Ungaria au loc puternice lupte între marile grupări feudale, care îi oferă lui Dan I prilejul unei campanii militare pentru recucerirea Mehadiei şi a altor teritorii din vecinătatea cetăţii, ajutat fiind şi de unii cnezi bănăţeni, dar încercarea sa rămâne infructuoasă.

În timpul domnului Mircea cel Bătrân, Banatul de Severin se afla sub stăpânirea sa, aşa cum reiese din hrisoavele emise, în care el se intitulează „domn a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dirstor”.⁵⁶

După 1418, anul încetării din viaţă a lui Mircea cel Bătrân, raportul de forţe în zona Dunării a devenit tot mai nefavorabil Ţării Româneşti. Oştile otomane au atacat în mai multe rânduri. În vara anului 1419, Mihail, domnul Ţării Româneşti, ajutat fiind cu oaste de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, care se vedea şi el ameninţat, reuşeşte să-i respingă pe invadatorii care doreau îndeosebi stăpânirea Banatului de Severin, aflat în posesia Ţării Româneşti. În toamna aceluiaşi an s-au purtat lupte grele în aceeaşi zonă, unde venise însuşi regele Sigismund. Considerându-se suzeran al domnitorului român, regele ungar a garantat locuitorilor din această zonă, deci şi celor din Globu Craiovei, dreptul „să trăiască în credinţa lor”, cerându-le ajutorul împotriva primejdiei comune.

Profitând de situaţia grea în care se găsea Ţara Românească, în noiembrie 1419, regele Ungariei a anexat cetatea şi regiunea Severinului, pe care, împreună cu Mehadia şi Orşova, le-a dat în grija lui Sigismund de Losonczi, comandantul forţelor ungare care luptau la Dunăre.⁵⁷

În anii 1428-1429, aceste teritorii sunt în posesia cavalerilor teutoni conduşi de magistrul Nicolae Redwitz, care este numit şi ban al Severinului; ei fac incursiuni în Meedie (Mehadia) şi Almăj.⁵⁸

Ulterior ban al Severinului este Iancu de Hunedoara (1438-1446), ţinutul fiind în stăpânirea Ungariei până în 1526, când, în urma bătăliei de la Mohaci, oştile ungare sunt înfrânte şi mare parte a ţării este transformată în paşalâc, cu capitala la Buda.

Partea dinspre Banat, din vestul şi nordul Orşovei, formează comitatul Severin, cealaltă parte trece la Muntenia.

Noul comitat format s-a aflat în intervalul 1526-1658 sub stăpânirea principilor ardeleni în cadrul voievodatului Transilvaniei.

Craina, Almăjul, regiunile muntoase ale Clisurii şi cele de dincolo de Munţii Almăjului n-au fost călcate încă de turci.⁵⁹

Înaintea morţii sale, în noiembrie 1457, regele Ladislau V a dat un decret regal de foarte mare însemnătate pentru românii bănăţeni, privitor la privilegiile districtelor româneşti din Banat. Din recunoştinţă pentru serviciile aduse de români la frontieră, ori de teama unei răscoale a partizanilor familiei Corvin pentru omorârea lui Ladislau Huniade, fiul lui Iancu de Hunedoara, regele Ladislau V confirmă privilegiile românilor din districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Comiat (pe valea Pogănişului), Bârzava, Caraşului şi Ilidiei:

1.Aceste opt districte să rămână indisolubile în viitor, împreună cu districtul Comiat.

2.Regele promite că nu va face donaţii în aceste districte contra voinţei românilor.

3.Nobilii români sunt egali cu ceilalţi nobili ai ţării, cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie.

4.Nobilii români şi cnezii se supun judecătoriei comitelui (spanului) lor şi au drept de apel la tronul regal.

5. Străinii vor aduce în judecată pe românii de rând în faţa nobililor lor, iar pe nobili în faţa comitelui acestora.

Începând cu anul 1451, cele opt districte menţionate în diploma pomenită se vor numi districte româneşti.⁶⁰

Acest decret este de o mare importanţă istorică pentru noi românii, fiind o dovadă clară a drepturilor pe care şi le menţinuseră timp de peste patru secole românii bănăţeni, precum şi a rolului nostru de apărători ai hotarului Dunării, timp de mai bine de jumătate de mileniu. Teritoriile lor nu puteau fi donate de rege nobililor maghiari sau altor persoane juridice străine de districte, fără aprobarea acestora. Iar atunci când aceasta totuşi s-a întâmplat, opoziţia, protestele adunării nobililor, cnezilor şi poporului liber al obştilor româneşti au obligat nu o dată pe conducătorii unguri să anuleze abuzurile făcute, aşa cum s-a întâmplat cu încercarea lui Iancu de Hunedoara de a reţine districtul Comiat, ca posesiune personală, anulată prin actul din 1457.⁶¹

Satul nostru, Globu Craiovei, se afla în această perioadă în districtul Mehadia şi este menţionat în diferite rânduri în documentele maghiare legate de anumite danii făcute unor proprietari.

După cum am menţionat mai înainte, prima atestare documentară a Globului datează de la 1547, când Isabela, soţia lui Ioan Zapolya, devenită regentă a fiului minor, după moartea soţului său, eveniment petrecut în 1540, apreciind devotamentul lui Sebessy Mihaly, îi face o nouă donaţie pe vecie, satele Iablaniţa şi Glob, posesiunile pe care le are în aceste sate, precum şi mai multe predii printre care şi Kalva şi Cherova (Ţerova).⁶² În document se precizează că toate bunurile menţionate au aparţinut lui Paul Szente care provenea din această bogată familie proprietară mulţi ani în Iablaniţa, unde s-a aşezat, obţinând de la puternica familie Timişel proprietăţi fie prin înrudire, fie prin cumpărare.

Paul Szente şi-a pierdut bunurile amintite şi altele, pentru că el a susţinut pe Ferdinand de Habsburg la tronul Ungariei, rămas vacant în urma morţii regelui maghiar în 29 august 1526, în bătălia cu turcii de la Mohaci. Drept represalii, la 13 iulie 1529 i se confiscă toate bunurile, acestea fiindu-i dăruite aşa cum am văzut lui Mihai Sebessy (Sebeşeanul) pentru că l-a susţinut pe Zapolya.

