Cred ca e foarte buna partea ta de teorie, daca vrei sa o inserezi

Port popular din 1915

Portul popular este o parte importantă a specificului naţional românesc, una dintre cele mai frumoase creaţii, strălucită mărturie a geniului cultural autohton. Portul naţional românesc este unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos şi poetic, unul dintre cele mai distinse şi decorative dintre porturi-le populare ale popoa-relor civilizate.

Împodobirea brode-riilor şi varietatea culorilor indică sursa de inspiraţie: frunzele şi florile câmpului, păsările, oamenii, animalele; ele sunt prezentate totdeauna în aşa fel încât redau, cu o mare puritate de expresie, viaţa şi lumea înconjurătoare. În acelaşi timp ilustrează, în chip magic, ingeniozitatea, măiestria şi hărnicia ţărăncii române. Port popular din 1925

La prima vedere, s-ar părea că preocupările privind soarta costumului tradiţional şi a culturii populare în genere, în care portul este inclus ca parte componentă, nu ar avea decât un interes dacă nu periferic, în orice caz limitat la pasiunea unor singuratici iubitori ai frumosului şi a unor îndrăgostiţi de lucruri şi întâmplări vechi. În realitate însă, pentru satul nostru aceste piese de port popular alcătuiesc nepreţuite şi în acelaşi timp documente reale, ce vorbesc într-un limbaj propriu despre trecutul său, pentru lungi perioade de timp. În marea serie a obiectelor care formează un uriaş şi grăitor alfabet, alături de unelte, vase, construcţii şi podoabe, portul popular deţine un loc însemnat. Iar istoria portului popular din satul nostru, ca şi a întregii zone Craina, este împletită într-un chip inseparabil cu viaţa şi activitatea locuitorilor săi, a tuturor celor ce au trăit pe aceste meleaguri cu mii de ani înainte.

Materia primă folosită atât pentru costumul purtat în zilele de lucru, cât şi pentru cel de sărbătoare, atât la bărbaţi, cât şi la femei, a fost lâna, cânepa, mai puţin inul, apoi bumbacul.

Italianul Gromo, într-o descriere din anii 1566-1567 spune despre români că poartă „mai multe straie ţesute de ei înşişi din lână grosolană şi păr de capră”.²⁶⁰

Nota dominantă a costumului popular românesc în ce priveşte culoarea este utilizarea ţesăturilor albe, fie că sunt din fibre animale sau vegetale. Păstrarea culorii albe a ţesăturilor din care se confecţionau cojoacele, şubele, cămăşile femeieşti şi bărbăteşti, adică piesele de bază ale costumului lasă impresia de calm, putere, curăţenie fizică şi morală, fiind în acelaşi timp o tradiţie dacică străveche.

Croiul costumului avea ca lege de bază tăietura în foi drepte, fără răscroituri; folosindu-se tăietura simplă, se puteau întrebuinţa integral toate bucăţile rezultate din fragmentarea materialului.

În urmă cu 100-120 de ani, costumul popular din Glob arăta astfel:

Bărbaţii purtau pe cap căciulă miţoasă din piele de miel, albă sau neagră. Căciula aceasta cu pielea în afară era de formă identică cu boneta purtată de nobilii daci „tarabostes”. Cămaşa şi izmenele erau din pânză albă de cânepă, peste ea se încingeau cu praştie lată din piele. Bucăţile de pânză ale cămăşii erau unite printr-o lucrătură cu acul, în fir de aţă, numită „cheie”. Cămaşa era lungă, coborând mult sub genunchi, cu gulerul drept şi înalt, deschisă în faţă până la brâu şi mâneci drepte. Pe deasupra purtau laibăr din cioarec negru, vopsit în coajă de anin; acesta era frumos ornat cu bârnaş (suitaş) de altă culoare. Iarna, laibărul era înlocuit cu „pieptarul înfundat”, închis într-o parte, confecţionat din piei de oaie. Tot iarna se purta cojocul din blană de oaie, lung şi greu, cu guler de culoare albă, apoi maro sau neagră. Tot pentru zilele friguroase, din cioarec a fost confecţionat „căputul” (paltonul), care ajungea până la genunchi. Era frumos ornat cu „somot” (catifea) şi bârnaşi, cu guler cu rever, buzunare aplicate sau în tăietură şi două rânduri de nasturi.

Picioarele erau învelite în obiele groase ţesute în casă, din fir de păr de lână în alb şi negru. Cele pentru sărbători erau ţesute cu „vrâste”, adică în culori ca: roşu, alb, negru, „vânăt” (albastru), în „coţche” (carouri). Ele se înfăşurau pe picior şi erau legate cu aţă răsucită într-un anumit sens, cu un popic pentru fiecare picior. Obielele se purtau cu opinci din piele tăbăcită de porc sau vită, prevăzute cu nojiţe şi gurgui.

Femeile la rândul lor purtau pe cap cârpă neagră, doar fetele nemăritate aveau cârpe în culori deschise, în tonuri tinereşti. În sărbători purtau ceapsă.

Cămaşa era confecţionată tot din pânză de cânepă, croită din întreg, forma o singură piesă, ciupagul era întruna cu poalele şi se numea „câlţan”. La spate purtau opregul cu petic şi ciucuri din lână. În faţă se punea cotrenţa foarte simplu decorată. Cămaşa era strânsă la mijloc cu brâu lat de 10 cm, peste care se înfăşura o brăciră de 3-4 cm, ţesută în 4 iţe.

Picioarele erau ocrotite ca şi la bărbaţi de obiele şi opinci din piele de porc. Iarna purtau pieptar înfundat, căput de cioarec sau cojoc. O haină specifică şi nelipsită în sărbători a fost „şuba” albă din cioareci subţiri trecuţi la văială şi decorată cu bârnaş negru şi unele bucăţi de stofă de postav roşu sau verde. Decorul era deosebit de frumos şi de bun gust, cu motive florale stilizate, aplicat la extremităţile mânecilor, pe marginile deschizăturii din faţă, pe poale şi la buzunare. Era o haină lungă şi croită în clini şi uşor evazată, marcând talia şi lăsând să se întrevadă, prin deschizătura din faţă, cotrenţa.

În portul popular din Glob diferenţa dintre sexe este marcată mai ales prin piesele de bază, adică la femei cămaşă, cotrenţă şi opreg, iar la bărbaţi cămaşa şi izmenele şi într-o anumită măsură de acoperământul capului. Hainele lungi de tipul şubelor, cojoacelor, pieptarelor şi încălţămintea erau aceleaşi pentru femei şi bărbaţi.

La Expoziţia agricolă de la Viena din anul 1866, la care era prezentată o gamă largă de produse ale agricultorilor din imperiu, de la seminţe de grâu şi porumb, produse din carne, băuturi agricole (ţuică, vin), până la ţesături şi articole de îmbrăcăminte, au expus şi ţăranii din Craina Bănăţeană şi satele limitrofe.

Compania militară din Petnic a fost reprezentată prin produsele expuse de:

• 
  Irina Dobrescu din Iablaniţa, cu ceapsă (acoperământ de cap), cusută cu motive naţionale româneşti;
  
• 
  Iosif Dobrescu din Iablaniţa, cu un opreg cu franjuri;
  
• 
  Petria Fulga din Iablaniţa, cu o brăciră din lână;
  
• 
  Nicolae Spuză din Iablaniţa, cu piei de oaie şi obiele din lână;
  
• 
  Dumitru Urechiatu din Mehadica, cu un costum bărbătesc, o şubă şi o brăciră de lână;
  
• 
  Petria Orza din Globu Craiovei, cu o brăciră din lână.²⁶¹
  

Participarea Petriei Orza la o expoziţie de o asemenea anvergură ne demonstrează, dacă mai era nevoie, hărnicia şi simţul pentru frumos al ţărăncilor din Glob.

După Unirea cu Ţara, ca urmare a dezvoltării economice a Banatului, portul ţărănesc cunoaşte modificări importante.

Alături de cămaşa şi izmenele din sărbători, peste săptămână se purtau „nădragii” (pantaloni) din cioarec subţire, apoi din stofă groasă-postav. Cămaşa era strânsă în talie cu brâu lat, ţesut în război cu modele diferite.