Luptele cu turcii au loc şi în secolele XVI-XVII, ceea ce duce la sărăcirea atât a ţăranilor iobagi, cât şi a proprietarilor de moşii. Din numeroase documente maghiare se văd înţelegerile făcute pentru împrumuturi de către mai mulţi proprietari de pământuri. Aceştia garantau împrumutul cu moşiile lor cu sau fără iobagi. Aşa a fost cazul lui Sebessy, care a primit averea lui Szente şi a pierdut unele proprietăţi pe care a fost nevoit să le ipotecheze, însă nu sunt cunoscuţi cei care l-au împrumutat. A încercat să-şi redobândească proprietăţile încheind o înţelegere în acest scop cu Ştefan Giurma, dar nu a reuşit, căci şi copiii săi, Emeric şi Paul, fac la 20 mai 1564 o nouă convenţie cu ginerele lui Giurma, anume Gaşpar Osztrovy, cu acelaşi scop de a dobândi bunurile din Iablaniţa şi Glob precum şi părţi din alte predii.⁶³ Se mai precizează că partea care nu respectă convenţia să suporte 300 de monede din aur curat. Tot cei doi fraţi, la 25 mai 1564, s-au prezentat în faţa banului Sebeşului, Grigorie Bethlen de Iktar şi au declarat că au luat asupra lor şi datoria surorii lor, Barbara şi că tatăl lor, pe când mai era în viaţă, a dispus să le revină lor bunurile din Iablaniţa şi Glob.

Un document semnificativ este cel din anul 1557, în care Ştefan Wukmyr s-a prezentat în faţa lui Ioan Fiath şi a lui Petru Gaman, castelanii districtului Caransebeş şi a lui Francisc Maciovai, judecătorul nobilimii şi a declarat că, fiind constrâns de datorii, a dat ca zălog un loc părăsit şi a treia parte din averea sa din Kyptoare, Glosy (aşa apare Globul)⁶⁴ şi Halandin nobililor Marton şi Janos Ruszkay pentru 40 de forinţi. Neobişnuite au fost condiţiile puse de Wukmyr celor doi Ruszkay, aceştia să nu aibă nicio parte din ţăranii iobagi şi locuitorii din aceste bunuri, dar vor putea coloniza şi înmulţi iobagii pe cele trei locuri. Dacă va restitui cei 40 de forinţi, să-şi primească pământul în situaţia aflată la data restituirii.

Ultimul document cunoscut în care mai apare numele de Szente este cel din anul 1590, unde se consemnează că Tuardini Imre, fiul lui Tuardini Janos şi al lui Szente Ana, s-a prezentat şi a declarat în faţa Capitlului din Ardeal că în ultimii ani regele Ioan i-a donat moşia unchiului său, Paul Szente, la dorinţa acestuia, pentru că nu avea urmaşi, nefiind căsătorit. În document se enumeră proprietăţile ce i-au fost donate, întregul sat Iablaniţa, precum şi Zăgujeni, Gerliste, Valaleţ, Războinic, Precop, păşunea Globul de Sus, Popova, Terova, Krivicza, Perniş, Calva de Jos şi de Sus, Zlătinic (Bordee), toate în districtul Mehadia, precum şi alte trei moşii din districtul Lugoj. În acelaşi document se mai precizează că numai parte din aceste moşii sunt în stăpânirea sa, celelalte fiind ipotecate şi „în mână străină”.

Tot Tuardini Imre mai declara că el s-a bucurat de bunăvoinţa unchiului său, Paul Szente, şi vrea la rândul său să dovedească aceeaşi bunăvoinţă faţă de nepoţii săi, copiii surorii sale, Ruskay Janos, Pal şi Szente (acum apare ca nume de botez) şi le donează pe vecie jumătate din moşiile menţionate mai sus.

În concluzie, în anul 1590, Globul se afla tot în districtul Mehadiei, atunci când Imre Tuardini dăruieşte jumătate din Globul de Sus şi Globul de Jos, nepoţilor săi.

Se naşte însă un important semn de întrebare: cum a putut fratele mamei sale (Ana Szente căsătorită cu Tuardini Janos), Paul Szente, să-i doneze bunurile amintite din moment ce, prin documentele din 1529 şi 1547, lui i-au fost confiscate şi donate lui Sebessy Mihail⁶⁵ care ulterior i-a devenit tată vitreg ? Să fi intrat ulterior Paul Szente în graţiile regelui maghiar şi să-şi fi reprimit proprietăţile confiscate ?

La sfârşitul secolului al XVI-lea, toate satele de la nord de Mehadia au fost înglobate districtului Caransebeş, cele din sud au fost ocupate de către turci.⁶⁶

Conform recensământului districtului Caransebeş efectuat în anul 1603, în satul Glob deţineau proprietăţi după care plăteau impozit Ostrovy Gaşpar pentru trei porţi, Szegedi Janos pentru una, Simon Janos pentru ¼ poartă. În satul Kis-Glob (Globul Mic) Wukmir cu o poartă şi Sebestyen Peter tot cu o poartă.⁶⁷

Poarta sau curia era o unitate fiscală după care se plătea darea şi era echivalentă cu zece case de ţărani iobagi.

Documentul cu multă probabilitate ne arată că din proprietăţile avute la început de către familia Sebessy, mare parte a revenit lui Szegedi, Simon şi Ostrovy, care erau proprietari atât în Iablaniţa, cât şi în Glob aşa cum a avut şi familia Szente şi urmaşii acesteia.

În ceea ce-l priveşte pe Ostrovy este sigur că a preluat proprietăţile de le Sebessy ca urmare a înţelegerilor menţionate anterior.

Potrivit datelor consemnate în documentul din 1603 cu privire la proprietarii ce deţineau moşii în satele Iablaniţa, Glob şi Petnic, situaţia se prezenta astfel:

Iablaniţa		Petnic		Glob
Numele proprietarului	Nr. p.	Numele proprietarului	Nr. p.	Numele proprietarului	Nr. p.
Szegedi	2	Fiath	1	Ostrovy	3
Simon	1	Pribek	1	Szegedi	1
Ostrovy	2	Racoczi	¼	Simon	¼
Csorezok	1	Gârleanu	¼	Wukmir	1
Ruskay Giorgi	2	Zakan	1	Sebestyen	1
Banfy	2	Lakzug	1
Total	10	Total	4½	Total	6¼

(După N. Ilieşu, dosar nr.146, Muzeul Banatului Timişoara).
Dintr-un alt document emis în 1607, aflăm că principele Ardealului, Sigismund Rakotzy, dăruieşte lui Lody Simon Horvat şi soţiei sale, Boronkai Susana, nobilă din Almăj, satele Iablaniţa, Teregova, Dalboşeţ şi Şopot, pe lângă moşiile Gârbovăţ şi Potoc, pe care le avea mai dinainte.⁶⁸

Întrucât din cei cinci proprietari ai Globului, patru au deţinut moşii şi în Iablaniţa, credem că nu este greşit să afirmăm că şi Globul trebuie să-i fi fost donat la 1607, acestui Lody şi soţiei sale. Susţinem această afirmaţie şi cu faptul că în Globu Craiovei, astăzi, cât şi de-a lungul vremii, mai multe familii poartă numele de Boroica. Tatăl nobilei Boronkai Susana era ofiţer în garnizoana Orşova.⁶⁹

În ceea ce-l priveşte pe acest Lody, a fost protocăpitan al Caransebeşului, funcţie în care s-a înconjurat de persoane dubioase, cu care a tiranizat, jefuit şi ucis populaţia. Abia după ce locuitorii oraşului Caransebeş s-au revoltat şi au luptat cu mercenarii lui, pe care i-au învins şi alungat, a fost şi el înlăturat la intervenţia nobilimii.⁷⁰

Populaţia districtului Caransebeş, ca şi a celorlalte districte bănăţene, era formată numai din români.

Atacurile turcilor se înteţesc în sudul Banatului, ei reuşesc să cucerească în 1552 Orşova, oraş pe care l-au mai avut în stăpânire şi în anul 1528, temporar şi Mehadia, posibil şi Iablaniţa şi satele din jur, deci şi Globul. Însă cucerirea de către turci, tot în anul 1552, a cetăţii Timişoara şi a şesului Banatului nu a dus şi la cucerirea sudului Banatului, care a rămas sub stăpânirea principelui Ardealului şi anume: Craina, Almăjul şi partea muntoasă a Clisurii Dunării până la vărsarea râului Caraş în Dunăre împreună cu teritoriile ce ţineau de cetatea Lugojului şi a Caransebeşului.⁷¹

Remarcăm un fapt foarte important şi anume că timp de 106 ani, de la căderea Timişoarei (1552) sub stăpânirea turcească, districtele româneşti din dealurile şi Munţii Banatului continuă luptele de apărare contra turcilor, cărora le dau lovituri puternice ori de câte ori au ocazia, dar de la care primesc la rândul lor lovituri deoarece erau expuşi continuu expediţiilor de jaf ale acestora.

Din această cauză, populaţia districtelor Caransebeş, Almăj şi Mehadia avea aşezări permanente pe platformele înalte ale dealurilor, care constituiau un bun loc de refugiu. Cătunele sau săliştile erau alcătuite din 8-10, chiar 30 de familii de români ortodocşi, care trăiau după vechea tradiţie, fiind în serviciul cnezilor sau nobililor sub comanda cărora luptau atunci când împrejurările o cereau.

Este cazul celor două vetre iniţiale ale viitorului sat Globu Craiovei şi anume Calva şi Slătinic (sau Bordee) aşa cum apar în documentele vremii. Prima vatră, Calva, se afla pe un vast platou în sud-vestul localităţii actuale, iar cea de-a doua, Bordee (Slătinic), era situată în nordul satului pe o mică terasă a râului Slătinic. Ele erau înconjurate de păduri şi constituiau locuri de refugiu bine apărate de incursiunile năvălitorilor turci.

În opisul lui Pesty Frigyes mai apar şi prediile Calviţa (1540), Craioposviţa (1540) şi Kyralmezeye (Câmpul Regelui) 1402, 1425, 1428, 1436.

Satul Kyralmezeye apare în documente alături de satele Iablaniţa şi Zalin şi în traducere înseamnă „Poiana Regelui”, ori cum a numit-o marele istoric Nicolae Iorga ”Poiana lui Craiu”.⁷² În anul 1439, apare într-un document şi Kyskyralmezeye, deci „Poiana Mică a Regelui”, dar după acel an nu mai sunt documente cunoscute în care să mai fi apărut acest nume. Se pune întrebarea firească: unde au fost aşezate aceste sate ? Cert este că făceau parte din districtul Mehadia, fiind situate la nord de această localitate, ducându-şi existenţa în strânsă legătură cu cetatea medievală Mehadia.

Există părerea că această Kyralmezeye ar fi identică cu satul nostru, Globu Craiovei,⁷³ ori se găsea în apropierea sa.⁷⁴ Aceste supoziţii se bazează pe convingerea că numele Globu Craiovei ar proveni din cuvântul slavon Krali, adică rege ori crai, dar această etimologie a fost contestată de unii specialişti.

Dumitru Terfaloagă, în Monografia satului Iablaniţa, susţine că satul Kyralmezeye sau Kyskyralmezeye nu este unul şi acelaşi cu Globu Craiovei, pentru că denumirea aceasta este de dată mai recentă, adică la finele secolului al XVII-lea, când apare în conscripţia de la 1690. În documentele mai vechi el este denumit „Felso” Glob, deci Globul de Sus, care nu putea fi cel din hotarul Iablaniţei, numit „Also”, deci cel de jos, cum sunt unul faţă de celălalt pe valea Craiovei. Mai aduce ca dovadă faptul că în teritoriul actual al Iablaniţei, pe valea râului Sfârdinul Mic, există şi acum „Poiana Împărătească” şi aceasta nu este departe de vechea vatră a satului. Locul putea oferi condiţii favorabile unei mici aşezări, terenul era greu de găsit, deci ferit de duşmani.

Faptul că într-un document apare şi sub numele de Kyskyralmezeye, deci Poiana Mică a Regelui, ne face să credem că acest sat a fost un cătun care cu timpul s-a unit cu Globu Craiovei, atunci când s-a pus problema concentrării micilor crânguri în sate mai compacte. În sprijinul acestei afirmaţii stă tradiţia orală şi toponimia din apropierea satului.