Opincile şi obielele se purtau numai în zilele lucrătoare, duminica şi în sărbători se încălţau cu filieri şi bocanci. Treptat s-a renunţat la obiele, ele fiind înlocuite cu ciorapii (ştrimfii) tricotaţi din lână (canură). Ciorapii erau lungi până la genunchi sau scurţi. Cei lungi aveau sus o bandă pe care erau puse dungi de diferite culori. Cei scurţi, folosiţi mai ales iarna peste cei lungi, aveau ca ornament un mic model, o zală sau bete de altă culoare.

Şi în portul femeilor apar unele schimbări. Ciupagul este detaşat de poale şi sunt croite ca şi cămăşile bărbaţilor din pânză de bumbac urzit şi bătut fir de cânepă. În faţă purtau tot cotrenţa, pe care aplicau cusături cu „mustră” de mătase, cu model floral şi multe culori. Introducerea ulterioară a florilor în ornamentarea costumelor se datorează influenţei germane. Însă femeile globene nu le-au folosit la întâmplare, ci cu gust, echilibru şi măsură. La spate se purta opregul cu petecul ţesut într-o bogată gamă policromă. Motivele ornamentale sunt geometrice, în aceleaşi construcţii liniare de cruci, stele şi „meandru”. Ţesătura era în tehnici diferite: pui tunşi, alesătura cu sârmă, pui cu acu, pui cu punct de goblen sau „pe scrisoare”. Ciucurii în general erau coloraţi sobru, culoarea dominantă era albastru închis sau „vânăt afumat”, mult negru, roşu închis, verde şters şi puţin galben. Alături de opreg a apărut „targa”, o cotrenţă îngustă de 25-40 cm, de formă dreptunghiulară. Era croită din acelaşi material cu cotrenţa şi decorată cu model identic. La sărbători se purtau pantofi. Femeile îşi acopereau capul cu o cârpă din mătase groasă numită „dublă”, care avea pe margini un chenar, iar în interior flori aruncate la anumite distanţe, fie în aceeaşi nuanţă sau de altă culoare. Port popular din 1935

În perioada interbelică, mai ales după al II-lea război mondial, costumul popular din Glob este confecţionat din materiale mai fine şi ornat mai bogat cu accesorii pretenţioase: fir metalic, mărgele, fluturi (paiete) şi mătase.

Bărbaţii pe cap purtau, după anotimp, pălării sau căciuli. Pentru sărbători a apărut pălăria de pluş şi căciula de astrahan. Cămăşile şi izmenele erau numai din pânză de bumbac, ţesută în casă sau cumpărată din „vig”, la prăvălii. Se încingeau cu brăciri, ţesute în multe culori din fire subţiri de păr de lână sau bumbac. La sărbători aveau brâu din catifea frumos ornat cu mătase şi mărgele. Peste izmene se purtau ciorapi tricotaţi din lână de diverse culori, fără talpă, numiţi „tureacuri”. Erau lungi până sub genunchi, unde aveau manşete (întorsuri) din catifea, pe care era aplicat acelaşi model ca la brâu. Ei se purtau cu bocanci. Ulterior au apărut pantofii numiţi şi „jumătăţi” peste care izmenele se purtau slobozite.

Laiberele acum erau croite pentru sărbători din stofă-postav de culoare neagră, maro, verde şi chiar albastru închis, decorate din belşug cu catifea neagră, panglică de mătase, bârnaş şi nasturi.

Femeile îşi acopereau capul cu cârpe din diferite tipuri de mătase, catifea cu franjuri şi model floral în colţul din spate, pluş (pliş) maro, verde, negru, gri şi albastru, de caşmir şi delin.

Ciupagul şi poalele erau croite din pânză de bumbac tot mai fină cum a fost „pargalul” şi „grenadi-rul”.

Pe peticul opregu-lui se cos flori de mustră, cu acelaşi model ca la cotrenţă. Ciucurii erau din fire foarte fine de păr de lână şi fir metalic argintiu sau auriu. Cotrenţa, targa şi laibărul erau din mătase groasă „crepdeşin” sau catifea, cu motive diferite. Costume populare

În picioare se purtau ciorapi negri sau maro de bumbac (patent), apoi de mătase şi pantofi de piele sau lac.

Locul şubei a fost luat de cojocul trei sferturi numit „mânicari” frumos decorat cu „rais” roşu, alb sau verde pe fond maro. O haină elegantă, pe care şi-au permis-o doar femeile din familii înstărite, a fost „scurceica” sau „bunda”, o haină confecţionată din piei de miel, dublată în afară cu pluş presat (ţiclon) şi cu guler şi bordură pe margini şi la manşete din blană de dihor, jder sau vulpe vopsită maro sau negru. Au început să se poarte, atât la femei cât şi la bărbaţi, tot mai multe pulovere (sfetăre) tricotate în casă din lână cu diferite modele din lucrătură sau aplicate ulterior.

Ornamentaţia costumului popular din satul nostru, ca de altfel cea a întregii zone, a evoluat de-a lungul vremii. Ea se caracterizează, în ceea ce priveşte compoziţia, cât şi plasamentul în ansamblul costumului, prin dispoziţia ei foarte măsurată, ceea ce duce la stabilirea unui echilibru al valorilor decorative. Ornamentaţia este discretă, dar în acelaşi timp de mare efect, iar pe de altă parte pune în valoare înseşi motivele decorative.

Costumul popular femeiesc cât şi cel bărbătesc, din Glob, are mari spaţii albe rezervate fondului, care dau întregului ansamblu o notă de distincţie. Decorul este dispus pe porţiunile vizibile care, în acelaşi timp, nu sunt supuse uzurii, ornamentaţia se află plasată în jurul gâtului, pe umeri, pe mâneci, la piept, pe manşete şi la poale. Spatele rar este împodobit, pentru că acesta este acoperit cu laibărul sau cu pieptarul din piele. Cotrenţă bogat împodobită

La cotrenţă, alesăturile au fost la început mai accentuate la capătul de jos, care este vizibil, chiar dacă femeia purta peste o haină mai lungă,şuba ori mânecariul.

Talentul, îndemânarea creatoare, imaginaţia suplinesc simplitatea uneltelor avute la îndemână de femeile românce de-a lungul atâtor sute de ani.²⁶²

Ornamentarea costumelor se realiza la început prin ţesătură cu cele două tehnici ale sale: alesătura şi neveditura mai ales pentru peticele opregelor, cotrenţelor, iar mai târziu ale tărgilor.

Alături de ţesătură se folosea şi cusătura, care, prin cheiţele, tighelele, brăţările, pumnaşii, aparent neînsemnate, devin adevărate creaţii artistice prin măiestria cu care au fost executate.

Există însă pe piesele de îmbrăcăminte din Glob şi cusătura artistică, folosită mai ales în ornamentarea cămăşilor şi izmenelor bărbăteşti, a ciupegelor şi poalelor, atingând o frumuseţe şi o perfecţiune tehnică de excepţie, fie că este realizată cruciu, toegiu, alburiu, în ciurătură, pui prorupţi, sabac, pe fir, broderie spartă (ciur), broderie plină sau decupată (tăietură), mustriu sau punct de goblen. Atât în ţesătură, cât şi în cusătură, motivele decorative sunt mai ales geometrice, dispuse fie după regula repetiţiei, alternanţei sau a simetriei. Atunci când sursa de inspiraţie sunt florile, păsările, fructele sau diverse obiecte, ele sunt în special stilizate.

Modelele, indiferent în ce tehnică erau lucrate, se aplicau pe gulerul, piepţii, manşetele şi jos la izmenele costumului bărbătesc. La costumul femeilor, pe guler, piepţi, bogat pe mâneci, la pumnaşul de la „fodorul” (volanu) mânecii şi jos la poale. La guler, fodor, pe marginea cotrenţei, la poale jos, se adaugă şi cipca (dantela), care era un factor decorativ nelipsit în Glob.

Coloritul. Atât costumul popular cât şi celelalte textile folosite în casele din Glob se caracterizează prin sobrietatea coloritului, prospeţimea şi armonia culorilor folosite. Vopsitul firului folosit la cusături se realiza la început cu ajutorul zemurilor vegetale obţinute din flori şi coajă de copaci, cu ajutorul cărora se obţineau tonuri profunde, calde sau estompate, care dădeau farmec atât vechilor ornamente ale pieselor de îmbrăcăminte (brâuri, brăcire, obiele), cât şi procoviţelor, traistelor şi desagilor.

Culorile cele mai des folosite în cusăturile de pe costumul din Glob au fost negrul, roşul, galbenul, verdele, la care se adăuga albastrul, atât cât să diversifice armonia celorlalte. Chiar şi atunci când se foloseau pentru costumele tinerelor tonuri mai vii, prin armonizarea nuanţelor, făcută cu multă fineţe, se obţineau combinaţii de culori de mare rafinament.

La sfârşitul secolului al XIX-lea în satele noastre încep să apară produse industriale precum arniciul, ogrincile din bumbac lucitor-mercerizat şi lâniţa, într-o diversitate de culori. La acestea s-a adăugat treptat, aşa cum arătam mai înainte, firul de mătase, cel metalic aurit sau argintat, mărgelele şi fluturii, care au dat costumelor o strălucire şi o somptuozitate deosebită.

Poetul-filozof Lucian Blaga, referindu-se la „barocul etnografiei” bănăţene, arăta că sunt identificate caracteristicile acestuia în podoaba şi culoarea portului popular, în decorul interior şi exterior al caselor, în variantele numeroase ale aceluiaşi cântec sau în spontaneitatea fără margini a creaţiei folclorice, în structurile ritmice ale jocului, în datini, în proverbe şi în tot ce ţine în sens larg de etnografie. Totodată el îşi exprimă poetic admiraţia faţă de „bogăţia pământului bănăţean care îşi trimite reflexele în banii de aur din salbe, în argintul ţesut fără zgârcenie pe şolduri şi în strigătul roşu al mătăsurilor topite în zăpada cămăşilor.”²⁶³

În funcţie de decorul mânecii se detaşează mai multe forme de ornamentare a cămăşii, care se succed în mod cronologic astfel:

1. 
   blana compactă având coloritul dominant în negru;
   
2. 
   blana cu tăietură cu motive perforate în alb printre cusătura compactă tot cu alb;
   
3. 
   „ciurătura”, trei rânduri de cusătură perforată realizată în culoare albă;
   
4. 
   „blană de rânduri”, compusă din două-trei rânduri verticale dispuse pe mâneci şi pe poale (pe şolduri).
   

În aranjatul părului era deosebire între fete şi femeile măritate.

Fetele purtau părul „chică” (coadă), împletită din frunte în 10-11 viţe, care se duceau peste creştet până la ceafă, unde se împleteau cu coada din spate. Cozile erau legate la capăt cu panglici colorate.

Femeia măritată se pieptăna cu „cormi”. Părul era strâns într-o coadă împletită în trei viţe, ce pornea din dreptul urechilor împreună cu cormii (trei „viţe” din lână îmbrăcate în pânză neagră) care erau acoperiţi de păr în timpul împletitului.²⁶⁴ Cozile astfel îngroşate se fixau în formă de „moţ” (coc) pe creştetul capului, unde erau fixate cu „arnoage” (nişte agrafe mari din sârmă de cupru în formă de u). peste moţ se aşeza „ceapsa” sau cârpa, iar pe frunte se punea o panglică. La Glob nu am primit informaţii că fetele bogate şi-ar fi cusut pe panglică galbeni de aur ca în zona Caransebeş sau Lugoj.

Ceapsa era croită din pânză groasă, în formă de triunghi şi ornamentată pe margini prin cusături cu lâniţă în motive geometrice în diferite culori, era purtată doar în duminici şi la sărbători. În celelalte zile femeile, indiferent de vârstă purtau baticuri. Treptat ceapsa a fost înlocuită de cârpele croite din materiale tot mai pretenţioase. Baticul are formă pătrată şi se poartă înduplecat în formă de triunghi şi întors în partea din faţă de două degete. Se leagă sub bărbie cu un nod, dar mai ales cu două, după cum este de cochetă cea care-l poartă. Mireasa, luni la nuntă, cât şi femeile tinere la sărbătorile mari îşi legau baticul cu franjuri după ceafă şi îl încreţeau într-un mod foarte sofisticat. Pe frunte şi la tâmple şuviţele de păr erau pieptănate cu coturi prinse cu agrafe. Ca să stea coturile aşa cum doreau ele, umezeau şuviţele de păr cu apă îndulcită cu zahăr.

Izvoadele (modelele) pentru împodobirea frumosului costum popular din Glob au fost create de femeile noastre, scoase din sufletul lor şi lucrate cu multă măiestrie de mâinile lor atât de trudite. Unele izvoade erau aduse din satele vecine, femeile se întreceau care să-şi facă cel mai frumos costum, de aceea lucrau „pe furiş” ca să nu se afle noul model, el să fie o surpriză când îl îmbracă la sărbători. Era şi obiceiul ca două sau mai multe fete sau femei să-şi lucreze acelaşi model, ele se numeau „ortace”.

Schimbările survenite în viaţa economică şi socială a satului, care s-a modernizat treptat, s-au reflectat şi în evoluţia costumului popular, atât în ceea ce priveşte forma, materialul folosit, podoabele, cromatica, lungimea pieselor cât şi timpul când este purtat. Cu foarte multă uşurinţă fetele şi femeile tinere din Glob au acceptat modelul costumului popular din zona Caransebeşului, lucrat cu broderie făcută la maşină, pe materiale din nylon şi împodobit din abundenţă cu fir lucitor, mărgele şi fluturi. Modificări importante s-au produs Modele din zona Caransebeş

şi în lungimea părţii inferioare a costumului femeiesc, el fiind scurtat, dar în limita bunului gust. Câte un băiat mai „afurisit” în timpul jocului striga:

„Nu purta, mândro, purta

Aşa scurtă, poala ta.

Că ce râde lumea-n sat

Şi tu eşti de măritat.”

sau:

„Poartă, mândro, ce-ai purta,

Cum purta şi mama ta

Portu mândru bătrânesc,

Obiceiul românesc.”

Cămaşa bărbătească a fost şi ea scurtată până deasupra genunchiului, dând celui care o poartă un aer de eleganţă şi rafinament.

Şi în portul mireselor s-au înregistrat schimbări, nu se mai îmbracă cu ciupege, poale şi cotrenţă ornate numai cu fir alb, ci în rochii de mătase, lamé sau alte materiale luxoase.

Din păcate portul popular a fost părăsit în totalitate de către bărbaţi şi femei, el fiind înlocuit chiar şi în zilele de sărbătoare de hainele orăşeneşti; chiar şi de către cei în vârstă. O greşeală de neiertat au făcut unele femei din sat, care au dat piese ale costumului popular de o autentică valoare pe lucruri de nimic, ţiganilor, care le-au valorificat în străinătate pe sume mari.

Astăzi portul nostru tradiţional se mai îmbracă doar cu ocazia manifestărilor culturale şi atunci când se desfăşoară unele obiceiuri obşteşti. Costum pentru fete

Toate schimbările survenite în portul zilelor noastre faţă de cel tradiţional sunt urmarea firească a procesului de urbanizare care a cuprins satele româneşti, este rezultatul firesc, obiectiv şi logic al noului mod de trai al locuitorilor satului nostru Globu Craiovei.

2. 
   Datini şi obiceiuri
   

Omul, ca individ, la orice nivel s-ar afla, are o seamă de obligaţii şi norme de îndeplinit faţă de societatea căreia îi aparţine.

În felul acesta au apărut obiceiurile legate de anumite momente ale vieţii şi de activităţile desfăşurate de colectivitatea unui sat.

În satul nostru Globu Craiovei, ca şi în întreaga Craină bănăţeană şi Valea Almăjului, s-au conservat cu deosebită acurateţe până acum două-trei decenii, forme tradiţionale de cultură populară precum obiceiurile calendaristice, cele din ciclul vieţii, cele legate de activităţile oamenilor, cât şi cele care vizau fenomenele meteorologice.