În partea de vest a satului un platou deluros se numeşte „Câmpie”, iar în imediata sa apropiere este locul „După Suliţă”, ceea ce ne indică faptul că în vechime aici a fost un cimitir în care oamenii erau înmormântaţi cu brad, adică cu suliţă. De cealaltă parte a acestui platou se găseşte un altul mai restrâns ca suprafaţă numit „Scămnel”, fapt ce ne face să credem că acest topic s-a păstrat în amintirea „scaunului de judecată” condus de către cneazul Globului, care era conducătorul tuturor cătunelor de pe acest teritoriu. Platoul Scămnel este situat între cele două foste vetre de sat Calva, Bordee şi platoul Câmpie. Şi în alte sate se păstrează asemenea topice: Scaune în satul Potoc (de lângă Oraviţa) sau Scăuneşu la Remetea Pogonici. Acest sat ar putea fi acelaşi cu cel cu numele de Câmpul Regelui amintit în documentele din 1402 şi 1436, deoarece multe sate apar cu denumiri diferite chiar în acelaşi document, întrucât, cancelariile maghiare nu au redactat întotdeauna corect numele localităţilor sau al moşiilor şi adesea le maghiarizau. Chiar în unele documente de donaţie apare şi satul Kis Glob, adică Globul Mic. Nu este exclus ca acest sat să fi fost o predie, dăruită de un rege maghiar unui nobil stăpân în Glob pentru anumite servicii aduse şi acesta şi-a strămutat acolo un număr de familii de iobagi cu animalele lor. Aceasta ar putea explica şi faptul că locuitorii Globului nu au păduri erariale sau ale statului, ei având voie să taie lemn pentru nevoile de construcţie şi foc din zona râului Sfârdin, din arealul satului Iablaniţa.

Desigur că descoperirea a noi documente va putea elucida existenţa şi amplasarea atât a satului Kyskyralmezeye cât şi a prediilor Calviţa şi Craiopoşviţa, pomenite în documente fără a li se preciza locul.

Revenind la luptele cu turcii trebuie să arătăm că cele mai puternice acţiuni antiotomane sunt duse în anul 1510, când banul de Severin, Băla din Caransebeş, întreprinde incursiuni pe teritoriul turcesc din nordul Dunării şi în anii 1594-1599, când caransebeşenii şi lugojenii recuceresc de la turci Bocşa, Făgetul şi o serie de sate, eliberând complet teritoriile fostelor districte.⁷⁵

Deceniile II şi III ale secolului al XVII-lea marchează slăbirea luptelor antiotomane deoarece Principatul Transilvaniei plăteşte tributul şi nu se ocupă decât rareori să înlăture jugul turcesc. Ca atare, menţinerea unei organizaţii militare la graniţă nu mai reprezenta interes, deoarece în districte, aşa cum am văzut, principele nu putea dispune decât în mod abuziv de bunurile satelor sau ale oraşelor. În dieta de la Cluj din anul 1615 Lugojul şi Caransebeşul sunt declarate ca avere a fiscului, iar mai târziu şi districtele.⁷⁶

În anul 1658, Acatius Borceai, fost ban al Lugojului şi Caransebeşului, cedează turcilor aceste cetăţi, precum şi întreg sudul Banatului, în schimbul recunoaşterii sale drept principe al Ardealului.

Desfiinţarea districtelor ca teritorii autonome este urmarea unui proces istoric. Ca organizaţii administrative, ele se păstrează şi sub turci, aceştia însă desfiinţează toţi proprietarii de moşii. Singurul proprietar e considerat doar sultanul, pe baza principiului turcesc că „este al sultanului tot pământul acela, unde a călcat potcoava calului său şi unde sultanul şi-a pus capul spre odihnă”.⁷⁷

În conscripţia (recensământul) lui Marsigli din 1690 este amintit „Distrinctus Mehadia vel Orşova” cu 18 come (comune): Mehadica, Kuptoare, Krusevatz, Perhova, Globu Krajovij, Petnic, Sabelnitza, Szordinia (localitate dispărută, situată în vestul satului Iablaniţa), ⁷⁸ Mehadia, Szlatinic (desigur aşezarea Bordee din nordul Globului Craiovei),⁷⁹ Topletz, Pecseniska, Bolvasnitza, Plugova, Glob (actualul sat Globu Rău), Bogâltin, Kunyereva, Kornyi.⁸⁰

Este prima menţiune a localităţii noastre cu numele ei actual, fiind la acea dată un sat mic, locuit de români, care aveau o parohie şi o biserică de lemn.

Până la apariţia acestui document satul a mai fost numit şi Globul Bun pentru a fi deosebit de satul Globul Rău, aşa cum apare într-o hartă militară a Banatului din anul 1721, care se găseşte la Muzeul Militar din Bucureşti, Globul fiind notat ca un sat de graniţă al Austro-Ungariei.⁸¹

Conscripţia întocmită de Marsigli, după ce a călătorit între anii 1682-1690 prin ţinuturile noastre, este unul din puţinele documente rămase din timpul stăpânirii turceşti privind toponimia Banatului.

Faptul că localităţile noastre apar foarte rar în actele cancelariilor turceşti se explică prin aceea că stăpânirea otomană asupra teritoriului nostru a fost scurtă şi prea puţin efectivă.

Globul, în perioada ocupaţiei turceşti (1658-1688), se afla sub jurisdicţia beiului de la Orşova. Datorită acestei situaţii globenii erau robotari la întărirea cetăţii Orşova şi la aprovizionarea trupelor turceşti cantonate aici şi la Mehadia, atât în timp de război, cât şi în perioada de pace.

Ţăranul din Craina, ca şi cel din Almăj, în afara robotei mai era obligat şi la plata multor dări: caragiul sau jumătate din roadele pământului, ispingelul sau darea după locul de casă, araciul, darea ca să nu fie dus în robie şi vândut ca sclav. La toate acestea se mai adăuga nutreţul pentru calul spahiului şi lemne pentru casă, apoi poame, legume, miere şi câte altele pentru bucătărie.

În urma reformei administrative şi fiscale turceşti ce a fost introdusă de vizirul Mustafa Kapröli şi desăvârşită de vizirul Römi, întăreşte în continuare pe ţărani în sesiile lor, în dauna vechilor proprietari maghiari nobili şi nenobili, cât şi a celor români innobilaţi. Ei primesc chiar dreptul de moştenire sau de vânzare-cumpărare, loturile de pământ devenind în felul acesta proprietate de familie. Până acum ei le aveau doar cu drept de folosinţă.