Dacă în perioade mai îndepărtate tradiţiile şi obiceiurile acestea erau strâns legate de viaţa de fiecare zi a globenilor, astăzi puţinele tradiţii ce se mai păstrează nu mai transmit emoţii ca altădată, ele sunt golite de sentimente şi conţinut deoarece se desfăşoară oarecum în mod festiv. Aceasta este urmarea firească a schimbărilor ce s-au petrecut în viaţa satului, a noilor preocupări şi idealuri ale tinerilor.

1. 
   Obiceiurile calendaristice
   

În sat se desfăşoară obiceiurile calendaristice începând cu cele de iarnă, în perioada celor 12 zile dintre Ajun şi Sf. Ion, simbolizând cele 12 luni ale anului, perioadă denumită şi Anul Mic.

Crăciunul

Odată cu apropierea Crăciunului, prindeau viaţă o serie de obiceiuri şi practici dintre cele mai interesante. Aşa bunăoară, exista în Globu Craiovei îndătinat ca până la Ajun fetele să termine de tors ultima motcă de fuior sau lână, pentru că, potrivit unei credinţe, dacă n-au respectat această cerinţă Moş Crăciun le va agăţa cu „moţul” în cui. Păstrarea unei asemenea credinţe evidenţiază cultul fetelor de la ţară pentru hărnicie, ceea ce le ridica în ochii colectivităţii şi le mărea şansa de a realiza o căsătorie cu un băiat dintr-o familie înstărită.

Apoi, era aşteptată cu nerăbdare venirea preotului cu „Crăciunul” împreună cu un grup de copii şi crâsnicul. Fetele de măritat aşezau lângă pragul camerei sub preş un şirag de mărgele, care peste noapte au fost ţinute sub pernă. În felul acesta sperau să afle cui vor fi sortite de nevastă.

Seara de Ajun este cea în care vin cu colindul doar cetele de copii, colindătorii maturi lipsesc în satul nostru. La colindat participă toţi copiii, de la vârsta când încep să vorbească bine (aceştia sunt însoţiţi de părinţi sau bunici) până la cei de 12-13 ani.

Organizaţi în cete, purtând în mână colinda şi trăistuţa la şold, merg din casă în casă cântând „Naşterea ta Doamne”, vestind astfel că s-a născut Cristos. Apoi sunt invitaţi în casă unde recită în cor „Bună ziua lu Ajun”:

„Bună ziua lu Ajun,

Că-i mai bună-a lui Crăcin.

Dă-mi colacu cu cârnatu,

Să mă duc la altu.

Dă-mi fuşia

Cu răchia,

Să mă duc de-aşia.

Dă-mi alune,

Că-s mai bune,

Dă-mi nuci,

Că-s mai dulci.

Câce cune pe casă

Atâţia bani pe masă”²⁶⁵

Colindul acesta practicat la noi în Glob nu are nimic spectaculos în el ca în alte părţi ale Banatului sau mai ales în Moldova şi Maramureş, unde colindătorii aduc versuri şi melodii de mare frumuseţe care vestesc sărbătoarea Crăciunului, bucuria Anului nou, urează belşug. Doar începutul anunţă sărbătoarea Crăciunului, restul ne arată ce îşi doresc colindătorii să ofere gazda, căreia îi fac o palidă urare. Înainte colindătorii primeau colaci, cârnaţi, nuci şi mere deoarece era credinţa că aceşti colaci daţi aveau rolul de a atrage bunăstarea asupra casei şi familiei, colacul simbolizând în acelaşi timp grâul, expresia rodniciei, dintr-un bob se naşte un spic, dar şi „trupul Domnului”. Nucile, prin miezul lor, întruchipează crucea Domnului, iar merele amintesc de păcatul originar, dar şi de frumuseţea care învinge timpul (mărul rămâne frumos până la o nouă recoltă).

În timpuri mai vechi gazda casei arunca pe jos seminţe de grâu, porumb, cânepă, fasole, iar colindătorii spuneau:

„Să crească

Să înmulţească

La mulţi ani ea să înflorească

Câte cuie pe casă

Atâţia galbeni pe masă

La anul şi la mulţi ani.”²⁶⁶

Astăzi colindătorii primesc dulciuri, bani, fructe şi mai rar colaci şi cârnaţi.

Colinda se făcea dintr-un băţ de alun, decojit în romburi şi afumat cu lumânarea pentru a se obţine un model în spirală. Apoi se înlătură toată coaja şi colinda rămâne în alb şi negru.

Anul nou

De Anul nou în satul nostru nu s-au desfăşurat obiceiuri de colindat precum pluguşorul, buhaiul, steaua sau sorcova. Un obicei, o practică cu substrat de magie populară, se desfăşura totuşi la Sânʼ Vasâi, când fetele şi flăcăii organizau un joc enigmatic al norocului prin care încercau să-şi ghicească viitorul. Şi astăzi tinerele şi tinerii îl mai practică, în special pentru momentul de amuzament.

Este un joc de grup, la care iau parte mai mulţi băieţi şi fete. Ei aşează pe masă pentru fiecare câte o farfurie cu gura în jos. Sub farfurii se pune câte un obiect care semnifică o valoare morală sau materială. După ridicarea farfuriei fiecăruia îi este prefigurat soţul sau soţia pe care îl raportează obiectului ascuns: inel (va fi credincios), oglindă (va fi frumos şi cinstit), cărbune (va fi negricios), bani (va fi bogat), lână (are oi multe) etc.

În dimineaţa Anului Nou mai era şi obiceiul ca fetele să măture prin casă şi să meargă apoi cu gunoiul în grădină şi să aştepte până când va auzi un nume de băiat, aşa îl va chema pe viitorul soţ.

La aceste sărbători de iarnă oamenii sunt cuprinşi de bucurie, iar când se bucură sunt mai buni, mai darnici cu ei şi cu cei din jur. Atunci îşi dăruiesc unii altora urări de belşug şi sănătate.

De bobotează era obiceiul ca după ce familia se întorcea de la Biserică cu „Molidva” (Agheasma), toţi să bea şi să se stropească pe faţă ca să fie feriţi de boli. După masă fiecare membru matur lua într-un vas puţină molidvă, busuioc şi o bucată din colinda pe care o purtau cu fală cei mici în Ajun şi mergeau în ţarină la locurile familiei. Acolo cântau „În Iordan botezându-te, tu Doamne” şi stropeau cu busuiocul, apoi înfigeau colinda în pământ sau o puneau într-un pom. Toate acestea erau săvârşite în ideea că pot influenţa desfăşurarea ciclului naturii, pentru a şi-l face mai favorabil şi recolta să fie ferită de mană, insecte, secetă, grindină etc.

Ziua ursului

Ziua de 2 februarie se sărbătoreşte îndeosebi de către femei. În această zi nu se lucrează de teamă că ursul va mânca oile la stânele din Munţii Cernei sau la Poiana Bruscanului în pădurea Sfârdinului. Ziua ursului ca şi Floriile au fost sute de ani şi elemente de prognoză a vremii (meteorologică). Potrivit credinţei, că dacă ursul îşi vede umbra, intră în vizuină unde doarme şase săptămâni, semn că vremea va fi friguroasă, dacă nu şi-a văzut umbra vremea se va îndrepta şi frigul se va domoli.

Anul nou arhaic

Începutul anului arhaic este legat de debutul anotimpului călduros. În satul Globu Craiovei sunt mai multe obiceiuri ce se desfăşoară în această perioadă şi anume: Moşii de piftii, SânʼToaderii, Moşi cu babe, Floriile, Joimari, Paştele, Mătcălău, Sânzienele.

Moşii de piftii

Moşii de piftii nu au o dată fixă, când se ţin, ei au loc sâmbătă înainte de Zăpostâtul Mic (Lăsatul Secului la Brânză), în funcţie de calculul pascal.

În această zi celor morţi li se dă de pomană piftii cu „coleşă” caldă şi răchie.

SânʼToaderii

Alte zile de interdicţie a lucrului sunt cele ale SânʼToaderilor, când exista credinţa, azi nemailuată în seamă, că 8 zile nu este voie ca femeile să lucreze lâna. Dacă nu respectau această cerinţă erau tăiate în bucăţi de SânʼToaderi. În gândirea poporului aceştia nu erau altceva decât nişte cai uriaşi care se prefac în feciori, cărora le rămâne o bucată de coadă, ieşită din tureacul cizmei.

Când femeia care a lucrat îi vede şi îi recunoaşte după coadă, trebuie să fugă în casă, să încuie uşa şi să întoarcă toate vasele (oale, sticle, linguri) cu gura în jos.

Atunci când ajung SânʼToaderii care sunt în grup de 7, strigă vasele pe nume ca să le deschidă uşa. Cele aşezate cu gura în jos le răspund: „Nu pot că mi-s cu gura la vale”.

Dacă din întâmplare un vas a rămas neîntors, el sare şi le deschide uşa. Ei taie femeia şi-i înşiră maţele pe gard. Joia se considera că era „SânʼToaderul şchiop”, el era cel mai de temut. Deşi era şchiop, el putea pune un picior pe dealul Scămnel şi unul pe Baria, şi putea vedea în fiecare casă dacă fetele şi nevestele au fost harnice şi au terminat de lucrat lâna şi de cusut pentru că începeau muncile agricole de primăvară.

Sâmbăta, în ziua când era SânʼToaderul cel Mare, se obişnuia ca fetele să-şi spele părul cu leşie în care a fost pusă „unghia caprei” şi mugur de plută. Apoi se ungeau cu unt, în credinţa că părul va creşte bogat.

Moşi cu babe

Cu un deceniu şi jumătate în urmă, marţi după Zăpostâtul Mare (Lăsatul Secului la Carne), tinerii se mascau. Măştile se confecţionau în Postul Crăciunului la colibe, din piele de miel, capră sau iepure şi erau împodobite cu găitane şi ciucuri din lână colorată. Toţi cei mascaţi se adunau în taină pe o stradă de la marginea satului numită şi astăzi Blojarca (bloj în slavă înseamnă persoană mascată, îmbrăcată caraghios) unde discutau modul cum să se desfăşoare întregul ceremonial. De aici plecau încolonaţi şi ocoleau satul, alaiul se repezea după copii, iar fetele şi nevestele tinere erau sărutate. Acum băieţii mai timizi care simpatizau o anumită fată aveau prilejul să-şi declare sentimentele. Cât mergeau simulau că fac rele, iar bărbaţii maturi îi alungau simbolizând că alungă spiritele rele, adunate în timpul iernii în sat. După aceea se adunau în faţa bisericii şi acolo satirizau pe cei care săvârşeau abateri de la normele morale. Obiceiul de a satiriza încălcarea conduitei corecte de convieţuire îşi are originea în obiceiul străvechi al scaunului de judecată al oamenilor, „buni şi bătrâni” ai satului. Câte doi-trei tineri se mascau şi în unele duminici din Postul Paştelui.

Acum, datorită faptului că majoritatea tinerilor din sat, marţi după Zăpostât, sunt plecaţi la şcoli şi la serviciu la oraş, mascatul se mai desfăşoară doar luni la nuntă cu semnificaţia de a alunga răul din preajma noii familii, cât şi de a atrage belşugul, energiile pozitive, norocul asupra casei. Mascatul luni la nuntă este de dată mai recentă. Măştile acum sunt cumpărate din comerţ, ele creează o bună dispoziţie în rândul nuntaşilor şi dârzarilor. Moş şi babă

Anul pastoral începe cu sărbătoarea creştină a Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie) care, în satul Globu Craiovei, se numesc „Sâmţii”, denumire ce vine probabil de la sfinţi. Apoi este obiceiul de răscucăit din ziua de Sf. Gheorghe, Floriile, Joimari, Vinerea Neagră, Noaptea Învierii, iar în prima duminică după Paşti, numită cea a Tomii sau Paştele Mic are loc Mătcălăul.

De sărbătoarea Sâmţilor se face curat în curte şi în grădină, iar gunoiului adunat i se dă foc. Cârpa folosită la spălatul vaselor la Marţeaîncuiată se aprinde şi cu ea se ocoleşte grădina ca să fie alungaţi şerpii, şoarecii şi gândacii. În timpuri mai vechi din aluat de pâine, obligatoriu de post, se coceau covrigei în formă de cerc. Apoi se ungeau cu miere şi se dădeau prin nucă măcinată. Erau daţi de pomană mai ales bărbaţilor, împreună cu ţuică şi mere. Se socotea că aşa pot fi cinstiţi cei 40 de mucenici care bat cu buzduganele în pământ ca să scoată primăvara şi să îngroape iarna şi frigul. Astăzi, puţine gospodine mai păstrează obiceiul de a afuma grădina în ziua Sâmţilor; cât despre coacerea „pupilor” (aşa cum erau numiţi covrigeii) nu se mai practică.

Răscucăitul

Globenii au manifestat în permanenţă o grijă deosebită faţă de sănătatea şi fertilitatea animalelor, exteriorizată prin practici şi ritualuri diverse.

Aşa, bunăoară primăvara, la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) se obişnuieşte ca mulsul să se facă într-un anumit fel.

Oile şi vacile sunt mulse într-o găleată, anume pregătită, împodobită cu flori şi leuştean, iar pe fund se pune o monedă. Când se începe mulsoarea, se trece pe sub animal de trei ori o coroniţă împletită din flori de câmp, urându-se ca animalele să fie sănătoase şi să dea lapte mult şi bun.

La terminarea mulsului, un copil şi gospodina casei trec pe sub ugerul animalului un colac frumos împletit în trei şi unul zice cucu, celălalt răspunde răscucu, apoi colacul se rupe şi se mănâncă cu laptele proaspăt muls. Copilul participant la răscucăit primeşte şi moneda din găleată. Uşa grajdului este unsă cu untură amestecată cu leuştean tăiat mărunt, ca duhurile rele să nu fure laptele animalelor.

Floriile.

Se sărbătoresc cu o duminică înaintea Paştelui. Se obişnuieşte şi astăzi ca sâmbăta după amiază copiii împreună cu preotul satului să meargă la malul râului Craiova şi să taie rămurele de salcie care sunt aduse la biserică. A doua zi, duminică, ele sunt sfinţite în biserică şi se împart credincioşilor prezenţi la Liturghie. Fiecare când ajunge acasă, îi bate în mod simbolic pe spate pe cei din familie cu ele, ca să-i ferească tot anul de dureri.

Se obişnuieşte şi ca la porţile caselor sau la ferestre să se aşeze ramuri de salcie. Obiceiul arborării crengilor de salcie la porţi sau la geamuri are o semnificaţie majoră, aceea de simbol al vieţii veşnice, al tinereţii, al prospeţimii cu care viaţa reintră în circuitul normal, al reînnodării vieţii pe scara treptelor temporale (în ani) prin intermediul mugurilor.

Joimari.

Miercuri femeile merg la Ogaşul Belecânii şi adună ramuri de alun numite „joimărele”. Joi cât mai de dimineaţă în cimitir se aprind focuri pentru cei plecaţi în lumea cealaltă. Este ziua când morţii sunt aşteptaţi de lumea noastră cum se cuvine, fără teamă. Acum se dă de pomană copiilor dulciuri, fructe şi colaci.

Fetele sunt frecate pe faţă cu o ciupercă mică, roşie ce creşte pe bucăţi de lemn uscat, numită „urechea babei”, ca să aibă un ten frumos şi rumen în obraji.

Cei care nu merg la cimitir (morminţie) aprind focuri în pragul casei şi dau de pomană morţilor, împărţind apoi colaci, fructe, dulciuri copiilor şi vecinilor.

Tot la Joimari în avlia bisericii se aprinde focul, care nu se mai stinge până duminică dimineaţa în ziua de Paşti. Tinerii care întreţin focul în aceste zile şi nopţi sunt consideraţi străjerii lui Cristos, aflat în aceste zile în situaţia de a fi furat. Ca să sperie pe intruşi ei pun în foc bucăţi de rocă ce conţin cuarţ (de la Ogaşul lui Bălan) şi când se încălzesc puternic pocnesc tare.