Reformele acestea iniţiate de stăpânirea turcească n-au însemnat însă mare lucru pentru ţăranul globean, în esenţă forma de asuprire a rămas aceeaşi, s-a schimbat doar stăpânul. Privit totuşi în ansamblul său, regimul turcesc n-a fost atât de apăsător ca cel maghiar, iar apoi ca cel austriac.⁸²

Aşa cum arătam mai sus, în comparaţie cu restul Banatului, putem spune că districtele Orşova, din care făcea parte şi Globul şi Almăjul s-au bucurat după ocupaţia turcească încă de o oarecare autonomie şi de numeroase libertăţi. Este suficient să amintim că Evliya Celebi, în 1664, scrie că locuitorii Almăjului jefuiau pe „drept credincioşii care călătoreau pe Dunăre sau de la Orşova la Sebeş (Caransebeş)”.⁸³

Populaţia din Globu Craiovei folosea din plin în aceste timpuri platformele deluroase din jurul satului pentru îndeletnicirile agricole, dar şi ca aşezări permanente formate din 8-15 gospodării. Dealurile Calva, Strenia, Cioaca, Micşapadini, Baria, Belicâne erau populate cu o mulţime de sălaşe, numite „colibe”, care şi în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea erau folosite, oferind locuitorilor un bun adăpost împotriva năvălitorilor.

Situaţia economică a Banatului, dar şi neputinţa turcilor de a pune stăpânire asupra Vienei (1683), ca şi răsunătoarele înfrângeri suferite la Zenta (1697) şi Petrovardin (1716), au arătat Europei că înfricoşătorul Imperiu Otoman a intrat într-un declin iremediabil, iar Austriei că a sosit momentul să pună stăpânire asupra Banatului şi a altor provincii, mult râvnite.

Astfel, Imperiul Austriac, în plină ascensiune, reuşeşte să cucerească Banatul, care era dorit pentru bogăţiile sale, dar mai ales pentru poziţia sa strategică. În 1683 începe aşa numitul „război lung” sau pentru „eliberare”, în realitate pornit cu scopul de a ocupa provincii şi ţinuturi spre Orient. Austriecii reuşesc să-i alunge pe turci şi ocupă oraşele Lugoj, Caransebeş şi Orşova, împreună cu teritoriile lor. Însă turcii nu renunţă uşor la stăpânirea lor şi le recuceresc în 1690, dar din nou sunt alungaţi în anul 1691. În anul 1695 trupele otomanilor revin, războiul se termină prin pacea de la Karlowitz, parafată la 26 ianuarie 1699, întreg Banatul rămânând în stăpânirea lor.

Cumplite au fost suferinţele îndurate de populaţie în acest „război lung”, teritoriul Banatului, trecând de la un stăpân la altul, suferă pagube incomensurabile. Din starea înfloritoare de mai înainte, ţărănimea bănăţeană, pe parcursul a două decenii, a ajuns într-un grad de sărăcie de nedescris.⁸⁴

În anul 1716 se porneşte un nou război între turci şi austrieci, aceştia din urmă cuceresc definitiv Banatul, iar prin pacea de la Passarowitz (Pojarevăţ), din 21 iulie 1718, Austria mai primeşte Oltenia şi ţinutul Craina din Serbia de azi.

Populaţia din ţinutul Craina, ca şi cea din întreg Banatul, a primit cu duşmănie instalarea unei noi stăpâniri, cea austriacă. Desigur, existau şi speranţe în noua stăpânire creştină, dar la scurtă vreme ele au fost înşelate. Imperiul Habsburgic, angrenat în numeroasele lupte cu turcii, pentru a-şi întreţine armata şi stufosul aparat administrativ, a pus asupra populaţiei nou ocupate impozite grele, a rechiziţionat cereale, animale, nutreţ, lemne pentru foc şi a silit locuitorii, şi aşa sărăciţi în urma deselor incursiuni ale turcilor, să facă numeroase cărăuşii şi diferite munci la fortificaţiile de la Orşova, Ada Kaleh, fortul Elisabeta şi Mehadia. Protopopul Stoica de Haţeg ne spune în Cronica Banatului cât au dat numai într-un singur an. „Satele, districtu Mehadii, turcilor, boiarilor, domnilor din Mehadia un an, din octomvrie 1739 păn în septemvrie 1740, precum şi husarilor murăşăni, militarilor ce şedeau, mare comandă împărătească în Valea Bolvaşniţa, cu de toate: leămne de foc, fîn, zob, făină, unt, berbeci, caş, brânză, au slujit cu cară trăgându-le.”

Comportarea mai aspră a autorităţilor austriece în comparaţie cu cea a turcilor i-a făcut pe mulţi dintre locuitorii de pe meleagurile Globului Craiovei să spună, aşa cum considera cronicarul ardelean Cserei, când Transilvania a fost trecută din stăpânirea sultanului în cea a împăratului, că s-a schimbat jugul de lemn turcesc cu jugul de fier austriac.⁸⁵ Aceleaşi cauze au făcut ca în următorul război din anii 1738-1739, mulţi locuitori ai Banatului Montan să lupte alături de turci, împotriva armatelor austriece.

Locuitorii din Craina, Almăj, ca de altfel şi ceilalţi bănăţeni, care au luptat alături de turci, erau angajaţi cu „sâmbrie” (plată) în armata turcească, purtând numele de seimeni. Desigur printre ei erau şi globeni. În satul Iablaniţa până în deceniile trecute unii bărbaţi aveau ca prenume pe cel de „Sămăn”, probabil denumirea în grai popular a seimanului.

În zona montană alţi ţărani, nemaiîndurând abuzurile „biantărilor” (funcţionarilor) austrieci, se răscoală în anul 1737, aşa cum au făcut cei din satele almăjene, şi zona Orşova – Mehadia, iar nu puţini, pentru a scăpa de toţi asupritorii, iau drumul codrilor, asociindu-se în cete de lotri (haiduci). La hotarul Globului dinspre satul Lăpuşnicel şi astăzi locuitorii numesc un izvor „Fântâna Lotrilor”, pentru că acolo, aşa cum spune tradiţia orală,⁸⁶ haiducii coborau din Munţii Almăjului şi oamenii îi aprovizionau cu merinde şi-i informau despre hotărârile luate de autorităţi împotriva lor.

Răsculaţii, conduşi de către un căpitan ales din mijlocul lor, atacă şi nimicesc întâi garnizoanele austriece mai mici şi posturile de pază, reuşind ca, încă de la început, să provoace panică, nu numai în rândurile administraţiei austriece, ci chiar la conducerea militară din Timişoara, care în primul moment de tulburare se gândeşte să ordone retragerea generală pe toate liniile.⁸⁷ Guvernatorul de atunci, Neippeg, îşi dă seama de primejdie şi raportează la Viena gravitatea excepţională a situaţiei, arătând că cetele de răsculaţi au întrerupt complet legătura trupelor imperiale cu Orşova,⁸⁸ evidenţiind rolul decisiv ce l-au avut răsculaţii bănăţeni din jurul Orşovei şi Mehadiei. Dar rolul lor nu s-a mărginit numai la acele lupte, ci prin acţiunile lor repetate, printr-un fel de război de partizani, purtat cu multă pricepere şi curaj, în fapt ei au decis soarta întregii campanii austriece din vara anului 1738. Importanţa ajutorului dat de către răsculaţii bănăţeni trupelor turceşti reiese în mod clar şi din faptul că în preliminariile păcii de la Belgrad, iscălită la 1 septembrie 1739, în tabăra otomană se prevede amnistie pentru toţi supuşii care în timpul războiului au luat armele împotriva suveranului lor legitim. Evident că acest articol a fost impus de turci, în cuprinsul său se amintesc cu titlu special locuitorii răsculaţi din regiunea Mehadiei.⁸⁹

Răscoala nu trebuie însă privită ca o mişcare pro otomană, ci numai şi numai ca o luptă dreaptă de eliberare a locuitorilor de sub orice jug străin. Dintr-un vechi cântec popular de pe meleagurile noastre se păstrează doar un fragment ce ilustrează convingător atitudinea şi dorinţele populaţiei:

„Ţine, Doamne, tot asa,

Nici cu turcu’ nici cu neamţu’,

Ţine, Doamne, tot aşa !”⁹⁰

După ce Austria ocupă definitiv Banatul (1716), românii sunt angajaţi treptat şi în activităţi militare, atât în ţară cât şi în afara graniţelor. Imperiul avea nevoie stringentă de armată, mai ales pentru paza frontierei cu vechiul rival, Imperiul Otoman. În acelaşi timp era necesar să fie asigurată ordinea în interior. La 1 ianuarie 1723, Curtea din Viena, printr-o patentă imperială, ordonă organizarea sistemului de panduri care să asigure paza de-a lungul Dunării; în rândul lor au fost angajaţi locuitori din toate satele din Craina şi Almăj. Familiile lor erau scutite de dările anuale, primeau pământ în arendă şi o anumită cantitate de sare.

Aceleaşi necesităţi i-au determinat pe habsburgi ca în 15 noiembrie 1753 să reactiveze unităţile semi-militare ale „plăieşilor”, recrutaţi dintre cei mai buni şi de încredere localnici.⁹¹ Ei erau împărţiţi în plăieşii de hotar, care făceau legătura cu organizaţia similară din zona Almăjului, în punctul numit „Crucea Drumului” la Borlovenii Noi – Pârvova – Lăpuşnicel şi plăieşii de sat care era paznicii sau guarzii fiecărui sat, ai terenurilor cultivate şi ai sălaşelor locuite în permanenţă. Erau echipaţi cu uniforme frumoase, menite să impresioneze, înarmaţi cu sabie şi pistol, iar pentru serviciile prestate erau scutiţi de dări şi robotă. Mai târziu au avut şi sarcina de cordon sanitar, pentru a împiedica răspândirea bolilor molipsitoare la oameni şi animale, precum şi stăvilirea contrabandei cu sare.

Dacă în zilele noastre sarea este unul dintre produsele alimentare cu cel mai scăzut preţ, în vremurile acelea preţul era deosebit de mare în teritoriul grăniceresc. Astfel, un chintal de sare în Oltenia se vindea cu un florin şi 40 cr., în Ardeal cu 3 fl. 16 cr., în timp ce în Banat preţul sării, monopol de stat, era dublu, 6 fl. şi 32 cr. Era normal ca diferenţa atât de mare a preţului sării între Oltenia şi Banat să favorizeze o intensă contrabandă. La această stare de lucruri a contribuit şi faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din regimentul grăniceresc valaho-ilir era creşterea animalelor, care erau consumatoare de sare. Cu toate controalele făcute de „finanţi”, contrabanda cu sare nu a putut fi oprită, deoarece populaţia cunoştea cele mai ascunse poteci prin munţi, aşa-zisele „drumuri ale sării”. Unul dintre acestea pleca din Plaiul Cloşani (Mehedinţi) şi, peste munţi, peste Cerna, ajungea în sudul Banatului, de unde se vindea sarea în toată provincia.

Din Globu Craiovei este amintit plăieşul Mihai Popovici, care iniţial a fost parohul satului.⁹²

Pentru a majora şi înmulţi sarcinile impuse locuitorilor din Banat, Curtea de la Viena a ordonat o nouă conscripţie fiscală pe întreg teritoriul provinciei, în anul 1741.

În această conscripţie, Globu Craiovei apare cu numele de Gleba Craijova, făcând parte din districtul Orşova, alături de alte 37 de localităţi, toate locuite în exclusivitate de români.⁹³

personal Köpfe - 23

Gleba Craijova Facultaeta Köpf – 71

Praestiren A^o 743

an Contribution 165fl. 9cr.

Înainte de a relata despre activitatea militară a locuitorilor din sudul Banatului, alături şi sub comanda austriacă, credem că este demn de relatat despre remarcabilele însuşiri ostăşeşti ale acestora.

Pentru a-şi apăra pământul şi familia de cotropitorii de orice neam, ei au fost nevoiţi să fie pregătiţi de luptă oricând. În anul 1545 au fost recrutaţi din districtele Caransebeş, Almăj şi Mehadia soldaţi care au participat la instalarea ca domn a lui Basarab cel Tânăr, la fel în toamna anului 1552 pentru Radu Vodă Ilie. Însă cea mai importantă participare a fost cea din anul 1632, când un detaşament de bănăţeni conduşi de nobilul Vaida Bona din Caransebeş (care avea proprietăţi în Dalboşeţ şi Bozovici) a susţinut pe Matei Basarab la urcarea pe tronul Ţării Româneşti. Este cunoscut faptul că şi în anul 1637 domnul Matei Basarab mai avea în slujba sa 500 de militari din părţile Mehadiei. Negreşit în rândurile lor erau şi soldaţi din Glob.⁹⁴

Revenind la situaţia Banatului după înscăunarea stăpânirii austriece, trebuie să arătăm că prin pacea de la Passarowitz (Pojarevăţ), din 1718, împăratul s-a încoronat şi rege al Ungariei, iar conducerea acestei ţări a trecut în seama unui Consiliu locotenţial, dependent de Comisia aulică ungară din Viena. Transilvania va rămâne pe mai departe cu statutul de principat în cadrul Imperiului Austriac, având Dieta sa.