Vinerea neagră

În această zi în biserică se aranjează Mormântul lui Isus şi se oficiază slujbe de înmormântare. De dimineaţă femeile vopsesc ouăle folosind culori naturale din coji de ceapă, flori de păpădie sau rădăcină de roibă, cât şi culori chimice din magazine.

În noaptea Învierii toată suflarea satului vine la biserică pentru a lua lumină după ce preotul cheamă „Veniţi de luaţi lumină!”. Când s-a terminat ceremonia religioasă, se ciocnesc ouă purtându-se obişnuitul dialog: „– Cristos a înviat”

– Adevărat a înviat”.

Mătcălăul

În prima duminică după Paşti, numită duminica Tomii sau Paştele Mic, se desfăşura acum 50-60 de ani un frumos obicei care astăzi a dispărut complet şi anume „înfrăţitul” pentru băieţi şi „prinderea văruchii” la fete. La poarta unde erau tineri şi tinere se puneau rămurele de foionfiu, pe sub care ei ieşeau pe mală (uliţă). Atât băieţii cât şi fetele aveau ouă roşii, coroniţe de flori şi crenguţe de măr înmugurit sau înflorit. Băieţii mai aveau o bucată din lemn de gorun pe care au făcut o crestătură cu briceagul. Toţi se adunau în faţa bisericii unde se desfăşura ceremonialul. Întâi se aşezau băieţii în cerc şi unul întreba pe cel cu care dorea să se înfrăţească dacă vrea să-i fie „frate de cruce” şi să se ajute atât la bine, cât şi la greu. Cel întrebat, dacă accepta, spunea: Jur să-ţi fiu frate până la moarte. Ei schimbau oul şi bucăţile de lemn între ei şi fiecare mai făcea încă o crestătură, semn că înfrăţirea s-a pecetluit. Aceste bucăţi erau păstrate de fiecare dintre ei. În timp s-a dovedit că unele înfrăţiri au fost mai trainice decât cele de sânge. Dacă după o vreme s-a constatat că unul dintre cei înfrăţiţi nu şi-a respectat jurământul, cel trădat îi înapoia răbojul cu crestături, semn că frăţia s-a anulat.

Fetele la rândul lor îşi alegeau verişoara sau văruica cu care schimbau oul, petrecându-l prin coroniţa din flori, apoi se sărutau şi făceau legământ să se ajute una pe alta până la moarte. Ritualul consfinţea legământul sufletesc al tinerilor şi semnifica în acelaşi timp despărţirea de copilărie şi trecerea la maturitate, când tinerii trebuiau să-şi asume anumite sarcini în gospodărie.

Obiceiuri ocazionale

La Vinerea Mare sau Cuvioasa Parascheva, Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Sf. Alimpie, Sf. Nicolae, Sf. Marie Mare se fac praznice. Fiecare casă are un sfânt ocrotitor, un hram al casei pe care-l prăznuieşte. Cu o zi înainte vine preotul care sfinţeşte praznicul. Cei ai casei îl aşteaptă cu o farfurie cu apă, lumânări şi bani. Înainte, pe masă se punea în castroane (scăfi): grâu, porumb şi fasole, ca recolta să fie bogată. Praznicul se desfăşura pe durata a trei zile. În prima zi invitaţii erau chemaţi la cină, care se numea „cinişoară”. A doua zi era ziua mare în care toate bucatele se „dădeau în sănătatea familiei şi a mărvurilor”. Cea de-a treia zi este cea a morţilor, când tot ce s-a gătit se dă de pomană morţilor de la casă. În dimineaţa zilei a doua se obişnuieşte ca un membru al familiei să meargă la biserică, unde duce prescura (un colac în formă de cruce), fructe şi dulciuri. Acum preotul îi pomeneşte pe toţi cei vii şi cei plecaţi în lumea fără dor, ai casei, rugându-se pentru ei.

La praznic sunt chemate rudele apropiate, vecinii şi prietenii. Acum praznicul se desfăşoară doar în ziua mare.²⁶⁷

Nedeia sau Ruga

Nedeia este o manifestare populară, de destindere şi delectare sufletească, încadrată în datinile şi obiceiurile poporului nostru. În cele mai multe cazuri Nedeia a fost fixată în ziua hramului bisericii. Pentru că biserica din satul Globu Craiovei are hramul Sf. Ierarh Nicolae, ce se celebrează la 6 decembrie în postul Crăciunului, s-a convenit ca Nedeia să se desfăşoare la Sf. Dumitru, în zilele de 26 şi 27 octombrie, luna belşugului deplin.

Nedeia este o manifestare străveche de origine dacică. Rolul nedeilor în viaţa culturală a poporului nostru a fost întotdeauna de o mare importanţă. ”În condiţiile unui relief atât de diferit şi a unor împărţiri politico-administrative nedrepte, aceste sărbători tradiţionale au contribuit în mare măsură la unitatea de limbă, obiceiuri şi aspiraţii ale poporului român.”²⁶⁸

În Glob Nedeia se desfăşoară într-o atmosferă de mare sărbătoare. Ea a fost şi este şi acum sărbătoarea întregului sat, a tuturor celor ce iau parte la ea, din satele vecine cât şi din depărtare. Acum vin toţi: copii, tineri şi bătrâni îmbrăcaţi în hainele cele mai noi şi mai frumoase. Înainte nedeia era un prilej pentru păstrarea şi afirmarea portului popular şi a jocului din Glob. Dar în acelaşi timp şi un prilej de întâlnire a tuturor fiilor satului. În orice colţ de ţară s-ar afla, îndepărtat sau apropiat, fiecare îşi doreşte cu ardoare să fie în satul lui măcar o dată în an. Nedeia este un prilej de bucurie, de întâlnire cu cei dragi, de distracţie, de petrecere, de a juca sau de a privi la joc, de a schimba un cuvânt cu familia, neamurile şi prietenii, chiar de etalare, mai nou, a bunăstării printr-o ţinută pretenţioasă şi o maşină pe măsură. Este în acelaşi timp un minunat prilej de întâlnire a tinerilor, de legare a unor simpatii, care nu o dată s-au finalizat prin căsătorii.

La nedeie sunt invitaţi rudele şi prietenii din afara satului. Înainte globenii petreceau trei zile la nedeie, deoarece toate muncile agricole erau terminate, recolta era adunată şi depozitată.

A doua zi de nedeie la fiecare intersecţie se fierbea răchie în căldarea mare.

2. 
   Datini şi obiceiuri din ciclul vieţii
   

Naşterea

O însuşire proprie vieţii femeii este maternitatea, din care decurg o serie de calităţi ce dau farmec înseşi feminităţii. Actul naşterii copiilor implică însă şi răspunderi morale şi sociale pe care doar cuvântul MAMA le cuprinde deopotrivă.

Din clipa în care viitoarea mamă are confirmarea sarcinii, conştientă de marile răspunderi pe care le implică noua sa condiţie, se supune unui nou regim de muncă şi viaţă care să asigure o evoluţie normală a sarcinii şi să prevină orice complicaţie. Grija viitoarei mare pentru sănătatea şi frumuseţea copilului ei începe încă înainte de a naşte.

În rândul femeilor din Glob era concepţia că orice femeie însărcinată trebuie să se ferească de răceală, să nu ridice greu, să nu se sperie brusc şi să nu se forţeze la lucru greu şi la mers, mai ales în ultimele luni.

De asemenea, pe tot parcursul sarcinii nu trebuie să fure nimic, că altfel copilul se va naşte cu semne, să nu vadă spurcăciuni, lucruri urâte şi mai cu seamă morţii. În acelaşi timp nu are voie să pună mâna pe pisic sau să-l lase să se gudure la picioare, că va naşte un copil păros, n-are voie nici să dea cu piciorul în câine, că cel născut va fi rău la suflet. Aşijderea, nu trebuie să ascundă că este însărcinată că atunci copilul va rămâne mut.

Pe tot parcursul sarcinii gravida se îngrijeşte să-i pregătească trusoul celui ce va veni pe lume.

Înainte, din clipa în care se ştia că femeia este gravidă, soţii îşi puneau tot mai des întrebarea: oare ce va fi, băiat sau fată ? Astăzi, datorită tehnicii avansate, se află sexul copilului după doar câteva luni de sarcină. În Glob, ca de altfel în fiecare sat, era mai mare bucurie când se năştea un băiat, decât o fată. Fericiţii taţi cinsteau momentul ca pe un eveniment de seamă.

Odinioară, naşterea avea loc acasă, în condiţiile unei asistenţe empirice, care era asigurată de una dintre cele mai pricepute femei ale satului. Dar nu o dată s-a întâmplat ca o astfel de naştere să aibă consecinţe nefaste; de aici şi concepţia potrivit căreia „la naştere femeia vede moartea cu ochii, e cu un picior în groapă şi celălalt afară”.

După tăierea cordonului ombilical (buricului) moaşa, ajutată de alte femei, îi făcea prima scaldă (baie) noului născut. De momentul primei băi erau legate multe credinţe pe care femeile bătrâne ale casei, mai ales în asemenea momente, ţineau cu tot dinadinsul să le îndeplinească cu mare grijă.

În apa din „scăldăriţă” se adăuga:

• 
  busuioc – pentru ca cel venit pe lume să fie curat, iubit şi atrăgător ca el;
  
• 
  bani – să fie bănos, scump şi nepătat ca argintul;
  
• 
  agheasmă – să fie ferit de lucruri rele;
  
• 
  flori – să fie drăgălaş ca florile;
  
• 
  pene – să fie cald la suflet.
  

După ce s-au pus toate acestea în apă, moaşa ia copilul, îl ridică şi îi urează: să fie sănătos, norocos, voios şi frumos sau frumoasă. Apa din scăldăriţă se aruncă într-un loc curat, de obicei la tulpina unui pom tânăr.

Urma apoi înfăşarea, tot de către moaşă. Faşa pe vremuri era confecţionată din lână colorată, împletită în trei viţe, una fiind roşie, care potrivit credinţei îl ferea pe cel mic de deochi.

La unul dintre capetele faşei moaşa cosea un petic de pânză nouă în care punea tămâie, sare, usturoi şi un ban, tot pentru a feri copilul de spiritele rele sau „necuratul”.

După naştere, aşa cum este şi normal, întreaga familie îl protejează pe cel nou venit pe lume. De aici au apărut mai multe credinţe, unele, cu toată modernizarea de astăzi, încă mai persistă. Aşa de exemplu femeile din Glob cred că din ziua naşterii şi până la botez copilul nu trebuie lăsat singur în casă, deoarece poate fi furat de duhul cel rău. Când totuşi mamele sunt nevoite să-l lase singur, trebuie să-i aşeze la căpătâi o bucată de fier prin care, credeau ele, stricau planurile demonului. Copilul nu era ţinut la întuneric şi nu-l treceau peste hotar.

La trei zile de la naşterea pruncului se desfăşura un ritual menit să îmbuneze ursitoarele. Pe masă, în camera în care se află mama cu copilul, se aşează seara: 3 farfurii cu 3 colăcei din aluat „nepornit”, 3 mere, 3 monede, 3 căni cu apă şi 3 coţche de zahăr, înlocuite astăzi cu diverse dulciuri. Noaptea vin cele trei ursitoare, întâi urseşte cea Mare, apoi cea Mijlocie şi la urmă cea Mică.

Mama copilului trebuie să fie foarte atentă la ce a visat în noaptea aceea, pentru că în funcţie de cele arătate în vis va fi viitorul noului născut.

În Glob mai este înrădăcinată şi credinţa potrivit căreia fiecare, la naştere, primeşte o stea, care va fi steaua lui norocoasă sau mai puţin norocoasă. De aceea când pe cer se văd stele căzătoare, se spune că a murit cineva pentru că i s-a stins steaua.

Botezul copilului de credinţă ortodoxă se face la biserică, după care urmează petrecerea.

De acasă până la biserică copilul este dus de moaşă, naşă şi rudele apropiate, însoţiţi de muzică. La terminarea serviciului religios, naşa trage de trei ori „argul” mic, pentru ca cel botezat să cânte frumos.

Cu un deceniu în urmă mama şi tatăl copilului nu mergeau la biserică când era botezat. Acasă, mama se îndeletnicea cu lucruri specifice sexului căruia îi aparţinea copilul. Umbla cu coasa, toporul, biciul, plugul (dacă era băiat) şi cu furca de tors, acul, mătura, oglinda, pieptenul (dacă era fată).

Ajunşi acasă, moaşa îl ridică pe copil şi-l dă mamei pe geam. În casă naşa ridică pe cel mic până la tavan (cerime), unde stinge şi lumânarea de botez, urându-i:

„Să trăiască,

Să stăpânească

La mulţi şi fericiţi ani.”²⁶⁹

În desfăşurarea petrecerii organizate în cinstea celui botezat, moaşa are rolul principal. După ce s-a servit supa, moaşa cu cel mic în braţe bate la uşă şi intră în încăpere, adresând mesenilor următoarea pretenţie: „Dacă vreţi să aflaţi numele celui botezat trebuie să-l plătiţi şi să-l dăruiţi”. Cel ce ghiceşte numele va arăta primul „cinstea”, apoi naşul, moaşa.

Desigur că în Globu Craiovei ghicitul numelui nu era un lucru prea greu de realizat, deoarece în cele mai multe cazuri ei purtau numele bunicilor sau ale părinţilor, fapt ce ne confirmă încă o dată grija globenilor pentru urmaşul moştenitor. În zilele noastre şi acest frumos obicei a fost abandonat aproape complet, deoarece acum ne-au invadat prenumele venite de la alte popoare. Păcat, deoarece numele noastre româneşti de flori, sfinţi, domnitori sunt foarte frumoase şi ne reprezintă.

Urmează apoi oferirea banilor şi a darurilor în cinstea celui botezat.

Pentru că viaţa femeii-mamă din Glob era obositoare şi se desfăşura mai mult în grabă, între drumurile la colibă, munca grea a câmpului, îngrijirea animalelor, a furcii de tors şi a războiului de ţesut, îşi purta copilul în leagăn în spate. El adormea în legănatul provocat de mişcările mamei. Mama rareori avea răgazul să-şi adoarmă copilul cu cântece. Totuşi în zilele de sărbătoare ori în serile lungi de iarnă, când avea timp să-şi răsfeţe puişorul, după ce-l scălda şi îl sătura pe cel mic, începea să-i cânte în timp ce-l legăna.

Cântecele de leagăn pe care le cânta globeana copilului său, sunt mai mult nişte dorinţe ale inimii ei, nişte acorduri duioase şi tainice greu de cules pentru a fi valorificate:

„Nani, nani, copilaş

Dragul mamei, îngeraş,

Taci şi dormi încetişor

Sufletul meu, drag puişor.

Până ziua ce-o trezi

Pe-al meu braţ ce-i hodini.”

sau:

„Nani, nani, puişor

Ce frumos eu ce adorm.

Că ce leagăn uşurel

Ca să creşti tu voinicel

Dormi cu mama, puişor

Puişorul mamii,

Micucel şi frumuşel

Culcă-ce şi-adoarme

Ca să creşti măricel

Puiul mamii, puişor.”

Copiii din Glob, înainte de a intra în viaţa noastră radioul, televizorul, dar mai ales calculatorul şi internetul, îşi petreceau timpul jucându-se, consumându-şi în felul acesta energia specifică vârstei. Jocurile se desfăşurau în grup, afară în aer liber, cum erau: Cacica, De-a şcoala, De-a caii, Pitulicul, Capra sau în timp de iarnă şi când era vremea urâtă, în casă: Moara, Pietricelele, Firizul din aţe, Baba-Oarba.

Copiii din Glob pe vremuri aveau jucării confecţionate în casă, rareori cumpărate din prăvălie, cum erau: păpuşa din cârpe, păpuşa din cucuruz cu chică, fluierul din salcie, ţâşnitoarea din lemn de soc, cacica, felinarul din dovleac (dulece), zbârnelul, arcul cu săgeţi, praştia, morişca, puşcoiul sau boabe de fasole.

În prezent copiii din Glob navighează pe internet şi se bucură de cele mai frumoase jucării.