La propunerea prinţului Eugen de Savoia, Banatul a fost separat de Ungaria şi administrat ca provincie autonomă, fiind declarat ca domeniu al coroanei habsburgice, sub administraţie militară austriacă, condusă de contele Claudiu Florimund Mercy. Administrativ a fost împărţit în 11 districte: Timişoara, Cenad, Becicherec, Vârşeţ, Lipova, Caransebeş, Panciova, Palanca Nouă, Biserica Albă şi Mehadia-Orşova.

Guvernatorul Mercy dorea ca noua provincie să devină o bază puternică pentru viitoarea expansiune spre răsărit a vulturului imperial şi a catolicismului. În două decenii a construi canalul Bega, numeroase palate administrative, a înfiinţat întreprinderi manufacturiere, a drenat mlaştini, a refăcut şi ridicat cetăţi. Dar toate aceste „măreţe” înfăptuiri s-au realizat prin contribuţia şi sudoarea bănăţenilor.

Partea de sud-est, vecină cu Ţara Românească şi Imperiul Otoman, a fost menţinută sub ordinele Consiliului de Război din Viena, cu denumirea de Graniţă militară sau Confiniu militar, până în anul 1872.

Pentru că Tratatele de pace de la Karlowitz (1699), Passarowitz (1718) şi Belgrad (1739) au consfinţit demolarea fortificaţiilor de pe linia de frontieră şi chiar unele din interior, pentru a apăra graniţa de est şi de sud, s-au constituit regimente grănicereşti formate din ţărani localnici, eficiente din punct de vedere militar şi cu costuri care nu au afectat prea mult vistieria imperiului. Ţăranii-grăniceri erau scutiţi de unele sarcini publice şi de cele iobăgeşti în timpul cât efectuau serviciul de pază, de asemenea primeau şi o mică soldă.

„Iniţial s-a pus problema înlocuirii românilor din zona ce urma să fie militarizată şi aducerea de colonişti germani de religie catolică din zona Tirol şi Staiermark. Întreaga operaţiune de mişcări ale populaţiei ar fi costat prea mult; în acelaşi timp s-a constatat că acolo unde au fost aduşi colonişti, aceştia nu s-au adaptat la condiţiile locale şi astfel s-a renunţat la acest plan de strămutare. S-a arătat că românii din zonă sunt în măsură să îndeplinească misiunea de a păzi frontiera imperiului.⁹⁵

Însă Curtea de la Viena trebuia să îndeplinească un lucru foarte important şi determinant pentru înfiinţarea acestor unităţi de grăniceri în Banat şi anume, să învingă împotrivirea românilor din zonă de a trece la militarizare, să-i cointereseze pentru a fi loiali împăratului. Militarizarea populaţiei din sudul Banatului începe la 18 aprilie 1768, când s-a constituit un batalion grăniceresc de către locotenent-colonel baron Paul Dominic von Papilla, român din Arad, din însărcinarea împăratului Iosif al II-lea.

Acest batalion avea să completeze lanţul confiniar ce se întindea de-a lungul frontierei de sud, de la Adriatică până în Banat. Pentru aceasta au fost desemnate 35 de sate camerale, situate între Orşova – Mehadia – Caransebeş - Marga, iar pentru acoperirea cheltuielilor s-a alocat din casieria camerală un avans de 30.000 de florini.⁹⁶ Conscrierea trupei s-a făcut abia după ce populaţia s-a pronunţat dacă optează pentru starea de supus cameral sau pentru cea de militar.

Cei care optează pentru cea de supus cameral sunt obligaţi, după recoltă şi după ce li se indică noul loc de aşezare, să părăsească aceste teritorii, vor fi însă despăgubiţi la plecare pentru casele, viile şi grădinile de pomi pe care le lasă în urma lor. Cele 35 de sate vor intra în cadrele militare, fără ca administraţia camerală să primească vreo despăgubire. După scurgerea termenului de reflexiune, pe care l-a încuviinţat satelor, locotenent-colonelul Papilla a convocat cnejii acestora şi după importanţa numărului populaţiei, şi cate 4-12 delegaţi de fiecare, spre a se pronunţa asupra situaţiei lor viitoare.⁹⁷ În Cronica Banatului, protopopul Stoica de Haţeg ne relatează despre măsurile luate împotriva celor care s-au opus să fie militari: „Mehadia cu alte sate fugiră de Paşti. La Rusalii oberşteru, cântând lângă el în biserica Mehadii <>, şi el ajuta; 9 inşi mehadinţi … viind la oberşteru, spusără că militari nu vor fi. Acesta pre ei, în fiară, cu cătucile crucişi din casernă, cu invalidi răitari în şanţ (fort n.a.) îi trimisă. Înţălegînd cei 9 mehedinţi <>, ce venise aicea la oberşteru şi comisaru mai nainte, zicând că nu vor fi militari şi puindu-i crucişi în lanţe, câte doi, prin Mehadia la Sebeşi, în şanţi bine îi puse. Aceasta au fost în 1772, după ce fugiră ceilalţi. Ci auzind că vin cei fugiţi îndărăt şi că Mehadia şi că satele credinţă au jurat, cercetându-i ai lor acolo, i-au mânat la oberşteru să se roage să-i iarte, să-i sloboadă, că nu una, ci două puşti vor priimi. Şi scoţându-i din fieră i-au jurat şi acas i-au mânat, militari a fi.”

În general, starea de spirit era nefavorabilă militarizării. Episcopul în toate satele româneşti învăţa credincioşii să fie militari. Însuşi împăratul Iosif al II-lea a constatat acest fapt cu ocazia călătoriei sale în Banat în cursul anului 1768, când se deplasează de la Bozovici spre Mehadia.⁹⁸

Însoţit de o impresionantă suită, împăratul străbate drumul de la Baziaş la Bozovici peste munţii Stancilovei, călări, unde este întâmpinat de reprezentanţii celor 13 sate almăjene.

„A lor mărire, mult milostivul şi bunul Împărat, ieşind cu suita sa înainte, în mijloc, închinându-să fervalterul, obercnezii şi norodul, împăratul cu multă milă zisă a-i întreba: vreau să fie ei, Halmăju (Almăjul n.a.), militarii împăratului Iosif al II-lea ?” Fervalterul, obercnezii ziseră oamenilor a fi militari (le traduseră n.a.) însă ei cu totul: „Nu vom !” Împăratul: - De veţi, fi militarii mei, nici unde la oaste nu vă voi trimite, ce numai aicea, la graniţă să-mi păziţi, alta nu. În scris vă dau. Ei iar:

• 
  Nicidecum nu vom, nu !
  

Împăratul cu mai multă milă zisă:

• 
  De veţi fi numiţi ai mei militari credincioşi, eu vouă contribuţia v-o iert, a nu plăti şi cu carte întăresc.
  

Ei întruna:

• 
  Nu vom, nu, măcar două porţii (impozite n.a.) să plătim, dară militari nicidecum !
  

Împăratul, arătându-le călăreţii, cătanele, militarii iliriceşti, spusă că-s militari.

• 
  Fie ei, noi nu ! Iară împăratul:
  
• 
  Voi ştiţi că la Mehadia, militari novi îmbrăcaţi pre mine mă aşteaptă.
  
• 
  Lasă, fie ei militari, dar noi nicidecum nu voim !
  

Aici deăte cu picioru în pământ, mort – saperment zicând, au plecat.”⁹⁹

Din Bozovici, împăratul Iosif al II-lea a pornit prin Petnic spre Mehadia, unde împreună cu generalul Papilla a rezolvat unele probleme curente. Cnezii Curea Pepa din Domaşnea, Petru Caraibot din Cănicea şi Velcu Cocorăscu din Valea Bolvaşniţa au arătat că au puţin pământ, sărac şi porţie grea plătesc. Împăratul le-a făgăduit că prin inginerii mapperi pământurile vor fi măsurate şi după câtă suprafaţă au, atât vor plăti.¹⁰⁰ La rugămintea neamurilor, Iosif al II-lea le-a permis celor care s-au opus să fie militari şi au fugit în alte părţi, să se întoarcă la casele lor.

Încă de la început s-a constatat că cele 35 de sate afectate confiniului militar sunt insuficiente scopului urmărit. Posturile de pază pe cordon erau împrăştiate la distanţe prea mari de domiciliul grănicerilor. Datorită acestei situaţii în anul 1773, cu toată opoziţia locuitorilor, se dispune ca la batalionul românesc de la Jupalnic să se alăture şi satele din Almăj şi cele din Craina: Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa, Cruşovăţ, Cuptoare şi Mehadica.¹⁰¹ Astfel, toţi bărbaţii apţi cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani au devenit militari-grăniceri.

Situaţia satului Globu Craiovei, la primirea în graniţa militară la 1 noiembrie 1673, era următoarea:

Comuna		Globu Krajova
Case	cu	După conscripţia ultimă	82
		Unu oameni	49
		Mai mulţi oameni de lucru	20
		Văduve şi orfani	6
		Preoţi, biserici, profesionişti şi goale	7
		Totalul pentru care se împarte pământ	75
		Apţi pentru serviciu	54
		Jumătate invalizi	20
Invalizi 100 %		Sunt în sarcina casei	1
		Nu mai sunt în sarcina casei	19

(După Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene, 1728-1887)

Ca urmare a militarizării satelor din Almăj, Craina şi Clisura Dunării, în anul 1775 se contopeşte batalionul românesc de la Jupalnic cu cel ilir, formându-se regimentul româno-ilir, nr. 13 cu sediul la Bela Crkva (Biserica Alba), comandant fiind numit colonelul Papilla. Regimentul grăniceresc româno-iliric a fost reorganizat în 16 companii, fiecare cu un efectiv de 240 de oameni. Grănicerii din Glob au făcut parte din compania a V-a, cu sediul la Petnic, care cuprindea 6 sate: Pârvova, Lăpuşnicel, Globu Craiovei, Petnic, Iablaniţa şi Mehadica, cu 810 oameni buni de slujbă şi 384 semiinvalizi.¹⁰²

Pentru buna funcţionare a regimentelor grănicereşti s-a ales ca punct de plecare familia grănicerească; prin familia grănicerească în sensul grăniceresc, se înţelege totalitatea familiilor din mai multe generaţii care erau obligate să trăiască sub acelaşi acoperiş. Această unitate de familie s-a numit Comunion de casă. Comunionul nu este specific românesc, autorităţile austriece l-au adoptat din Serbia, unde această uniune de familie se numea ”Zadruga”.¹⁰³

Cu sau fără voinţa grănicerilor bănăţeni a fost adoptată şi la noi această formă de convieţuire familială, care, de altfel, a durat atâta timp cât a fiinţat şi regimentul de graniţă caransebeşean. Comunioanele de casă conveneau autorităţilor militare grănicereşti deoarece erau mai uşor de controlat şi aveau o putere economică mai mare care putea susţine pe soldatul-grănicer când era plecat în misiune.¹⁰⁴

Totalitatea comunioanelor de casă formau o comună grănicerească, iar mai multe comune grănicereşti alcătuiau o companie, ca cele 12 companii să formeze un regiment.¹⁰⁵

Comunioanele de casă, comunele grănicereşti şi companiile aveau în primire punctele de pază de pe linia de frontieră. Tot lor li se repartizau porţiunile de drum, acestea având datoria să repare drumurile şi podurile ca ele să fie în permanenţă practicabile.¹⁰⁶

Compania Petnic avea la înfiinţare următoarea conducere:

• 
  Căpitan – Wenzel Hary (Boemia – Cehia);
  
• 
  Locotenent major – Peter Lang (Braşov);
  
• 
  Sublocotenent – Eftimie Stoica (Pojejena sârbească);
  
• 
  Elev ofiţer – Paul Reindi (Săcălaz);
  
• 
  Plutonier – Pavel Groza (Sânicolau Mare);
  
• 
  Furier – Peţar Staicovici (Pojejena sârbească);
  
• 
  Toboşar – Pârvu Târziu (Iablaniţa);
  
• 
  Toboşar – Ion Gherescu (Globu Craiovei nr.59);
  
• 
  Gornist – Petru Olaru (Cuptoare)
  
• 
  Tâmplar – Gheorghe Ştirbu (Petnic).
  

Ţăranii soldaţi-grăniceri din Glob ce aparţineau de această companie făceau pază la posturile situate pe linia de frontieră în următoarele puncte:

1. 
   Gura Craiovei, postul nr.80, care a funcţionat în toate cele 3 stări: de veghe, suspectă, periculoasă;
   
2. 
   Eşelniţa, postul nr.27;
   
3. 
   Mola, postul de pază nr.25 (la confluenţa pârâului cu acelaşi nume cu Dunărea);
   
4. 
   Dâlboca, postul nr.1 (situat la locul unde se varsă în Dunăre canalul Cerna, construit de turci după tratatul de pace de la Belgrad, 1739);
   
5. 
   Dubova, postul nr.20 (situat pe malul drept al pârâului Dubova, la confluenţa acestuia cu Dunărea).¹⁰⁷