Căsătoria

Am văzut în descrierea unor obiceiuri calendaristice că fetele de măritat şi junii din satul nostru se găseau sub vraja unor practici de natură magică prin care încercau să-şi prevadă viitorul: pe cine-i va aduce soarta de soţ sau soţie, va fi frumos sau urât, bogat sau sărac, harnic sau leneş ?

Căsătoria constituie un moment foarte important şi hotărâtor în viaţa fiecăruia dintre noi, dar şi a colectivului din care facem parte, nunta fiind un fenomen folcloric complex.

În cadrul nunţii intră în acţiune jocul şi cântecul, gesturi şi scenete comice, datini şi credinţe dintre cele mai diverse.

După ce tinerii şi-au dat seama că se plac reciproc şi se potrivesc, se înţeleg să le comunice părinţilor hotărârea lor de a se căsători. Părinţii amândurora meditează la propunerea celor tineri şi dacă le este pe plac stabilesc o seară când să se întâlnească şi să discute.

În seara hotărâtă, băiatul împreună cu părinţii, naşii şi rudele apropiate (printre care neapărat să fie unul bun de gură) merg la părinţii fetei „în peţit”. Intră întâi băiatul, apoi şi restul peţitorilor.

Fata care este la curent cu „povasta” îi întâmpină frumos gătită şi sfioasă pentru a face impresie bună viitorilor socri şi le sărută mâna. Oaspeţii sunt trataţi cu prăjituri, ţuică fiartă şi alte bunătăţi.

După un timp în care s-au discutat noutăţile din sat, s-a glumit şi s-au prefăcut că nu au venit cu un anumit scop, tatăl băiatului „sparge gheaţa” şi spune viitorilor cuscri că au venit să le ceară fata de noră. Tatăl fetei se declară de acord cu propunerea făcută de băiat şi de familia sa.

La rândul ei, fata întinde peţitorilor o tavă cu prăjituri, din care trebuie să servească toţi cei prezenţi în semn că sunt de acord cu hotărârea luată.

Tot cu această ocazie se stabileşte data nunţii, iar tatăl fetei anunţă ce „parce” (zestre) îi dă fetei: pământ, animale, mobilă, haine. Băiatul în replică le spune: „noi n-am venit să cerem zestre, am venit pentru fata dumneavoastră”. Viitorii cuscri, împreună cu naşul şi mirele se consultă şi asupra muzicii pe care să o „căpărască”.

Perioada cuprinsă între peţit şi nuntă este cea a „îmbunatului” sau „căpara”, adică fata este promisă unui anume băiat.

Înainte nunţile aveau loc mai ales toamna, după încheierea lucrărilor agricole, când oamenii aveau mai mult timp liber. Aceasta deoarece nunta într-un sat este aşteptată nu numai de cele două familii şi rudele lor, ci de întreaga colectivitate a localităţii. Satul nu este indiferent faţă de cei care se căsătoresc, se comentează valoarea muzicii, gesturile mirilor, ale socrilor, modul de comportare al naşilor, cumnatului de mână, oberdârzarului, dar mai ales „cinstea” dată în bani şi obiecte.

Cu o săptămână înainte de nuntă încep să umble prin sat „chemătorii”; cumnatul de mână pentru băiat şi oberdârzarul pentru fată, care au sarcina să poftească lumea la nuntă. Ei au plosca cu răchie cu care îi „îmbie” pe cei chemaţi, frumos împodobită cu flori şi în diagonală peste umăr un prosop frumos cusut cu pui. Prosoapele erau date de fată celor doi ca să vadă cei din sat cât de harnică şi pricepută este.

Între timp băiatul îşi alege „stagariul”, un băiat care-i este rudă apropiată. Steagul este cel al ţării noastre, tricolorul, împodobit cu o cunună de foiofiu, panglici tricolore, iar în vârf are un clopoţel.

În săptămâna dinaintea nunţii soacra mare pregăteşte cinstea pe care o duce naşului împreună cu o anumită sumă de bani. Tot acum ducea şi la mireasă costumul ţărănesc (azi înlocuit cu rochie) pe care mireasa îl îmbrăca luni la nuntă. „Cinstea” se aranjează într-un coş frumos împodobit şi constă din: torturi, prăjituri, colaci ouă roşii, vin, ţuică. Soacrele se întrec care să ducă mai multe rochii, pantofi şi bijuterii în cinste. Chematul la nuntă

Sâmbătă seara ajunge muzica şi se prezintă la naşi. Aici se joacă puţin, apoi se duc la casa băiatului şi în cele din urmă la fată unde se joacă până la miezul nopţii.

Duminică dimineaţa, naşul aduce muzica la casa mirelui, unde aşteaptă venirea invitaţilor. După ce s-au adunat toţi invitaţii, se serveşte „fruştiucul” şi apoi alaiul pleacă la casa miresei.

În frunte merge „stagariul” însoţit de două fete care duc lumânările de cununie, naşii, cumnatul de mână, socrii, după care urmează invitaţii şi muzica, aceasta cântând tot timpul marşuri, doine, cântece de joc.

Când se apropie de casa miresei, nuntaşii mirelui sunt opriţi de baricade ridicate de oastea zgomotoasă a miresei îmbrăcată cât mai caraghios. Aceştia sunt aranjaţi ca într-un veritabil dispozitiv de apărare care îşi apără fiecare bucată de uliţă cu armamentul din dotare compus din: „tunuri” confecţionate din căruţele de la plug pe care au montat bucăţi de burlan umplute cu paie, cărora le dau foc, puşti improvizate din lemn, oale şi căni sparte, ce ţin loc de grenade.

Desigur că rezistenţa este formală, ea este învinsă treptat de alaiul mirelui, până ajung în apropierea porţii de la casa miresei. Aici însă îi aşteaptă alt obstacol: poarta este încuiată. Trimişii mirelui bat însă cu insistenţă, fac mare zarvă, ameninţă că dacă nu li se va deschide vor aduce forţe noi. Într-un sfârşit poarta se deschide şi între combatanţi începe următorul dialog:

” –Cine sunteţi de umblaţi şi ce căutaţi ?”

Răspunsul este cel tradiţional, întâlnit în toate satele din Craina şi Almăj:

„–Suntem vânători şi căutăm o căprioară, iar urmele ei ne-au adus la poarta aceasta.

–Dar unde vă sunt armele ?”

Nuntaşii băiatului scot repede la vedere ploştile şi sticlele frumos aranjate cu flori şi panglici, pline cu răchie bătrână de mai multe toamne.

Celor de afară li se permite să intre în curte să caute căprioara.

Tot căutând şi întrebând li se aduce o babă năstruşnică şi urât îmbrăcată. Ei o refuză şi spun că cea pe care o caută este tânără şi frumoasă. Apoi „vânătorilor” le aduc o fetiţă mică, „govia mică” gătită ca o mireasă; aceştia o dăruiesc cu bani pentru că „e frumuşică, dar e mică, trebuie să mai crească, apoi să se peţească” sau „e frumoasă tare, dar mirele n-are răbdare până o creşte mare”. În cele din urmă este prezentată mireasa, la vederea căreia toată asistenţa strigă: „ura !”. Mireasa este urcată pe masă, de unde stropeşte nuntaşii, în mod simbolic, cu busuiocul muiat în molidvă.

De la casa miresei se pleacă la biserică pentru cununia religioasă. Pe drumul parcurs sunt iarăşi câteva obiceiuri de îndeplinit: dacă mireasa nu doreşte să aibă copii imediat, ea trebuie să numere „îndărăt” atâtea coşuri de la case câţi ani doreşte să aibă acest răgaz. Mirii trebuie să nu se lase călcaţi pe picior unul de către celălalt că atunci acesta va conduce căsnicia.

După săvârşirea slujbei religioase, cu momentele specifice de schimbare a inelelor şi ocolul bisericii, prezentarea felicitărilor şi urărilor pentru noua familie, se iese în faţa bisericii. Aici se desfăşoară jocul, primul e al naşului care poartă mireasa înainte. Apoi, pe rând, hora e purtată de mire, cumnatul de mână şi rudele apropiate. După un timp nunta se îndreaptă spre casa miresei unde se servea masa. Acum nunţile sunt organizate cu mult fast şi se desfăşoară în Căminul cultural.